Am descoperit-o pe Anca Parghel în anii ‘80, pe vremea concertelor Perpetuum Jazz de la Sala Radio. Erau concerte “asortate”, cu mai multe recitaluri (în formule de combo sau solo). În fiecare seară era şi cîte o cireaşă pe tort: cîte un artist problematic, neconvenţional şi, în condiţiile acelea de îngheţ cultural, chiar contestatar.

Aşa erau Harry Tavitian (care ne sălta din scaune ca un adevărat rockstar), Alexandru Andrieş (care nu cînta tocmai jazz, dar care, în acel context jazzistic, izbutea să fenteze cenzura) şi – cine alta decît – Anca Parghel. Pe atunci Anca era tînără şi voia să confirme.

din Dilema Veche de săpt. asta


Sînt fericiţi ca-n reclame – aşa se spune despre anumiţi oameni, de obicei cupluri tinere sau familii “standard”, cu copii frumoşi şi căţei blănoşi, atunci cînd pare să le meargă tuturor incredibil de bine. Or fi sau nu fericiţi în realitate – e greu de spus cu certitudine. Ceva eronat e însă sigur în adagiul despre “fericirea ca-n reclame”: anume ideea că publicitatea ar fi un spaţiu exclusiv al fericirii, un fel de rai consumerist promis celor care s-ar conforma îndemnului de cumpărare. Zîmbetele cu glanţ şi sprinteneala de musical a personajelor din spoturi nu îi mai păcăleşte de mult pe creduli (în caz că ar fi făcut-o vreodată)… Reclamele contemporane promit satisfacţie, mulţumire, rezolvări fel de fel, dar nu de tip maximalist.


Ipoteză: multe dintre prăjiturile româneşti de prin cofetării, patiserii sau de casă au fost la început bucate ritualice. Adică se găteau în mod tradiţional numai de sărbători, numai în anumite ocazii, cu o anumită simbolistică şi conform anumitor rînduieli sacre.
Iar dacă noi putem mînca azi papanaşi sau clătite în orice zi din an – e pentru că, treptat-treptat, s-a “dat voie”. S-a petrecut o desacralizare, o secularizare a papanaşilor şi iată – azi fac parte din meniul deserturilor cotidiene.
Acest proces de secularizare a deserturilor, presupus a fi avut loc de-a lungul secolelor, continuă şi azi sub ochii noştri, respectiv pe papilele noastre. E cazul cozonacului, care se mănîncă, e adevărat, mai mult de Crăciun şi de Paşti, dar care merge perfect cu o cafea cu lapte, la orice mic dejun din an.
Uite cazul mucenicilor. Pentru că oamenilor le plac mucenicii moldoveneşti (cu miere şi nucă pisată) nu doar de 9 martie, tot mai mulţi patiseri au început să îi prepare şi să îi vîndă, alături de ştrudele şi pateuri.
Idem, ştiu familii onorabile care fac mucenici munteneşti (ăia-n zeamă) şi în celelalte zile din an, doar aşa, pentru plăcerea copiilor.
Ibidem, am văzut pască în cofetării hors-saison. Pentru că – evident – există cerere.
O ultimă frontieră în faţa secularizării pare a fi rămas coliva.
Iacă de pildă www.coliva.ro – o iniţiativă comercială de profil, despre care ai putea crede că are motive să încurajeze extinderea consumului colivăresc şi în contexte antume, cotidiene, seculare… Dar nu! Poate din teama de a nu comite simonie, colivarii online din TM ne fac pe site-ul lor numai oferte pioase… şi inevitabil funeste.
Ţin minte că Radu Anton Roman îşi spunea cîndva regretul că nu se face colivă decît la parastase (zicea că e o prăjitură ancestrală, de sorginte dacică şi că e foarte hrănitoare etc.). Ar fi o idee ca, în pomenirea lui R.A. Roman, să putem mînca zilnic colivă… dar colivă bună, ca gătită de el. (Aşa cum atunci cînd mîncăm savarină îl pomenim cu sau fără voie pe Savarin.)
Singura soluţie pentru cine are poftă de colivă e să meargă mai des la biserică; sau să facă o vizită la cimitir (wow: romantic! gotic!! emo!!!)… Caz în care se cheamă că eşti pomanagiu din hedonism, nu?

