Bukarestalgie, semnal 28 January 2008, 34 Comments


Încă un pericol planează asupra patrimoniului bucureştean: acela de a-i fi demolate clădirile vechilor fabrici, multe dintre ele de o grandoare, chiar frumuseţe, greu de recuperat.
Ce se va întîmpla cu depoul Dudeşti, a cărei înfăţişare maiestuoasă aminteşte de gările pariziene? Ce se va întîmpla cu complexul de panificaţie Colentina, nemurit de Cărtărescu în nuvelele sale? Să fie toate rase, ca să facă loc unor complexe rezidenţiale irespirabile?
Tot mai mulţi români merg în Occident şi au ocazia să vadă cum astfel de spaţii sînt redate culturii, educaţiei sau divertismentului.
În Bucureşti aşa ceva s-a întîmplat (poate doar) la Anador, mall-ul de pe Galaţi (actuala V. Lascăr) colţ cu Ştefan cel Mare, construit pe “vestigiile” unei autobaze de taxiuri. Din păcate, jalea care bîntuie actualmente prin Anador pare să descurajeze altă iniţiativă similară…
Ce spun specialiştii? Putem afla miercuri 30 ian., 18:00, la ICR, la o dezbatere care se anunţă urgentă. Redau ca atare comunicatul ICR:

Bucureşti – vechi oraş industrial?
Dezbatere dedicată unui patrimoniu arhitectural ameninţat

Miercuri, 30 ianuarie 2008, de la ora 18.30, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru nr. 38, Bucureşti) va avea loc dezbaterea „Bucureşti – vechi oraş industrial?”. Întâlnirea, moderată de arh. Irina Iamandescu, este cea de-a doua dintr-o serie dedicată de ICR fenomenelor arhitecturale şi urbanistice româneşti şi este organizată în parteneriat cu Asociaţia Română de Arheologie Industrială. Vor participa arhitecţii Constantin Goagea (revista Arhitectura), Adrian Crăciunescu şi Gabriel Panasiu (Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti), Attila Kim (Studio KBD). Printre invitaţi se numără ICOMOS Romania, Uniunea Arhitecţilor, Ordinul Arhitectilor, reprezentanţi ai autorităţilor locale sau centrale.
Dezbaterea, deschisă publicului, are ca punct de pornire constatarea că un patrimoniu cu un important potenţial cultural şi turistic tinde să dispară sub presiunea “dezvoltatorilor urbani”:

„Astăzi e răspîndită la noi părerea că vechile hale şi depozite, morile albite de făină, abatoarele şi depourile de tramvaie nu mai au valoare decît prin terenul de sub ele. Aşa că magnaţii afacerilor imobiliare le dau jos ca să ridice pe locul lor cartiere rezidenţiale plate, supraevaluate, mall-uri, blocuri de birouri şi alte construcţii fără stil şi fără personalitate. E o crimă. Mai rău, o idioţie. (…) Nu merităm să avem un prezent dacă ne distrugem mai departe, şi în libertate, precum sub fosta dictatură, trecutul. Avem nevoie de o nouă definiţie şi valorizare a trecutului nostru arhitectonic, care să includă aspectul său burghez, negustoresc şi industrial. Cîteva capodopere abstruse ale sale încă supravieţuiesc. E timpul să facem ceva cu ele.” – Mircea Cărtărescu, O crimă şi o idioţie

Discuţiile vor fi însoţite de ilustrări între care o expoziţie de proiecte de diplomă ale studenţilor arhitecţi dedicate conversiei patrimoniului industrial. Un obiectiv fundamental al programului lansat de ICR este ca patrimoniul arhitectural încă existent să supravieţuiască şi altfel decât în arhive foto-video.
Pentru detalii şi confirmarea participării:
Biroul de presă al ICR, tel. 031 7100 625, e-mail:
biroul.presa @ icr.ro

