Am lucrat mult “pe” Philips. E un client pe care l-am slujit în două agenţii diferite, peste ani, ca să nu zic decenii. Am apucat oameni de marketing diferiţi, care cu fixaţiile sale, care cu idiosincraziile sale personale, pe care le transfera inconştient brand-ului…

În calitate de copywriter, am încercat imposibilul: să menţin cît de cît o anumită retorică de brand, legată de marea comunicare Philips worldwide, de-a lungul unei istorii deja centenare. Am făcut-o în tăcere, în subteran, cu abnegaţie de cerber, în răspăr de multe ori cu umorile unora şi năbădăile altora. Am studiat de unul singur reclamele Philips, de cînd era un simplu producător de proteze auditive şi comanda machete art déco, pînă în epoca barocelor spoturi animate de la

Gândul mi-a solicitat acum cîteva zile o opinie despre imnul turistic al României compus de Moga la comanda ministresei Udrea. Am răspuns în toate calităţile mele de textier şi copywriter… Mi s-a re-replicat: “prea intelectual, frate! dă-l la tine pe blog”. Ceea ce şi fac mai jos.

Nimic despre muzica greu de fredonat (Udrea însăşi s-a eschivat fîstîcită să cînte reporterilor); nimic despre sloganul oarecum stîngaci în engleză (”land of choice”, în loc de “choices”… ), nimic despre strategia improvizată de branding naţional (Bogdana Butnar a schiţat o primă nedumerire aici). Doar retorică şi

… am scris în cel mai recent B-24-FUN, fără însă a extrage o morală comparativă între ce se întîmpla cîndva la noi şi ce se întîmplă azi la ei. Îi las pe cititori să o facă. A buon lettor, poche parole:

Parole, parale, paralele…

Dedicat celor care se grăbesc să pună etichete

Cu ani în urmă, într-o bibliotecă din Italia, am găsit într-un carte destul de rară o listă aproape completă a cuvintelor româneşti împrumutate în italiană de-a lungul vremii. Nu mă interesau termeni de-ai ziariştilor, precum securitate sau conducator, preluate ca atare ca noţiuni ale istoriei comuniste. Mă interesau cuvinte simple, circulate de oameni simpli în viaţa de zi cu zi. Şi am descoperit ceva interesant: cuvântul românesc „parale” (la rândul lui împrumutat din turcă) fusese înregistrat în dialectul bolognez la începutul secolului trecut. Soldi, denaro… – zicea definiţia din carte; şi mergea mai departe cu explicaţia: cuvântul era folosit ca o desemnare cifrată a banilor în argoul interlop.

cuvintele, telalîcuri 16 January 2009, 4 Comments

Toate-s noi şi NEI sînt toate

(1996, headline de promoţie, televizoare NEI, OFC/D’Arcy, copywriter: Liviu Drugă)

Dulce energie, asta mi-o doresc!
(sfîrşitul anilor ‘90, slogan, ciocolată Nike)

Dintre sute de vacanţe…
(cca 2000, headline de broşură, Romantic Travel)

Dar cea mai uimitoare homeoteleută inspirată (poate involuntar) de Eminescu în jargonul comercial este indiscutabil…

“a se păstra la loc uscat, întunecos şi rece”…

bani-rapizi2

(c) GMP pt. Poşta Română

M-am cam întins la vorbă cînd i-am răspuns lui Dan Boicea la ancheta Salvaţi-l pe Eminescu sau lăsaţi-l să doarmă! din Adevărul Literar & Artistic de azi (supliment coordonat de Cezar Paul- Bădescu, da, cel cu scandalul Eminescu din Dilema de acum 10 ani). Răspund la întrebări oameni care mănîncă Eminescu pe pîine: Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu şi Iulian Costache… Precum şi unul care papă doar ceva firimituri, adică mandea, care s-a pronunţat asupra stării brand-ului Eminescu. Adică trei profi de la Litere şi un asistent răspopit de la Limbi Străine (care mai nimerea, cînd îi chiuleau studenţii din Quinet, la cenaclul lui Cărtărescu sau la book-clubul lui Costache) …

UPDATE: Dan Boicea mă trage de mînecă apropo de articolul său mai amplu şi mai “digestiv” din Adevărul “mare” – Eminescu, între statuie şi demitizare – în care e redată pe larg isprava cu “produsele Eminescu” de acum 3 ani, alături de alte celebre fluierături în biserica “de partid şi de stat”.