Related links:
Din scoarţă-n scoarţă
Încă un capitol la care ne bat bulgarii – braga

De fiecare dată cînd sînt invitat la Apropo TV e o plăcere! În ultima emisiune am comentat lozincile politice nouăzeciste. Producţii orale, majoritatea folclorice, strigăturile sacadate ale epocii imediat postrevoluţionare îşi transmit forţa perlocutorie pînă în ziua de azi.
Comentariile lui mandea se împletesc cu ale amicului Bucurenci şi – nou! – cu ale maestrului CTP. Iniţial credeam că va fi vorba de slogane electorale antologice, ca o agrafă istorică la topicul acestor zile. Nu a fost aşa, dar acroşele la actualitate nu au lipsit…
Care m-ai ratat vezi-mă aici:
Prima parte a rubricii.
A doua parte.

din Dilema de săptămîna asta,
articol scris la solicitarea Ruxandrei Tudor pentru tema săptămînii Şi noi am fost pionieri

şi dedicat lui Mihai Grecea, împreună cu care am vorbit acest articol de-a lungul anilor

Se întîmpla în toiul anilor ’90. Făceam reclamă unei mărci multinaţionale de bombonele, aterizate nu de mult şi la noi. Aveam în spate abili oameni de marketing veniţi din alte zări, dar care îşi ocheau bine ţintele în peisajul românesc. Pentru bombonelele cu pricina hotărîseră să desfăşoare activităţi de fidelizare în şcoli generale (atunci se putea, azi cu siguranţă aşa ceva e interzis).
Noi, publicitarii, le făceam revistuţe cu benzi desenate, jocuri şi (în pîntecele calului troian) multe taloane de participare, care trebuiau expediate împreună cu şi mai multe ambalaje. Trebuie spus – pentru cine poate a uitat – că pe vremea aceea publicaţiile pentru copii erau încă mai rare, mai anoste şi mai neglijent realizate decît cele de azi. În toată acea secetă informaţională, tipăriturile noastre multicolore, lucioase, de calitate occidentală, îi atrăgeau pe copii în aşa un mod şi la aşa o scară, că şi acum resimt un fior de înspăimîntată duioşie. Miile de scrisori, milioanele de biţi de fantezie pură, debordantă, din desenele şi compunerile acelor copii – au depăşit toate prognozele cichirgiilor occidentali.
La aşa oportunităţi nesperate, noi măsuri se impuneau de la sine: toţi copiii aceia, elevi din toate marile oraşe ale ţării, trebuiau agregaţi, tutelaţi, călăuziţi. Bombonelele noastre – iată-le purtătoare de valori simbolice nebănuite de către maeştrii lor de branding de peste mări şi ţări. Trebuia să reacţionăm creativ şi totodată responsabil faţă de copii. Le-am făcut un fan-club. Le-am conceput un pliant care, printre desenaşe vesele şi versuri sprinţare, îşi disimula funcţia de statut oficial: le-am stabilit reguli şi ritualuri, le-am trasat directive, printre care, la loc de frunte, era aceea de a consuma, a consuma şi iar a consuma bombonele.
Ajunşi în acel punct, oamenii din agenţia de publicitate s-au împărţit în două tabere.
Pe de o parte, noi, cei de la departamentul de creaţie, ţineam să introducem o componentă formativ-educativă în ideologia bombonoasă pe care tocmai o aveam de forjat. Deja concurenţii noştri de la o firmă de acadele introduseseră în ambalaje poze cu animale sălbatice, pe care copiii, avizi nu numai de lins şi ronţăit, le colecţionau cu sfinţenie. Materialele noastre aveau nevoie de un plus de conţinut, aveau nevoie de orientare etică, aveau nevoie de valoare: ne-o spuneau în scrisorile lor aceşti copii, aceste noi generaţii abandonate de tot mai mulţi şi dornice de cît mai mult.
- Prostii! – ripostau, pe de altă parte, colegii noştri de la departamentul agenţi (Client Service) – copiii de azi vor să zburde în voie şi să se distreze. A căzut comunismul, s-au abolit uniformele şi matricolele! Aşa cum adulţii şi-au dat foc la carnetul de partid, pionierii şi şoimii şi-au dat foc la cravată! Dacă e să refacem azi o organizaţie a copiilor liberi, aceasta va celebra bucuria pură şi simplă de a te putea distra în voie, fără restrişti etc.