… în noua dezbatere ArgueAds, de pe IQads.
Rolul meu a fost să-l apăr pe Florin Piersic pentru poziţia jenantă în care a nimerit acceptînd să “endorseze” RCA-ul de la AstraUniqa. Ana Militaru i-a făcut “rechizitoriul”, neuitînd să menţioneze un amănunt interesant: numindu-i “ciocoflenderi”, spotul riscă să-i jignească pe asiguraţii Astra… (Ori o dăm popular, ori mergem pe autoironie?)
Şi iată o comparaţie pe care am evitat-o (aş fi dat apă la moara “acuzării”), pe care însă o recuperez aici:
A se vedea poziţia demnă a lui Mircea Albulescu, care prestează un voice-over cinstit pentru RCA-ul de la Omniasig, în coda unei serii de spoturi umoristice cu “întîmplări la volan” (care cam miros a import). În contrast, Florin Piersic ne plictiseşte cu discursul despre ciocoflenderi, conducînd degerat cu geamul deschis… pentru ca partea de call for action să îi revină tot vocii competente a lui Dorin Niculescu. Asta îmi aminteşte de filmul acela istoric în care Florin Piersic l-a jucat de Cuza… dublat cu vocea lui Amza Pellea!
Pentru că nu am putut să-l apăr mai bine în cazul dat, am pledat în favoarea Maestrului făcînd apel la un episod din perioada sa de glorie (pe care îl redau mai jos ca sneak peek al articolului):



Florin Piersic este unul dintre cei mai iubiti romani. A fost mare haiduc in filme, dar a fost demn si curajos si in viata privata. Stii, prin ‘78-79, Piersic l-a caftit pe insusi Nicu Ceausescu, care se luase in public de sotia sa, pe atunci actrita Ana Szeles. Zvonul cuprinsese tot orasul, poate chiar toata tara. Ne dadeam telefoane si ne intrebam incifrat despre soarta lui Harap Alb… Nu era internet pe vremea aia, dar aveam canalele noastre. Tin minte ca acuma ca Radio Europa Libera a anuntat cum ca Florin Piersic murise batut de garzile de corp ale lui Nicusor (cu siguranta o dezinformare securista)… Tara fierbea… Ceausescu al mare s-a temut de o revolta populara. Asa ca… Duminica urmatoare, la show-ul tv de la prinz (sa va reamintesc ca pe vremea aceea era doar TVR si ca mai toata romanimea casca ochii la Album Duminical?), apar sotii Piersic surizatori in postura, absolut insolita pentru ei, de prezentatori tv! Florin avea ditai boldanele date cu fixativ si baga zimbetul seducator. Ana era mai adorabila ca oricind. Ca sa excluda banuiala inregistrarii, au zis ceva de genul: “ne intilnim azi, intr-o superba duminica de 17 aprilie” (sau ce data o fi fost). Clar efort de potolire a crizei. Se cazuse la pace: Piersic acceptase ordinul de sus de a se adresa natiunii cu scop “depresurizant”, dar familia Ceausescu si-a declarat in acest fel infringerea. Neoficial, Ceausescu ne-a transmis ca e constient de faptul ca, pentru romani, exista cineva mai iubit decit el. Asta e Florin Piersic.

Related link: Rossini, factotum-ul publicităţii

Mergeam pe jos, degerat, cu vîntul în faţă. Înaintam anevoie prin zăpadă. Tocmai trecusem din sectorul 3, unde locuiesc, în sectorul 2.
Este explicaţia pe care am găsit-o pentru faptul că am revăzut, după ani de zile, gherete de tablă, aşa, ca în anii ‘90 (zise şi buticuri). La noi, în 3, le-au demolat de mult. În 2 le-or mai fi lăsat…
Am mers înainte şi am văzut doi tineri care duceau sifoane la reîncarcat. Erau sifoane dintr-un model mai simplu şi mai uşor de transportat decît cele “de pe vremea mea”. Unul dintre băieţi vorbea entuziast despre un “playlist tare de petrecere”. Cît a trecut pe lîngă mine am putut auzi clar sintagmele Modern Talking şi Milli Vanilli – de mult uitate de către mine. Pentru o clipă am avut flashback-ul unor zbînţuieli liceeneşti în sufragerii întunecoase, cu covoarele strînse sul şi mobila îngrămădită la perete.
La nici cîţiva paşi, văd pe jos, prin zăpada molfăită, un ambalaj de plastic rupt, din care se deşărtaseră toate mini-drageurile CIP, acele biluţe multicolore din copilăria noastră ceauşistă… Am călcat pe ele, din impulsul de a le simţi, cît de puţin, prin talpă. Alunecau parcă mai tare decît gheaţa…
Amorţit de ger, simţeam (paradoxal!) că mă afund într-un abis călduţ şi confortabil. Să fi fost delirul, vecin cu moartea, pe care ţi-l dă îngheţul? Dacă toate apariţiile acelea regresive, în ordine invers cronogică, erau menite să mă aducă înapoi la Marele Prag?
Slavă Cerului, nu am avut prilejul să experimentez, că am ajuns la destinaţie.
Să mai spun că a trecut pe lîngă mine un autobuz Tatra? Ar fi spectaculos, dar aş exagera. Era doar un Ikarus…