Răspunsurile mele integrale la anchetă – în exclusivitate aici:

Care sunt capitolele la care suferă imaginea lui Eminescu?
Cînd vine vorba de imaginea lui Eminescu, mă gîndesc (şi nu sînt singurul) la grafica Ligiei Macovei. Desenele acelea tremurate ne-au marcat anii de şcoală: un soi de suprarealism siropos, întruchipînd invariabil un bărbat răvăşit, de o frumuseţe tenebroasă (Poetul), îmbibat

cuvintele 03 July 2008, 11 Comments

E prescurtare, dar la modul trunchiere (bac’ de la bacalaureat), nu acronim (siglare). Atunci de ce în toată media bac e scris ca şi cum ar fi vorba de 3 iniţiale: BAC? Chiar cu linioară la art. hot.: BAC-ul? Şi dacă ar desemna ceva, care ar fi cele 3 cuvinte prescurtate? (joc-concurs cu premii în bere)


www.vasileblaga.ro
În campania pentru primărie, şi Băsescu în 2000, şi Blaga în 2008 – au făcut calambururi cu numele adversarului din turul II (unul şi acelaşi, transmis parcă printr-o ştafetă a timpului).
În turul II, Băsescu apărea hîtru pe outdoor (ţin minte ca ieri unul mare de la Bariera Vergului), alături de claim-ul imperios:

N-am să mă OPRESCU!

Blaga, după ce a umplut la refuz stîlpii cu figura de karate (fără a ieşi totuşi “dintr-o bucată”, adică direct din turul I) şi marile spaţii outdoor cu poza de ezoteric mînuitor al unei carioci negre; a găsit totuşi un spaţiu neocupat!
via Mornigdrops
Şi ne-a vîrît în cutiile poştale un material tipărit cu duetul hieratic (aproape icoană votivă) pe care l-a alcătuit sui generis alături de garantul Negoiţă. Lîngă poză era reluat Witz-ul cu numele lui Oprescu, de data asta sub formă de întrebare (şi cu u-ul final adăugat cu aceeaşi tuşă de cariocă neagră):

Vrei să mă OPRESCu?

Acuma. Ce vreau să spun nu e chiar de domeniul evidenţei. Psiholingviştii lucrează încă… Dar şi papa Jakobson a schiţat ceva despre o aşa-zisă funcţie magică a limbajului, înrudită cu cea poetică (şi cu cea fatică). Iar în limba română avem cu ghiotura expresii ale gîndirii apotropaice. Pe scurt: retorica e înrudită pe undeva cu karma.
Nu ştiu de ce, dar ştiu cum. Aşadar…

Dacă zici cu tărie (and you really mean it):

N-am să mă OPRESCU!

ai multe şanse ca într-adevăr să nu te OPRESCU nimeni! Şi – remember? – în 2000 diferenţa de procente în avantajul lui Oprescu după turul I era mai mare, iar Băsescu intrase în cursă cu două săptămîni întîrziere! Deci omul ăla era într-adevăr de neOPRESCUit!
Dar, dacă întrebi fleşcăit, atenuat (şi de verbul modal din faţă, şi de semnul de întrebare din capăt, şi de intervenţia grafică în cariocă):

Vrei să mă OPRESCu?

sună de parcă nu prea eşti sigur de ce vrei tu personal…
Şi încă ceva. Dacă optezi pentru formula yes/no question, îţi asumi inclusiv posibilitatea ca receptorul să răspundă cu nu (ba chiar TU îl inviţi s-o facă)! De exemplu. Atunci cînd citim în Libertatea junior-pageul cu “Hemoroizi? Fisuri anale?”, cei mai mulţi dintre noi răspundem în gînd “nu” şi dăm pagina. Există o minoritate (de cititori suferinzi) care răspunde “da” şi care continuă să citească despre tratamentul recomandat.
Încă una. În enunţul lui Băsescu de acum 8 ani, înaintea numelui adversarului era o mare negaţie: era N-ul de la NU:

N-am să mă OPRESCU!

Cu alte cuvinte, dacă tot îi scriu numele la mine pe panou, măcar îl neg, îl nimicesc simbolic prin sintaxă, aşa cum hieroglifa care înseamnă şarpe apare pe zidurile piramidelor împunsă de cuţit. În 2008, Blaga îi găzduieşte numele lui Oprescu pe propriul material pe DM, ne invită, prin formularea retorică, să luăm în calcul şi varianta de 50% de a vota cu el, başca mai participă cu propria marcă (carioca neagră, cea cu care trasa poduri în OOH), la scrierea numelui acestuia…

Related link:
Strategie agresivă?