Tinerele noastre colege de la Client Service care debitau aceste fraze veneau majoritatea din familii de ştabi, – nişte învîrtite, le consideram noi, creativii. La vremea pionieriei or fi fost cel puţin comandante de detaşament, s-or fi învăţat de mici cu astfel de gargarisme prin şedinţele de comandament, prin taberele de formare a viitoarelor cadre… Ceea ce – iată – au ajuns peste ani: nişte cadre ale capitalismului triumfător, sforăind în romgleză echivalentele, de sens opus, ale lozincilor de mai ieri.
Pentru noi, ceştilalţi, pionieria însemnase cercuri de creaţie, ateliere şi cenacluri, întreceri sportive şi concursuri de îndemînare – toate prilejuri de formare extraşcolară, de care copiii de după ’90 sînt pe nedrept privaţi. Iar noi aveam un prilej bun să renaştem toată această emulaţie, sub generoasa egidă a bomboanelor noastre.
Noi ăştia, copiii de proletari, chiar ne-am crezut o vreme cutezători, cireşari, temerari… Ei, copiii de ştabi, au fost pregătiţi să devină mici ceauşeşti. Cînd noi învăţam de mici să mînuim letconul sau pensula, ei deprindeau duplicitatea şi compromisul. Pentru noi cravata chiar era zălogul unui legămînt. Pentru ei tresele, şnurul de comandant şi insignele de fruntaş erau prilejuri de aburcare-n ierarhie şi parvenire-n carieră. Şi astăzi ei, învîrtitorii de dosare, îşi maschează arivismul de partid şi de stat cu un libertinaj menit să epateze. Poate că aşa reuşesc să funcţioneze cei din specia lor: după ce-şi petrec toată ziua-n meeting-uri şi meeting-report-uri, seara ţuşti în discoteci şi cluburi de drogaţi! Şi, poate în mod firesc, îşi răsfrîng gîndirea hedonistă şi asupra copiilor. Cînd vor avea copii la rîndul lor, pesemne că-i vor abandona consolelor de jocuri şi bomboanelor în exces…
Azi îmi reconsider în parte acele gînduri amare, marcate de o formă a urei de clasă. În realitate, colegii (şi mai ales colegele) de la Client Service acţionau atunci (şi) cu o oarecare prudenţă faţă de evoluţia neaşteptată pe care o putea căpăta brand-ul. Ei, care gestionau bugetul onor clientului, aveau parcimonia şi neîncrederea trecute-n fişa postului. O fantezie prea avîntată a creativilor, putea duce brand-ul nostru bombonos pe un teren nesigur, unde nici abilii oameni de marketing, cu expertiza lor internaţională, nu se încumetau.
Am căzut la înţelegere cu ei: pe lista de comandamente plezirist-consumeriste dedicate micuţilor ronţăitori, au fost admise şi cîteva cu caracter etic: prietenia, generozitatea şi devotamentul, exprimate evident cu vorbe mai copilăreşti şi traductibile oricum în abnegaţia cu care ar fi trebuit să-şi împărtăşească bombonelele. Programul n-a mai ţinut mult. Ţintele de vînzări au fost atinse. Copiii au fost interesaţi de programele noastre cît timp au mai sperat să cîştige ceva, acolo… Nu ştiu dacă vreun fan-club al molfăitorilor de bomboane a fost vreodată constituit oficial. Ştim doar că intuiţia noastră a fost bună: copiii români doreau şi altceva decît pura şi simpla distracţie, ca dovadă succesul pe care l-au avut apoi o mulţime de reviste cu caracter enciclopedic şi de popularizarea ştiinţei pătrunse pe piaţă, cu franciză multinaţională şi cu traduceri proaste. Că pionieria are şi ceva demn de urmat, dincolo de nuanţa ideologic-propagandistică, o dovedeşte avîntul pe care îl iau din nou cercurile extraşcolare, precum ş
i anumite forme de agregare precum scoutismul, cercetăşia sau „clubul aventurilor”. Numai că acestea sînt accesibile numai copiilor din familii cel puţin îndestulate; şi interesate serios de educaţia lor.

Aşa e. Nişte bieţi telali tocmiţi de un negustor de sugiuc nu pot rezolva problemele educaţiei naţionale. Dar nu-i împiedică nimeni să reflecteze. Şi să devină nostalgici, descoperind sensul ascuns al vechii devize „tooot înainte”…

Bukarestalgie 17 March 2008, 44 Comments

Interpretez a modo mio leapşa Zazei care ne provoacă să ne dezvăluim amintirile cele mai intime (latiniştii îmi vor scuza pleonasmul) pe care ni le provoacă noţiunea de România. Sorry de întîrziere. Am socotit că (nu din lene) cel mai bine ar fi să-mi reiau, uşor adăugit, commentul de săpt. trecută, scris cu dedicaţie pentru Răpitoare şi pentru muza noastră comună, Oblia:

Pînă să merg la şcoală, n-am avut conştiinţă naţională: am crescut în mahalaua Dudeştilor nonşalant şi neîngrădit, ca un puiet de oţetar.
Primele amintiri “româniste” îmi vin de prin ciclul primar: şabloanele din ebonită de forma României, cu găurele în dreptul oraşelor; primele pagini de abecedar, cu tricolorul, stema şi portretul lui Ceauşescu din semiprofil.
Acea poză a “Conducătorului” avea să fie peste cîţiva ani înlocuită din toate contextele oficiale, deoarece se spunea că e “într-o ureche”; precum şi din cauza modelelor de pe cravată, care cică semănau cu nişte pingelele (aluzie la meseria de cizmar din tinereţea-i pre-revoluţionară, pesemne socotită nedemnă de către exponentul – poate prea ilustru – al clasei muncitoare)…

E articolul cu care îmi închei trilogia mărţişoristă de anul ăsta. Mi-a intrat în Dilema Veche de vineri, în paginile de media, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu. În acest foarte special număr de Dilemă, dedicat coaching-ului (coordonat de Simona Sora), s-a nimerit ca articolul meu să fie singurul de sezon, ceea ce i-a propulsat titlul pe manşeta coperţii, cu tot cu poza subsemnatului. (Wăi-leu! Sînt lîngă Pleşu şi Voinescu! Ce mă fac cu atîta faimă!?)

Mărţişor în Epoca de Aur

Citind clasamentele anuale dedicate celor mai bogaţi români, descoperi că multe cariere de succes au debutat cu vînzarea de mărţişoare, în anii ’80. Cutare mogul media şi-a folosit prima dată serviata diplomat pe post de galantar pentru gablonţuri. Cutare nabab al publicităţii povesteşte cum lucra el însuşi, în timpul nopţii, la confecţionarea mărţişoarelor, după care dimineaţa, la coloane la Romană, cu ochii-mpăiănjeniţi, le „advertiza” cu slogane-strigături de se auzeau pîn’ la ASE. Cutare era pe atunci student; cutare era tînăr inginer amînîndu-şi repartiţia la vreun combinat din provincie; cutare era ghid ONT specializat în vînarea de turişti din Vest… Cîţi dintre noi n-or fi cumpărat mărţişoare de la viitorii magnaţi ai României? Cîţi dintre noi n-or fi contribuit fără să ştie la primul gheşeft cinstit al viitorilor capitalişti postdecembrişti? Cîţi dintre noi şi-ar fi imaginat în acei ani, că aşezarea cot la cot a mărţişoriştilor în piaţetele bucureştene, în ultimele zile ale lui februarie, întruchipa, dacă nu panorama business-ului dîmboviţean de mai tîrziu, măcar blockstartul cursei dintre viitorii întreprinzători?