Related link: Ştergătorul

articol din ultimul B-24-FUN (în care, printre alte lucruri interesante Alex. Săndulescu citează în titlul lui – un titlu al Sarmalelor Reci)

Revolta de pe stadionul 23 August
de Florin Dumitrescu

Nu-i doar un mit urban: am fost martor

Era prin ‘76 (parcă…); eram în generală. Răposatul tata mă mai ducea la stadion. În ziua aceea nu era meci pe 23 August. Era un spectacol-salată, cu actori şi cîntăreţi: Piersic şi Jean Constantin; Angela şi Corina; parcă şi Stela Popescu… În fine – crema! În timp ce tribunele se umpleau treptat, o „antrenantă” voce bărbătească striga prin staţie despre ce spectacol nemaipomenit urma să vedem. Show-ul se lăsa aşteptat; vocea relua anunţul, îmbiindu-ne să vedem “marele spectacol”, de parcă, odată veniţi acolo, mai trebuia să fim convinşi… La un moment dat, cînd încă publicul se vînzolea ca-n muşuroi, apare în arenă o superbă limuzină aurie. Capota depliată ni-i arăta, stînd cocoţaţi şmechereşte pe margine, pe cei patru-cinci artişti care făceau buchetul de atracţii al show-ului: ne făceau cu mâna. Maşina dădea ture pe pista de atletism, cu viteză destulă pentru a sălta pletele artistelor! La staţie – o muzică “antrenantă”. Apoi s-a petrecut ceva ilogic şi greu explicabil. Oamenii din tribune, parcă loviţi de dambla, au început să coboare în grabă spre teren, atraşi de automobil ca de un mare magnet. Stăteam la capăt de rînd şi-i vedeam bine: majoritatea bărbaţi, majoritatea tineri. Oameni simpli. Mîncători de seminţe. Cîţiva temerari i-au îmbrîncit pe miliţieni şi au năvălit pe teren (care pe atunci nu avea garduri de sîrmă sau altă protecţie). Păţania i-a incitat pe ceilalţi, care şi-au accelerat coborîrea. Cu instinct părintesc, tata m-a luat de mînă şi m-a zorit în sus, spre ieşire. Mergeam contra puhoiului. Abia am mai avut timp să văd terenul invadat de masele nestăvilite; şi să-l sesizez pe Florin Piersic luîndu-se de gît cu un atacator, în atitudinea sa voinicească din filme… Era prea de tot să fie aranjat. Erau sute, poate mii de oameni întărâtaţi. Vocea din difuzoare tăcuse. Se mai auzea doar – înfundat – muzica “antrenantă”.

de Florin Dumitrescu, în ultimul B24FUN

“Ce-oţi găsi, măi copii, la cojile alea de mămăligă?”

