Un nou trend pe facebook: Cheloo a devenit nefrecventabil după declarațiile de la X Factor, considerate homofobe (în realitate suficient de ambigue ca să treacă juridic de orice posibilă acuzație; e posibil chiar ca rapperul și concurentul gay să fi băut împreună o berică post festum, cu sentimentul datoriei împlinite față de cerințele show-ului).

Nu discut privirea directă asupra chestiunii: hate speech pe post major, generalist, la oră de vîrf.

Vreau să discut turnura culturală pe care a luat-o cazul. Mulți facebookeri au început să scormonească prin versurile Paraziților după exemple de discriminare all-kind: de gen, de orientare sexuală, de etnie (personal, mă abțin să zic „rasă” în cazul verișorilor indoeuropeni cu mai mult pigment în ei). Unii dintre acești friends, care aveau citatul gata pregătit (semn că prizaseră la greu opusurile Paraziților), acum se rușinează, se căiesc public și se întreabă: cum de ne-au plăcut atîția ani aceste lyricsuri discriminatoare?

Răspunsul, care nu există ca atare, e adînc înfipt în mai vechea contradicție a misoginismului din cultura hip-hop (părerea mea e că, la misoginismul neaoș, rapperii noștri adaugă un suprastrat de import, sesizabil mai ales în videoclipuri). Teoretic, o dată ce ai consimțit (și ți s-a părut cool) să strigi „Jos Cenzura!”, fii consecvent măcar teoretic și admite diferența dintre conținutul unor cîntece și o declarație extramuzicală.

Voi, ăștia, iuți la verdicte, ziceți ce e de făcut: punem la index lyricsurile segregaționiste? Punem și alte buline pe discuri, în afară de Parental Advisory? (Da, știu: care discuri?!…)

Pe noul său site (mai orientat spre branding, imagine şi positioning), Iulian Comanescu observă că vuvuzeaua (surla africană) funcţionează ca simbol, deşi neoficial, mai eficient decît mascota canonică a Campionatului Mondial 2010 sau alte elemente de ID confecţionate de statul sud-african. După care – şut către mine cu un tag, pentru care îi mulţumesc.

Vuvuzeaua (fie-mi îngăduită românizarea, la momentul scrierii acestor rînduri, Google îmi numără 2270 de utilizări ale acestui neologism) e genul de artefact ambiguu, la graniţa dintre cultură populară şi industrie. La acelaşi statut se pot califica şepcile acelea cu panaş, care par a fi tot invenţie sud-africană. Unii comentatori şi redactori sportivi ne-au informat deja că, la origini, vuvuzeaua e un instrument tribal confecţionat din coarne de antilopă. Colegii lor din altă tabără ne-au relatat cum că e un gadget de microbişti, de cumpărat la intrarea în stadion, şi care se produce de către un anume fabricant sud-african (un alb cu nume olandez, pesemne vreun descendent al burilor). Schematizînd la maximum, să ne închipuim că boşimanii şi zuluşii urbanizaţi, atunci cînd merg la meci, regăsesc o parte din atmosfera şi setarea mentală generală a ritualurilor ancestrale. Necesitatea unui instrument ritualic, care să creeze acea comuniune de vibraţie amplă,

versiune extinsă a celui mai recent art. din B24FUN

Cîndva, la începutul deceniului, ni s-a cerut să facem reclamă unui medicament etic (dintre cele care “se eliberează numai cu prescripţie medicală”). Pentru a ne conforma îngrădirilor legale, trebuia să-l facem vizibil fără să-l arătăm ca atare; să-l evocăm fără să-i spunem numele.