Oaze de capitalism

Nimic de mirare, în fond. Cele întîmplate în marile oraşe în anii ’80, în perioada din ajunul Calendei lui Marte, reprezintă un fenomen unic, plin de semnificaţii pe atunci nebănuite. În acele zile dinaintea marii sărbătorii primăvăreşti se desfăşura sărbătoarea propriu-zisă, sărbătoarea negoţului cu mărţişoare.
Era o perioadă în care controlul regimului se îmblînzea, arătînd îngăduinţă faţă de micii meşteşugari şi comercianţi (capitalişti in nuce). Legal, comercializarea de mărţişoare era permisă exclusiv membrilor Fondului Plastic. Autorităţile se lăsau pesemne cuprinse de acelaşi fior al desprimăvărării şi îşi înmuiau vigilenţa pentru cîteva zile. Miliţienii, dacă dădeau tîrcoale tonetelor, o făceau mai degrabă ca să-şi umple şi ei sacoşele cu mărţişoare… Mărţişoriştii erau, da, mici producători, asemeni ţăranilor din pieţele agroalimentare, dar aveau ceva în plus; aveau o năstruşnicie semeaţă de Till Buhoglindă, tipică orăşeanului nesupus şi stăpîn pe propria conştiinţă. Inventivitatea lor transmitea împrejur o stare de entuziasm şi de fericire simplă, naturală.
De la an la an se străduiau să vină cu noi modele, cu noi tendinţe, să caute noi modele şi noi materiale: nu doar metal, textile sau sticlă, ci şi ceramică, lemn, coji de nucă, pietre şlefuite… Pînă şi şnururile alb-roşii se transformau, se umflau, debordau în extravagante fundiţe fitomorfe… Ca într-un mare carnaval miniatural, figurinele agăţate de ele se extindeau către toate regnurile posibile, inclusiv cel al maimuţoilor bizari şi ai monstrişorilor ironici (în fond, sincronizaţi cu poeticile optzeciste, branşaţi la acel Zeitgeist juvenil care permitea, ba chiar dicta, să îi faci iubitei declaraţii zeflemiste şi s-o compari cu felurite făpturi groteşti cu gîtul bălăngănind pe arc, cu părul din puf vîlvoi şi ochii bulbucaţi ca ai Muppeţilor).
Explozia de creativitate de pe mini-galantarele mărţişoriştilor era egalată doar de spectacolul strigăturilor şi al inscripţiilor cu care aceştia îşi lăudau marfa, al denumirilor care de care mai sonore şi mai fanteziste, al mecanismelor de promoţie cu care erai îndemnat să cumperi „zece la preţul de nouă” şi cîteodată chiar „trei la preţul de două”… Voioşia cu care ţi se adresau, îndrăznela ironică, vecină uneori cu obrăznicia graţioasă a copiilor, păreau să descindă direct din spiritul vechilor iarmaroace. Glume improvizate liber, replici şi contrareplici între negustori concurenţi, apropouri şi aluzii frizînd temeritatea bancurilor politice – toate erau împărtăşite ca într-o agora informală. Dacă erau femei cele care vindeau, erau ele primele purtătoare ale mărţişoarelor, cu care îşi umpleau pieptul ca generalii multiplu decoraţi în lupte. Dacă erau bărbaţi, se deghizau, se vopseau pe faţă, se coafau cu peruci aşa cum n-ar mai fi făcut-o cu niciun alt prilej: deveneau ei înşişi nişte mărţişoare uriaşe! Participarea cumpărătorilor era şi ea pe măsură. În jurul tejghelelor roiau mereu cumpărători sau gură-cască, contaminaţi de acelaşi spirit al libertăţii, al cugetului descătuşat, al normalităţii după care tînjeam mai mult sau mai puţin cu toţii.

Mărţişor în tranziţie (spre Sf. Valentin)

Au trecut douăzeci de ani. Dezgheţul socio-politic s-a produs. Spiritul Mărţişorului – între timp – s-ar zice că a triumfat. Micul capitalism care odinioară se iţea numai în acele zile din an, numai în acele perimetre urbane bine delimitate, a devenit marele capitalism, uneori sălbatic, alteori de carton, al tranziţiei, al post-tranziţiei, al aderării, al integrării… Mărţişoriştii de ieri au făcut averi şi au adus în ţară noile rituri şi noile mituri postindustriale, gata fasonate pe specificul şi cerinţele societăţilor de consum. Multinaţionalele şi marile trusturi media, funcţionînd după noi cicluri anuale – dedicate nu fertilităţii, ci rentabilităţii – tind să ne treacă în calendar noi sărbători, noi convenţii, noi ocazii de „făcut consum”.
Cu două săptămîni înaintea Mărţişorului, românii sînt îndemnaţi să celebreze dragostea într-un chip mai făţiş decît o făceau tradiţional la începutul lui martie, în intervalul dedicat celebrării feminităţii (nu întîmplătr coincident cu Babele). În plină iarnă, departe deopotrivă de febra Sărbătorilor trecute şi de înviorarea mercantilă încă aşteptată, Valentine’s Day vine ca un glorios pretext pentru impulsionarea vînzărilor. Ni se preamăreşte declarativ dragostea romantică, cvasi-coregrafică, cu decor artificios de inimioare rozalii. Toată butaforia e menită să decoreze rafturile într-o perioadă de reflux al vînzărilor şi depresie a marketingului. Valentine’s Day ni se propune ca un prilej romanţat pentru vînat solduri, pentru revînturat mărfuri greu vandabile: de data aceasta ieftinite şi împachetate preferabil cîte două – unul pentru ea, altul pentru el…
De ambele părţile raftului (sau ale ecranului), nu e nimeni care să se amăgească: la români, de Valentine’s Day se fac cadouri nu din dragoste, ci din interes; cuplurile nu se bucură de preaplinul sentimentelor, ci de niscai chilipiruri.