Septembrie 1974. Sfîrşit de vacanţă, început de viaţă nouă. Mă mutasem la bloc, într-un cartier nou. Aveam să-mi fac noi colegi la o şcoală nouă; şi deja mă-mprietenisem cu vecinul de palier, care-mi şi dăruise aşa, de bun venit, juma’ din pachetul primit din Germania. Încerc cu mintea de azi să înţeleg sentimentul de optimism şi încredere care invada atunci aerul vremii, dincolo de veselia neînfrînată, tipică unui băiat de 8 ani ce eram. Vecinii păreau contaminaţi sincer de gloria comunismului biruitor, care împărţea apartamente noi, garanta concedii în noile staţiuni maritime şi îi cadorisea pe deţinătorii de carnete CEC, după un algoritm incontestabil, cu noile Dacii 1300 (mai performante şi mai arătoase decît 1100). Cartierul primise numele Titan, iar eu, care citeam Legendele Olimpului, gustam naiv pînă şi această mică tuşă propagandistică din marele tablou. Titan se numea şi parcul de vizavi, plin de atracţii nemaivăzute pentru un băiat de Dudeşti. Şi Titan se numea şi fabrica de pîine al cărei camion oprise în acea zi însorită în faţa blocului. Zvonul s-a întins iute printre copii. Acolo, în remorca aceea uriaşă, se găsea ceva nemaipomenit de îmbietor… M-am căţărat printre primii şi m-am aruncat în oceanul auriu care strălucea irezistibil în faţa noastră. Camionul era plin cu fulgi de porumb, noul produs-vedetă din vitrina regimului. Mii de pungi de cornflakes aşteptau să le desfacem cu pocnet, milioane de fulgi aurii ne chemau să înotăm prin ei, să ne ghiftuim cu gustul lor crocant. Cînd, peste decenii, am aflat că fulgii de porumb au fost inventaţi de J.H. Kellogg, utopistul convins că dieta şi clisma vor salva omenirea, mi-am scuzat fixaţia personală conform căreia cornflakes-ul este partea cea bună a comunismului.

Bukarestalgie, arhivă 20 September 2007, 25 Comments

de Florin Dumitrescu, apărut în B-24-FUN de azi

Pe vremea comuniştilor găseai droguri la magazin

Magazinul universal Bucureşti, de la capătul dinspre Sf. Gheorghe al Lipscanilor, avea la intrare nişte mari oglinzi curbe. Dar nu oglinzi curbe ca la bîlci, dintr-acelea care îţi turtesc silueta, făcîndu-te să arăţi bondoc; sau ţi-o alungesc, vădindu-te uscăţiv. Concavitatea oglinzilor era în aşa fel realizată, încît, la cea mai mică mişcare a ta, îţi tulbura complet reflexia! Păreai că te scurgi, că te învolburi, că treci de-a dreptul în alt regn, în altă formă de agregare… În alt univers. Pesemne că, folosind oglinzile ca fundal de vitrină, decoratorii comunişti găsiseră o metodă dibace ca galantarul frust şi sărăcăcios să îţi ia ochii într-un fel. Şi de luat îţi lua mai mult decît ochii: dacă priveai mai mult în apele argintii ale oglinzilor ălora, te pomeneai că începi să te clatini uşor, ca ameţit. Nu îţi mai simţeai membrele, stomacul, greutatea capului. Doar o uşurătate pe care o ştiu în mod normal numai păsările. Pe cînd corpul părea să leviteze, privirea era captivă în acel ochi şlefuit. Ideea era să priveşti acel ceva care nu era propria imagine reflectată; să rămîi ţintuit cu ochii în aerul acela lichid, rece şi intangibil; să ajungi să vezi prin tine – dincolo de tine. Atunci pătrundeai într-o lume fantastică. Toate impresiile colorate şi pline de viaţă care ţi se perindaseră de curînd pe retină reveneau mai năvalnice ca într-un carusel, mai straniu amestecate ca într-un caleidoscop. Stăteam, cu prietenii mei, minute întregi, sferturi, poate şi jumătăţi de oră, cu feţele lipite de vitrina Bucureştiului, absorbiţi de profunzimile suprafeţelor catoptrice. Ne mai desprindeam din cînd în cînd, ca să rîdem cu hohote mari de atîta fericire subită. Şi ca să ne privim unii pe alţii, ca într-o oglindă mai adevărată, şi să ne mirăm de ce caraghioşi sîntem.