Dar, cum nu era la fel de faimos ca Viagra şi nu beneficia de o poreclă precum „pilula albastră”, analgezicul nostru impunea alte vicleşuguri de advertizare. Ne-am grăbit să-i facem site: nu ca să punem ceva pe el, ci ca să putem etala denumirea cu www în faţă şi punct-ro în coadă (legiuitorul nu prevăzuse atari subterfugii)… I-am făcut un spot video, de difuzat în farmacii, în care numele comercial era baleiat de o lanternă în întuneric, de la stînga la dreapta, fără ca pe ecran să apară nicio clipă cuvîntul întreg (cine-şi aminteşte genericul emisiunii Reflector ştie ce vreau să spun). Dar mîndria mea de copywriter a fost să utilizez iniţiala medicamentului (K) fie în slogan „K să te simţi OK”, fie în diverse alte strigături: „K să uiţi de durere”, „efectul K”  etc. Colegul meu art director a pus totul în culorile heraldice de brand: postere, stickere, pungi de plastic, ace, brice… şi a desenat pastila (din întâmplare tot albastră) în chip de O în cuvântul OK.

Campania a mers de minune, reacţiile au fost mai mult decît OK şi o mulţime de bolnavi au uitat de durere şi unii chiar s-au vindecat.

De la o vreme, medicamentul nostru pe bază de ketoprofen

cuvintele 28 January 2010, 17 Comments

În anii ‘80, cînd o dăduse în naţionalism şi protocronism, Ceauşescu a modificat numele unor oraşe, pe criterii istoric-recuperatorii. Cluj a devenit Cluj-Napoca; Turnu-Severin a fost renumit Drobeta Turnu-Severin; iar Murfatlar a redevenit Basarabi, denumire pe care orăşelul dobrogean o mai purtase cîţiva ani cîteva decenii, între războaie înainte de venirea lui NC la putere.

În primele două cazuri, s-a recurs la toponimia antică, daco-romană. Clujul prea evoca un ipotetic ctitor alogen Kolozs, în denumirea maghiară (Kolozsvár = oraşul lui Claudiu) şi pesemne că îl rîcîia pe nervi pe domnitorul comunist. Cu Turnu-Severin

cuvintele 26 January 2010, 6 Comments

Ultimele impresii pe care ni le-a lăsat Ceauşescu sînt mai degrabă ale unui vorbitor prost, gîngav şi prolix. Şi mai ales lung la vorbă, plicticos, cam cum e Fidel Castro acum. Dar, asemeni lui Fidel, va fi fost cîndva şi “Ce” al nostru un orator capabil: eficient, cu priză la auditoriu, în stare să mişte masele cu discursul său? Consemnările istorice spun că în anii ‘30 – ‘40 da. Debutul junelui Ceauşescu în politică sînt legate de activitatea de orator-agitator infiltrat în rîndul greviştilor. În acele contexte militante, de revoltă proletară, stilul său discursiv butucănos, dintr-o bucată, dar consecvent şi ţintit, se pare că şi-a dovedit efectul. Ceauşescu  a intrat repede pe listele agitatorilor periculoşi urmăriţi de poliţie şi vechea Siguranţă. El care ca proletar propriu-zis nu a excelat, la locul său de muncă (un atelier de cizmărie unde fusese angajat ca ucenic… şi de unde cam trăgea chiulul), a fost consfinţit de capii mişcării comuniste de atunci ca exponent retoric al proletariatului, ca purtător de cuvînt al nemulţumirilor şi neliniştilor sociale/populare ale vremii. Un fel de vedetă a revoltei, am putea spune cu termenii de azi. O dată cu primele arestări din ‘33-’34 i se decide soarta şi cariera de “lucrător al vorbelor”, de profesionist al propagandei orale. E, în matrice, genul activistului “tare-n clanţă” care va triumfa mai tîrziu, în era “comunismului biruitor”. Ca speaker, tînărul Ceauşescu s-a dovedit pesemne mai apt decît alţii şi în calitatea sa de

logoLaPedaleFinal-300x298

Micul Paris are de zilele astea un mare brandname: La Pedale! Atenţie, fără accent ascuţit pe primul e! Numele desemnează o iniţiativă civică de împrumutare a bicicletelor (”închiriere fără bani”, cum se spune pe site în curat stil mitician). Excelent! Cine a propus namingul e un haios/o haioasă; cine l-a aprobat e lipsit/ă de complexe şi merită simpatia noastră, a tuturor! Arc-en-ciel toujours!