Dragobetele – o diversiune; Baba Marta – o
lecţie

Cu o săptămînă înainte de 1 Martie 2008, mărţişoriştii sînt cu desăvîrşire absenţi din piaţetele bucureştene. Sînt florăresele, mereu la post, dar tradiţionalii artizani de pandantive – nu. Fantezia, sclipirea, speranţa care izbucneau în stradă în anii grei, ca nişte mini-revoluţii cu şnuruleţ, par astăzi doar amintire. Se găsesc în schimb mărţişoare foarte ieftine, standardizate industrial, în hipermarketuri; şi mărţişoare foarte scumpe la bijutieri. În acest timp, mai toate buletinele de ştiri recită ca o litanie articolul din Wikipedia despre Dragobete, chipurile sărbătoarea tradiţional românească dedicată dragostei şi primăverii. Realitatea crudă: în afara cîtorva sate din Oltenia, de Dragobete nu se întîmplă nimic; decît doar că se suspină public şi grandilocvent pe tema identităţii naţionale în pericol şi a globalizării fatalmente nivelatoare.
Ce va fi anul acesta de 1 Martie? Va continua tendinţa din ultimii ani ca tot mai puţine românce să poarte mărţişor în piept? Şi aceea ca românii, pentru a-şi preveni neîmplinirea, să se mărginească la protocolarul buchet de flori?
Mai fericiţi vor fi – se pare – giurgiuvenii, care pot da oricînd o fugă la Ruse, ca să cumpere marteniţa: mărţişorul bulgăresc, mai rustic şi mai autentic, ca un exponat de la MŢR (şi de aceea – se zice – mai încărcat de virtuţi protectoare).
Şi mai fericiţi vor fi doar bulgarii înşişi, cei care de 1 Martie îşi serbează legendara zi a întemeierii naţiunii – Baba Marta. O fi aici vreo noimă, ceva care ne scapă nouă, „sofisticaţilor” de la nord de Dunăre?

Campania pro-Mărţişor continuă pe Metropotam.
Acest articol mi-a intrat de ieri la rubrica Bucureştiul lui… prin bunăvoinţa Cristinei Foarfă, căreia îi datorez şi scurta prezentare de la început.

Bucureşti fără Mărţişor?

Absenţa de anul ăsta a mărţişoriştilor din pieţele publice mă întristează şi mi se pare de rău augur. Pentru oraş, pentru noi toţi, femei şi bărbaţi. Şi mai ales pentru copii.
E ca şi cum nu s-ar mai întoarce rîndunelele sau cocorii. Dar asta e. Încălzirea globală a zăpăcit rutele păsărilor migratoare, iar mărţişoarele se găsesc la artizanat, bijutier sau… supermarket!
Aşa cum nici bucureştencele nu mai poartă mărţişoare (sau le poartă tot mai rar, tot mai puţin, tot mai puţin vizibil), nici cetatea nu se mai împodobeşte în ultimii ani cu veselia şi culorile tradiţionale de 1 Martie. S-ar putea să fie mîna oficialităţilor, care le pretind artizanilor autorizaţii, licenţe şi parafe… S-ar putea să fie vina Uniunii Europene, care ne impun rigori civilizatorii greu de integrat în civilizaţia noastră.
Dacă am încerca să cerem o dispensă, precum aceea a spaniolilor pentru coride? Fermierii sînt pe cale să obţină îngăduinţă pentru sacrificarea rituală a porcilor de Crăciun şi a mieilor de Paşti. Dar ei au interese puternice şi organizaţii straşnice. În schimb, meşteşugirea şi comercializarea de mărţişoare sînt treburi futile şi sezoniere. Nu ştiu ca mărţişoriştii să lucreze timp de un an de zile la pregătirea viitoarei colecţii de pandantive, asemeni fabricanţilor veneţieni de măşti pentru carnaval…
Sărbătoarea Mărţişorului riscă să devină un stand tematic la Muzeului Ţăranului Român. Or să vorbească nepoţii noştri despre ea la fel de voluntarist-ambiguu şi de nostalgic-protocronist cum evocăm noi Dragobetele.
Doar că, în Bucureşti cel puţin, Mărţişorul a constituit pînă mai an o tradiţie plină de vigoare socială şi de forţă magică. Poate că simbolistica şnurului (împletirea infinită dintre roşul dragostei şi albul speranţei) era mai degrabă receptată inconştient decît pătrunsă pe cale raţională. Poate că şi multe alte caracteristici sacre, apotropaice, s-au pierdut ori s-au tocit din punct de vedere al semnificaţiilor. Dar au rămas încă destule ritualuri, destule fărîme savuroase din străvechea etologie a raporturilor femeie/bărbat. Pandantivul pe care îl dăruieşti spune un mesaj. Modul în care se găteşte purtătoarea de mărţişor e încărcat de anumite speranţe şi dorinţe. E şi influenţa Babelor, cele opt zile ale feminismului magic de la începutul lui martie. Sînt convins că 8 Martie la români îşi datorează forţa festivă aparte vecinătăţii lui Întîi Martie şi a Babelor. Şi, dacă mai punem acolada mai largă dintre Moşii de iarnă şi Mucenici (zi de dulce în postul Păresimilor), obţinem o perioadă festivă plină de bucurie şi speranţă primăvăratică. E o perioadă în care ne sărutăm mai mult şi ne dăruim mai mult – nu numai obiecte, ci personal unii altora. Mărţişorul e un mesager al primăverii “dinăuntru şi dinafară” (ca să-mi autocitez un vers din Sarmalele Reci).
Aş vrea să le transmit metropotamienilor un sentiment de bucurie bucureştenească legată de Mărţişor. Aş vrea să-i îndemn pe băieţi să dăruiască şi fetelor să poarte mărţişoare, cu avizul meu personal cum că e ceva frumos, care ne face bine în toate sensurile. Aş vrea să-i îndemn pe toţi să viziteze casa lui Arghezi din dealul Mărţişorului (în zona Olteniţei-Piaţa Sudului). E adevărat, enclava rurală a Mărţişorului s-a urbanizat: s-au construit acolo multe vile, cu garduri mari, ca de buncăre. Dar curtea şi casa şi coteţul lui Zdreanţă sînt la locul lor. Poate chiar merită să mai amînăm puţin, să înflorească şi livada…