O nouă aberaţie a acestui Caracal mai mare (care este Bucureştiul).
De obicei pasajele sînt menite să degreveze intersecţiile complicate. Ei bine, Pasajul Mărăşeşti are menirea, dimpotrivă, să încurce pe puţin două intersecţii mari. Constructorii lui Ceauşescu l-au pus, oarecum, ca un car înaintea boilor. Pasajul trebuia să preia traficul într-o zonă care se preconiza ca un înfloritor centru urban. Nu a fost să fie… Oraşul postceauşist s-a dezvoltat în alte zone, iar acum pasajul nu face decît să gîtuie o axă de trafic care uneşte acele zone.
Ca o culme a ironiei, pasajul a stat închis ultimii 2 ani ăentru renovare, a înghiţit mulţi bani, s-a redeschis şi acum e gata să ne enerveze mai rău ca oricînd. Lui i-am dedicat ultimul editorial din B-24-FUN:

Ce sens are Pasajul Mărăşeşti?

L-a construit Ceauşescu, ca să ne încurce peste vremuri

După o pauză de peste un an, s-a redeschis Pasajul Mărăşeşti. Până de curând erau lucrători în el, care dădeau ultimele mistrii, în timp ce automobilele încetineau, să-i ferească. De cîteva zile pasajul a revenit pe harta aglomeraţiei bucureştene.
Stând deunăzi blocat sub pământ, m-am întrebat: ce sens are Pasajul Mărăşeşti? El chipurile degrevează intersecţia lui Goga cu Mircea Vodă. Dar pe Mircea Vodă trece cam o maşină pe minut, în medie. Cine vede trei maşini deodată poate spera să vadă şi o muscă albă!
Ceauşescu avea gînduri mari: ar fi trebuit ca toată zona să râdă în soare, binecuvântată de apropierea Casei Poporului. Dar anii trec şi locul rămîne pustiu. Vizavi de Plaza Camerei de Comerţ se întinde un maidan dezolant.
Cîndva aici era cocheta Piaţă Mărăşeşti: cele cîteva tarabe desenau o lume veselă şi prosperă. La cîteva case de străvechea biserică Dobroteasa (scăpată pînă azi prin minune) era o cîrciumioară. Curţile debordau de salcîmi şi lilieci. Peste drum, lîngă piaţă, avea casă unchiu’ Ionică, unchiul lui tata. Ne lua un sfert de oră să ajungem din Foişorului, mergând la pas uşor, pe străduţele umbrite de copaci ale cartierului.
Azi locul e unul dintre cele mai aride din oraş. Pasajul e bun poate că mai ţine un pic de umbră…
Dar altfel, ce sens are pasajul? Prin el trec şi maşini, şi tramvaie. Pasajul nu separă unele de altele. Dimpotrivă, el îngustează Bulevardul Goga, această umflătură ceauşistă a Dudeştiului, iţită în dreptul fostului bordel Crucea de Piatră. Dacă vreun camion blochează Bulevardul Mărăşeşti, îi încurcă pe toţi, ori că merg pe şine, ori pe asfalt. Pasajul Mărăşeşti nu întretaie nici podul omonim: nu trece nici pe sub Dîmboviţa, nici peste ea; se opreşte în „prag” şi îi încurcă pe toţi cei care au treabă pe la Camera de Comerţ, şi aşa năuciţi de sensurile de pe chei. Cei care au copilărit şi au crescut în cartier se simt azi cu atît mai pierduţi şi mai dezorientaţi.