Polemica despre schimbarea imnului e un pur exerciţiu de debate democratic.
Cotidianul a preluat-o pentru formatul său interactiv Radical din 2, nu chiar fără folos.
Face bine minţii anchilozate a nea-ha-ha-mului să mai fie puse în discuţie teme naţionale tabu, cvasi-sacralizate. Cînd, acum 2 ani, am lansat concursul cu Produsele Eminescu, mi-am cam luat-o de la onor reacţionarii de serviciu. Opinia publică se dezmorţeşte treptat.
Nu o să se întîmple nimic cu imnul. Ascultaţi-l pe Costi: redă perfect şi părerea mea. E mai mare daraua… trebuie schimbată Constituţia, convocat referendum naţional… woaaahhh…
Şi, cu siguranţă, un eventual nou imn ar isca nemulţumiri şi mai mari. În plus, versul Deşteaptă-te române! (luat ca slogan, dacă vreţi) are o forţă încă proaspătă şi nealterată. Iacă de pildă versul-slogan “România trezeşte-te”, dintr-un rap utilizat politic acum 3-4 ani, e mai sărac ca sensuri (a se trezi vs. a se deştepta, române vs. România, adresare personalizată la vocativ vs. adresare generică, abstractizată); şi nu are aceeaşi forţă perlocutorie, oricît ar răcni sărmanul Sapro. Oricîte clase obligatorii am băga noi azi, oricîte masterate şi doctorate şi-ar lua rapperii (măcar de-ar fi aşa…), paşoptiştii ne dau încă lecţii, “peste mode şi timp”. La nivel de muzică, nu mai zic: jelania în minor a maestrului Anton Pann, cu subtilele ei inflexiuni orientale, ne exprimă la perfecţie spiritul naţional dpv melodic. “Un răsunet”, hitul lui Pann şi Mureşianu, e unul dintre puţinele cîntece româneşti de care încă nu ne-am săturat…
Interesant şi tipic românesc e faptul că ideea schimbării imnului le-a venit oamenilor de fotbal tocmai după ce naţionala a cîntat imnul cu un entuziasm care ne-a adus noroc. Poate pentru că nu mai pot să-l schimbe pe Piţurcă şi îi mănîncă totuşi undeva să schimbe ceva ce merge bine…

Related links:
Şi dacă imnul este la origini o manea?
Serge Gainsbourg – Aux armes etc.