articol de Florin Dumitrescu, publicat în The One Magazine, în cadrul grupajului Ce-şi doresc bărbaţii (de 1-8 Martie), coordonat de Doru Iftime, featuring Dragoş Bucurenci, Dragoş Vasile şi Ciprian Stoianovici

1 Martie a fost dintoteauna o sărbătoare a veseliei şi speranţei. Chiar şi atunci (mai ales atunci) când o duceam mai rău, Mărţişorul reuşea să ne suspende ca prin minune relele şi belelele.
În Bucureşti bucuria se mijea din ultimele zile ale lui februarie, cele în care pornea comerţul Marţului. În anii cei mai ceauşii, culorile explodau neîngrădite în chiar inima târgului. În anii ’80, sfârşitul lui Făurar invada Piaţa Amzei cu o beatitudine vecină cu beţia. Efluvii de fericire inconştientă se transmiteau spre Romană, de la Leonida până către ASE. Pretutindeni înghesuiala festivă te îndemna să-i îngroşi rândurile. Vechea petrecere de Lăsata Secului se transferase parcă în carnavalul miniatural de pe tejghelele mărţişoriştilor. Nu toţi aveau legitimaţii de Fondul Plastic, cum cerea legea, dar miliţienii mai închideau un ochi…
Opresiunea politică se evapora miraculos. Cenzura era abolită: se dădea liber la exuberanţă! Se răsturnau stările şi scările!! Elefanţi din sticlă mai pitici decât coşarii; care se vădeau mai mici decât rândunelele; mai scunde la rândul lor decât caii-de-mare; mai micuţi şi aceştia decât frunza cvadruplă de trifoi; mai măruntă – ea de colo – decât buburuza!!! Un ochean întors în care ne regăseam cu toţii (şi cu toatele), simbolizaţi sau scălâmbăiaţi, care mai de care: negustorii, cumpărătorii şi destinatarele mărţişoarelor. Strigăturile te îmbiau să admiri galantarele, multe de anvergura unei genţi diplomat. Sloganuri fără ştiinţă, promoţii fără voie – deşi pline de inventivitate şi spontaneitate, făceau ecou atavic străvechilor iarmaroace. Moşii de iarnă vegheau în taină predarea de ştafetă… Fiecare an aducea un nou trend, un ultim răcnet în materie de mărţişoare: a fost, rând pe rând, moda pufoaselor, moda ţepoaselor, a guguloaielor ceramice, a muppeţilor, a monstruleţilor, a cocomârlelor şi a prototiptililor!… Nonconformismul făcea legea; anarhia guverna pentru câteva zile România. Nenumărate enclave ale unei mini-economii de piaţă, cu marketing folcloric şi etică negustorească, pâlpâiau un răstimp pe harta republicii noastre socialiste.
Grăbitul Făurar făcea loc aşteptatului Mărţişor. Doamnele, domnişoarele, profele, doctoriţele, sculerele-matriţere şi macaragiţele – toate defilau cu decoraţiile feminităţii-n piept. 1 Martie era ziua pupăturilor permise, a tandreţurilor sincere, fără protocol. Era ziua primenirii. Toate femeile erau frumoase. Şi cei mai stângaci bărbaţi arătau elegant cu buchete-n mâini.
Ce anume dădea calendei lui Marte esenţă femeiască şi substanţă mămoasă? – Ce altceva decât Babele: străvechea credinţă a mamelor şi fiicelor acestei naţii cum că soarta proprie şi năbădăile naturii împrejmuitoare sunt totuna. Un algoritm intim şi personal, diferit de la o femeie la alta, îi hărăzeşte fiecăreia dintre ele o Babă, dintre cele opt care preced Mucenicii. Cât de bună va fi vremea-n ziua aceea? Caracterul Babei se răsfrânge în dispoziţia femeii ca într-o oglindă tainică; şi îi prevesteşte mersul pe tot anul. Speranţe şi temeri, legăminte şi crezuri – toate-ţi sunt dezvăluite de Baba ta.