Bukarestalgie 07 August 2007, 42 Comments

… dar nimic rău
Aseară am fost într-un local din blocul de pe Calea Victoriei în care a locuit Florian Pittiş. Nu rareori era văzut coborînd din acel bloc, cu ţigara într-o mînă şi cu scrumiera în cealaltă. Se plimba agale, fuma şi scutura atent în scrumelniţă.
Să faci asta în anii ‘80 nu era semn de ecologism, ci un soi de nesupunere dandy. Iar Florian Pittiş era un dandy, era un cochet… Atenţia aproape obsesivă acordată părului (avea gesturi aproape coregrafice de ţesălare a coamei atent îngrijite, avea cîntece despre plete etc.), platoşa de blugi cu care se acoperea pînă şi în zilele toride – pot părea nişte ciudate vanităţi exterioare; dar multă vreme, în care pînă şi înfăţişarea ne era normată şi controlată de partidul-stat, aceste bizarerii de afişare publică au constituit afronturi, declaraţii de independenţă, mici revoluţii personale. Poate că în asta a constat magnetismul exercitat asupra tinerilor de-a lungul multor decenii de către Florian Pittiş, dincolo de mode şi contramode: această exhibare vehementă, oarecum teribilistă, această alintare-provocare, tipic juvenile. Young at heart, aş zice, dar ştiu că maestrul nu gusta genul acela muzical… aşa că revizuiesc: Forever Young (neapărat cu Dylan).
Inevitabil discuţia a alunecat asupra unor detalii intime, despre care “vorbeşte lumea” şi pe care Florian Pittiş le ţinea secrete… Pe atît de secrete, pe cît de făţişă îi era aderenţa la alte minorităţi, precum cea flower power
Şi atunci am simţit nevoia pioasă de a-l pomeni cu ceva demn, de a spune “ceva de bine” despre cel care ne era vecin şi în acele clipe, la un etaj de (încă şi mai) sus… Şi am zis atunci (şi reiau acum) că:
Florian Pittiş a avut o intuiţie perfectă atunci cînd, după ‘90, a simţit că teatrul în România cam bălteşte; şi a hotărît “s-o dea pe muzică” definitiv: fie ca textier, fie ca recitator în spectacolele cu folkişti, fie chiar avîntîndu-se tot mai mult ca solist vocal… A întreprins acest taking-off (ca să evoc un film cu hippioţi care îi plăcea) cam în acelaşi timp cu Ştefan Bănică jr., mai tînărul său coleg de la Bulandra, în capul unei coloane de “actori răspopiţi” care îi cuprinde pe Chirilă jr., pe Helciug, pe Ada Milea etc. Sînt oameni pe care azi îi ştim mai întîi de cîntăreţi, deşi excelenţi actori “la bază”.
De ce a făcut Florian Pittiş acest pas? Ar fi putut să rămînă un societar onorabil al teatrului, ar fi putut să pună-n scenă piese în regie proprie, în manieră pop art, precum Cîinele grădinarului sau Cum se numeau cei patru Beatles. Succes avea. Şi-a dorit însă mai mult. Nu neapărat mai mulţi bani, cum tinde să gîndească românache disperat (deşi n-ar trebui să ne ferim să spunem şi că Florian Pittiş avea fler şi calităţi de manager cultural nu îndeajuns fructificate)… E vorba în primul rînd de provocare profesională, de neastîmpăr artistic, de creativitate. E vorba de aspiraţii pe care un gen artistic îmbîcsit (cel puţin la noi) nu i le mai puteau satisface. Şi pe care i le satisfăcea pe deplin scena muzicală, tot mai activă, tot mai vitală. E drept, el strălucise ca interpret vocal încă din anii ‘70, cînd cu show-urile TV ale lui Bocăneţ. Şi varianta sa la Ballad of John & Yoko, “Mi-am dorit o maşină (şi iat-acuma o a-am…)” din reclama şaptezecistă la automobilele Dacia a rămas ca o amintire pregnantă a unuia dintre cele mai bune momente ale publicităţii noastre anterevoluţionare. Nu mai zic că în ultimii ani ajunsese voice-over-ul cel mai dorit din publicitatea românească…