cuvintele 29 May 2008, 2 Comments

În Jurnalul de azi maestrul Vulpescu trage o riglă peste degete celor care nu vorbesc şi nu scriu corect… Adică riguros corect! Matematiceşte corect!! Pentru că – zice Poetul Manierist – “limba română (atît cea scrisă cît şi cea vorbită) are nişte reguli de rigoare matematică.”
După care, precum grămăticii de odinioară, Poetul Regulator se vede nevoit să anunţe excepţiile: “drept este că stilul colocvial admite unele derogări, justificate de oralitate”… idem apoi “limba literaturii artistice, limba scriitorilor creatori de metafore, limbă în care şocurile şi ciocnirile de imagini urmăresc un scop diferit şi au, prin urmare, alt regim de receptare”. Cu alte cuvinte, se exceptă de la reguli: 1) vorbitorii… şi… 2) scriitorii… adică… practic… toată lumea!
Lăsînd gluma la o parte, Maestrul Traducerilor Villoneşti nu s-a înşelat prea mult. Doar că Domnia Sa a definit principiul de funcţionare al “roboţilor traducători”, acele măşinării (a se citi programe IT) menite să traducă instantaneu, care au constituit himera lingviştilor formalişti din secolul XX. Pentru “maşina de tradus”, într-adevăr, regulile lingvistice TREBUIE să fie matematice, pentru a putea fi transferate în limbaj logic computaţional şi, la urma urmelor, în cod binar. Evident, aşa o sculă nu-ţi traduce Balada spînzuraţilor, dar… pentru cei care se ocupă de “meserii”, nu de “arte”, e o soluţie mai mult decît utilă!
Astăzi putem găsi online motoare de traducere simultană destul de avansate pe de-a moaca… sau, cum se spune, mai nou, moca
Apropo de cuvîntul moca, Romulus “Villonescu” e categoric: nu avem voie să spunem moca, cu sensul de gratis; corectă ar fi în schimb locuţiunea adverbială “pe de-a moaca”, adică “pe ochi frumoşi”. Dacă ar fi adeptul gramaticii descriptive şi nu al celei prescriptive, Maestrul Tălmaci ar putea aprecia aici un interesant mecanism eufemizant, tipic contextelor mercantile. Vorbitorii hîtri obişnuiesc să spună, în loc de “pe de-a moaca”, – “moca” (aluzie la cafeaua mocca), ca să atenueze efectul de ieftinătate vulgară. Este acelaşi principiu eufemistic care îi face pe publicitari să zică accesibil sau convenabil în loc de ieftin (care, vorba aceea, sună prea… cheap); şi care a generat în franceză perifraze precum bon marché sau peu cher în loc de… cum s-o fi zis pe vremea lui Charles d’Orléans!
Alta apoi. Toţi chitariştii din ţara asta îi zic instrumentului lor chitară, cu un termen împrumutat din italiană (chitarra). Ei bine, toţi, dar TOŢI – se află în eroare! Ne-o spune intransigentul Bard, care ne dezvăluie cum că se spune corect ghitară, ca în spaniolă! Şi ne-o demonstrează cu o (poate prea) subtilă distincţie între instrumentele cu strune de tip liră (care “au voie” să înceapă cu c: citeră, ceteră… et cæ tera) şi “ghitarele” hispanice, instrumente cu strune şi ele, DAAAR care sînt cu totul – ei bine CU TOTUL – ALTCEVA! Oricine a făcut măcar un semestru de fonetică şi fonologie ştie că diferenţa dintre consoana surdă c (k) şi varianta ei sonoră g e muuult mai mică decît prăpastia care o separă de č-ul din ceteră… Dar se vede că Magistrul preferă fonologiei – etimologia: cică spaniolescul guitarra se trage dintr-un maur al-chitar… Uh-oh… Dar! Maestre! Înseamnă că maurii au greşit! dacă ei pronunţau cu c… chiar cu c-h… Sau e vorba de îîîncă o excepţie de la regulă… sau… Ajutor! Ne pierdem matematica, Maître!
Încă una pe care n-am înţeles-o. Redau tot alineatul, în aşteptare de explicaţii de la careva mai tare la matematică:
“Tot din domeniul muzical, meterhaneaua (fanfara turcească) avea mai cu seamă două categorii de instrumente: 1. de suflat (surle, trîmbiţe, fluiere); 2. de percuţie (tobe, dairale, talgere). Expresia: “Cu surle şi cu trîmbiţe” e greşită, menţionînd doar instrumentele de suflat. Or, expresia corectă este cu trîmbiţe şi cu tobe.”
I mean… d’oh?!!! Cum adică? Să-mi facă o schemă cineva, că zău dacă pricep!
Încă o regulă de pe lista lui RV: “Substantivul neutru boschet are pluralul boschete, nu boscheţi.”
Traducătorul lui Rabelais a uitat pesemne ce perdafuri le trăgea Maître Alcofrybas doctorilor în ştiinţă deşartă şi (c)academism inflexibil… Ce e mai frumos decît să observi cum vorbitorul român contaminează un neologism franţozăsc (bosquet) cu străvechiul plural puiet-puieţi… Dar vai: nu e matematic! Adică Rabelais e genial, dacă are n’şpe variante de declinare pentru ţ’şpe variante lexicale. Dar vorbitorul român anonim e prea nedemn pentru atari licenţe!
Astea-s doar cîteva. Lista erorilor semnalate de Maestrul Villonescu e mai lungă. Şi e justă, de multe ori, chiar dacă e pe alocuri mai exigentă decît DEX-ul (UPDATE – apud JEN, merci). Eu însumi mă surprind deseori că devin antipatic, atunci cînd îmi întrerup interlocutorii, ca să le corectez pluralul oximoronic protagonişti (permis doar în cazul în care desemnează eroii principali din mai multe opere, cîte unul de fiecare).
E bine să avem un Moş Virgulă în cultura noastră, fie el lingvist ca Al. Graur sau literat ca G. Pruteanu, pe care încă îi regretăm… Un şlefuitor de vorbe precum RV ştie, desigur, multe. Dar un plus de îngăduinţă faţă de vorbitorii simpli nu ar strica (inclusiv Domniei Sale), mai ales în cadrul unei culturi predominant folclorice…

De fiecare dată cînd sînt invitat la Apropo TV e o plăcere! În ultima emisiune am comentat lozincile politice nouăzeciste. Producţii orale, majoritatea folclorice, strigăturile sacadate ale epocii imediat postrevoluţionare îşi transmit forţa perlocutorie pînă în ziua de azi.
Comentariile lui mandea se împletesc cu ale amicului Bucurenci şi – nou! – cu ale maestrului CTP. Iniţial credeam că va fi vorba de slogane electorale antologice, ca o agrafă istorică la topicul acestor zile. Nu a fost aşa, dar acroşele la actualitate nu au lipsit…
Care m-ai ratat vezi-mă aici:
Prima parte a rubricii.
A doua parte.