Se ştie întîmplarea cu acel activist PCR din agricultură care, la o mare întrunire naţională, i-a raportat secretarului general Nicolae Ceauşescu “depăşiri la recolta de conopi*dă”. Frondă? Disidenţă? Subversiune? Nicidecum! Omul aşa vorbea în colectivul lui, bărbaţi şi femei deopotrivă. Această paronimie intrase pesemne în lexicul lor de (auto)bază; astfel încît bietul reprezentant al oamenilor muncii nu şi-a putut controla vorbirea, atunci cînd, de pe documentul în care era scris conopidă, el a citit celălalt termen, mai lung cu un sunet…

O astfel de glumă paronimică pare a fi şi înlocuirea lui b cu g în numele liberalului Orban, într-un document cu caracter oficial provenit dinspre biroul ministrei Udrea, care pomeneşte de “Comisia Organ”. Doar o greşeală! se scuză gestionara turismului românesc. Greşeala se repetă însă pe parcursul documentului… Cazul e mai grav decît “conopi*da comunistă”: e vorba de un atac la faţa publică a lui LO. Acesta din urmă e, la rîndul lui, celebru pentru remarcele misogine

Faci marketing la o firmă de scovergi. Colegii tăi scovergari şi cu tine nu reprezentaţi singurul desfăcător de scovergi de pe piaţă, dar sînteţi primul care îşi face reclamă (am ales special categ. asta de produse, în ideea că e teritoriu virgin). Cum decizi să i te adresezi consumatorului, relativ la propria marfă, în cadrul comunicării comerciale obişnuite (publicitate ATL/BTL)?

a) Scovergile noastre sînt cele mai bune…

b) Viitoarele tale scovergi sînt cele mai bune…

untitled

OK, după ce clichezi, ajungi pe situl unor bravi mezelari bucovineni; şi vezi că offline se scrie La Baciu, în două cuvinte, între care – ar merita precizat în caietul de identitate – trebuie neapărat făcută o pauză de minim o secundă, la citire. Eventual cu chicotit, ca la genericele Radiovacanţei: La… hehehe… Baciu! Şi atenţie: nu cu accentul pe i!

Dar dacă te uiţi atent la vinieta de lîngă titlu, vezi că acel purtător de pălărie (pesemne brand-characterul) face cu mîna un gest sugestiv asupra unui obiect lunguieţ şi erect… foarte probabil din carne! Şi inevitabil te gîndeşti la baciu ca… labaciu!

Ce bănuiesc eu? Bănuiesc că denumirea comercială Baciu (inclusiv baciu.ro) era înregistrată de altcineva şi atunci, în grabă, aceşti mezelari cumsecade au ales varianta cea mai nefericită de brandname, cea cu prepoziţia “la”. Probabil că, venind să vîndă la tîrg la MŢR (şi mai nou şi în Floreasca, unde au deschis un magazin permanent), au fost îmbîrligaţi de vreun bucureştean să-şi facă repede site, ca să-i “cunoască lumea”.

Ce slogan le facem? Ohoho… Daţi-vă pe site şi lăsaţi-vă inspiraţi de jocul ambiguităţilor.

Propun eu o listă scurtă, cît să vă inspir, aşa:

  • Plăcerile cărnii tale
  • Ce-i al tău e-n mîna mea
  • Îţi lucrez cîrnatul cu mîna mea

Related link: Cum e să faci reclamă la Duru

De fiecare dată cînd vine vorba de Adrian Păunescu, mulţi dintre interlocutori se simt obligaţi să-şi arate dispreţul sau să-l înjure direct: colaboraţionist, comunist, lichea… şi tot aşa. În loc de comentarii, mă limitez să repet de fiecare dată ceea ce – cred eu – nu a fost încă suficient spus: anume că influenţa lui Adrian Păunescu asupra retoricii şi chiar asupra logicii din mediile oficiale este încă extrem de importantă chiar şi după 20 de ani de la tentativa de linşaj public.

Cel mai bun turnesol al acestei situaţii este faptul că detractorii săi cei mai înverşunaţi sînt cei care îi preiau mai abitir stilul, ca nişte epigoni de sens (ideologic) opus.

E de ajuns să ne gîndim la Cristi Paţurcă şi al său textier-showman Dr. Barbi (cel care nu se abţinea să intervină în plină cîntare, asemeni lui Păunescu la