Dacă aş insista încă un pic asupra marii sale voci (Teleenciclopedia, Moment poetic, God’s Voice în reclamele la Camay, Rompetrol etc.), bogată în armonice precum e vinul bun bogat în arome, e pentru a evidenţia un fapt extraordinar: Florian Pittiş a debutat ca un excelent mim, ca un emul al lui Marcel Marceau, regele pantomimei moderne. A excelat de la început ca un performer al expresiei corporale/nonverbale. Dacă a excelat totodată şi pe cealaltă axă a performanţei actoriceşti, cea vocală/verbală, asta dovedeşte că a fost un perfecţionist şi un artist total.
Într-o polemică recentă cu Tudor Ţepeneag, o schijă a ricoşat înspre cel pe care Ţepeneag jr. îl alinta “Moţu”… Poziţia mea de atunci cu privire la Radio 3 net a fost una cel puţin sceptică. Laolaltă cu alţii, am reproşat conducerii SRR că a desfiinţat un post în FM şi AM, dedicat tineretului (Radio România Tineret, fost Radio 3), pentru a înfiinţa un… site! Argumentul meu era unul de etică a guvernării: statul are datoria să asigure un post muzical pe unde hertziene şi tinerilor din Apuseni, şi celor din Deltă, şi celor din cătunele pierdute ale Carpaţilor Orientali. Dacă, între timp, a ajuns Europa FM să emită şi în aceste cotloane, cu atît mai bine. Dar meritul unui privat evidenţiază ruşinea statului! Dimpotrivă, e mai firesc ca privaţii să fondeze staţii care transmit pe net (ceea ce se şi întîmplă în ritm progresiv), în timp ce statul, ca stăpîn al frecvenţelor, e dator să asigure emisii chiar şi pentru tinerii ciobani care încă nu merg cu laptopu-n vîrf de munte…
Azi, cînd toată naţiunea îl priveghează pe Florian Pittiş şi îi elogiază viziunea de a înfiinţa un radio pe net, ar merita poate să deplîngem maniera în care acest “pas revoluţionar” a fost făcut: prin desfiinţarea unui post pe unde radio. Cu toţii ştim că Florian Pittiş nu a vrut aceasta. Cu toţii ştim că un spirit altruist şi progresist ca al său ar fi văzut radionet-ul ca un post nr. 4, care nu ar fi trebuit să substituie Radioul 3. Cu toţii ştim că, prin acest pas înapoi, s-au redus nişte cheltuieli, în condiţiile în care SRR-ul a rămas un la fel de mare cheltuitor de fonduri publice. Dacă Florian Pittiş a fost într-adevăr un vizionar, un entuziast care a anticipat viitorul radioului (şi radioul viitorului), e păcat că această viziune s-a concretizat tocmai într-o conjunctură dubioasă. Şi e păcat, mare păcat, că mulţi dintre cei care îl jelesc azi mai dihai l-au folosit drept paravan pentru şmenuri şi căpătuială. Că l-au plasat pe acest copil mare, cu pletele lui dalbe şi badge-urile lui pacifiste, în poziţia unui scut pentru malversaţiunile lor cabalistice.
Florian Pittiş ar fi putut fi un bun Hamlet. Să ni-l închipuim numai: cu ochii aceia, cu glasul acela, cu statura aceea… Dar nu a fost să fie. El era alternativ… era PREA alternativ. Pe el îl distribuiau (la Buftea sau la TVR) în roluri de bişniţar, de “parazit”, de chiulangiu. În Veronica, evident, el era Greierele! Roluri minore, pe care însă publicul le adora, ca pe nişte mici raze de soare în scenariile alea cu sinopsisuri de la partid… În piesele din dramaturgia clasică, el era bufonul, nebunul, marginalul… Dar Florian Pittiş a prins şi un rol principal la Bulandra (înainte de seria spectacolelor pop art cu muzică şi proiecţii pe care şi le regiza singur): anume în >Anchetă asupra unui tînăr care n-a făcut nimic (emblematic titlu…), o piesă despre inadaptare; o piesă tezistă, da, dar aşa erau pe atunci toate piesele din repertoriul contemporan.
În toate aceste roluri, mari şi mici, Florian Pittiş ne-a făcut cu ochiul complice şi ne-a transmis maximum de mesaj subversiv posibil în marea piesă de pe marea scenă a ţării: ne-a învăţat să gîndim alternativ, să aspirăm către alte zări, să căutăm şi altceva decît ni se dă…

În urma ultimului meu articol din B24, am primit acest ecou de la domnul Radu Nicolescu, care întregeşte cu forţa mărturiei directe ceea ce eu doar am trasat la nivel de impresii, amintiri şi senzaţii:

Buna ziua domnule Florin Dumitrescu,

O mare bucurie mi-ati produs citind editorialul dvs. din B-24-Fun “Ciocolatierii de pe Calea Victoriei“.

Ca un fost lucrator in turismul Bucurestiului anilor ’80 si ceva din ’90 [am lucrat la Hotelul Bucuresti de la deschiderea sa in 1982 (8 decembrie – sef al serviciului comercial) si apoi ca director general intre 1991 si 1993], va pot preciza cine erau autorii minunatiilor din ciocolata si nu numai, despre care povestiti cu atita placere.
Maestrul cofetar era dl. Florea BUSCA (s-a pensionat de mult timp), ajutat de doi tineri “locotenenti”- Costel Ungureanu si Cornel Ciulei – cel din urma are o cofetarie cu laborator propriu undeva prin Berceni. Echipa celor trei asi in ale cofetariei a fost adusa “cu forta” de peste drum de la Athenee Palace la momentul deschiderii Cofetariei Bucuresti al hotelului cu acelasi nume.

Daca alte amanunte, mai mult sau mai putin “dulci” (aici cele “picante” nu-si au locul) au oarece interes pentru dvs., va stau la dispozitie cu amintirile mele legate de aprovizionarea cu frisca naturala, ciocolata “cuvertura”, faina trei nule si alte materii prime…retetele impuse de Ordinele neghioabe ale ministrilor Turismului sau Comertului…

Cu stima,
Radu Nicolescu

Editorialul de săptămîna asta din B24 mi-a fost inspirat de o excelentă postare (n)ostalgică a Monicăi, despre ciocolata din alte vremuri. Fiind mai tînără ca mine, Monica n-a prins pesemne ciocolata cu lapte românească, dintre care cea mai bună era una avînd pe ambalaj o ceşcuţă (de lapte) roşie cu buline albe: practic la fel de bună ca aia nemţească (dacă-mi amintesc bine, îi zicea Poiana, motiv pentru care Suchard-ul a preluat după ‘90 brandname-ul Poiana pentru produsul Figaro, adus şi în România).
Şi încă o menţiune de la moş Florin. Ciocolata chinezească era fină, da Monik, dar după memoria papilelor mele, nu respecta reţeta ciocolatei tradiţionale: avea ceva de soia în ea, probabil ca surogat pentru untul de cacao.
Aş vrea să continuu peste două săptămîni cu un episod despre pralinele Carpaţi. Deocamdată însă…

Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Când aud de Rezistenţă prin Cultură, mă gândesc la ei

Poate că n-au făcut nimic deosebit. Doar n-au luptat în munţi. N-au împărţit manifeste. N-au conspirat din interior… În fond n-au făcut altceva decît să aplice nişte reţete. Numai că, de la o vreme, să respecţi întocmai reţeta era tot mai greu în România foamei şi austerităţii. Frişca naturală devenise marfă de contrabandă. Cacaua ajunsese rară ca praful de stele. Iar untul de caco era de-a dreptul o fantezie exotică! Dacă mai suntem azi în stare să facem deosebirea dintre un profiterol şi un coupe jacques – e datorită lor. Datorită lor mai ştim azi să trăim normal, savurînd o „şocolată” ca bunicii noştri. Erau patru astfel de redute ale normalităţii pe Calea Victoriei, în era comunismului luciu. Era faimoasa Capşă, a cărei cofetărie a dat decenii de-a rînd standardul în materie de bomboane de ciocolată. Era cofetăria Continental, consacrat loc de prime întâlniri. Era Nestorul, cofetărie care ţinea atunci de Ambasador: gloria cofetului interbelic a fost înlocuită mai nou de magazinul Estée Lauder… Şi, vizavi, cofetăria Bucureşti, cea mai nouă şi mai spaţioasă, ctitorie comunistă, da, dar cu o delicioasă umplutură dulce, în buna tradiţie a micului Paris. În aceste sanctuare se conserva secretul ciocolatei „ca pe vremuri”. Aici trufele erau întotdeauna proaspete şi cremoase. Aici bomboanele Carpaţi aici erau întotdeauna moi şi crocante la justă egalitate. Unii dintre aceşti maeştri ciocolatieri or fi turnat la Securitate, ca să-şi păzească postul. Alţii or fi fugit în străinătate: cu măiestria lor aveau să cucerească orice confiserie, pasticcerie sau ştrudelerie. Cine mai ţine seamă? Au fost nişte meseriaşi, nu nişte eroi. Dar meseria lor a salvat o parte din memoria noastră. O parte delicioasă.