Dar iată… În anii 2000 ghioceii înfloresc din ianuarie; iar cadourile pornesc încă din 14 februarie, forţate de chilipiruri şi promoţii deloc romantice… Tot mai puţine femei poartă mărţişor în piept. Şi tot mai puţini bărbaţi le cumpără cu plăcere. Stresul goanei după cadou loveşte populaţia masculină deopotrivă cu impotenţa.
Nici mărţişoriştii nu mai sunt ce erau. În deceniul trecut au domnit peste scuaruri, ca nişte fericiţi copii ai Revoluţiei. De la an la an îi vedem însă mai pribegiţi, la intrarea mall-urilor, cu îndemnuri fără vlagă şi marfă reciclată, din care parcă numai şnurul, cu a sa forţă simbolistică, pare să reziste apatiei, asteniei, încălzirii globale…
Cum va fi Mărţişorul 2008? Cât vor fi Babele de geroase? De generoase? Cum se vor alinia Venus şi Marte? Răspunsul îl vom da noi toţi; şi fiecare-n parte.
Ne-ntâlnim la Universitate sau la MŢR? În Amzei sau la pieţele de cartier?
Dăm o fugă la bulgari după o marteniţa plină de magii bogumilice? Acolo Baba-i una singură, în ziua de-ntâi: e Baba Marta şi e mereu norocoasă (legenda o vrea fondatoarea naţiunii). Sau luăm drumul Moldovei, acolo unde poartă mărţişoare şi bărbaţii? (Aşa rezolvăm şi problema egalităţii…) Sau mergem, “măi frati-miu”, în Oltenia, să-i dăm de rost enigmaticului Dragobete?
Orice mărţişor, fie de unde ar fi, le-am aduce drăguţelor noastre, să-l însoţim cu şnurul îmbrăţişării perpetue: să le iubim cât e roşul, să sperăm cât e albul… şi cu siguranţă bucuriile ni se vor ţine şnur!
Foto: All Bulgaria Virtual Guide

Related links:
SOS Mărţişor!
SOS Mărţişor! by Andressa
NOU! SOS Mărţişor! by Moniq (dsp. mărţişoarele “de autor”)
Neo-NOU! Daţi Mărţişoare! by Raluca Enescu (dsp. mărţişorul ca ambasador cultural)

de Florin Dumitrescu, din B-24-FUN-ul de azi

Am fost printre cei mai munciţi oameni din industria filmului

În anii ’90 am tradus filme la Cinematecă.
Pentru cine nu ştie: multe pelicule de arhivă nu erau subtitrate. Şi era mai simplu să se tocmească, la fiecare rulare, câte un translator la microfon; metodă care rotunjea veniturile multor studenţi, tineri universitari… sau deseori simpli ageamii, mai mult sau mai puţin cinefili.
Se traducea „la liber”, fără script, doar cu filmu-n faţă şi căştile pe urechi. Erai la prima vizionare? Traduceai atunci, pe loc, în timp ce tatonai filmul. Nu puteai să dai dai înapoi: apucai să spui ceva, era bun spus! Îţi scăpa porumbelul? Auzeai râsete-n sală…
Eu mă limitasem la italiană şi franceză. Engleză nu luasem, dar de multe ori, ca spectator, îmi venea să intru-n cabină şi să smulg microfonul colegilor anglişti. Culmea nesimţirii o atingeau translatorii care acopereau replicile, de multe ori cu un mare ăăă… Era clar că nu ştiau să traducă şi se simţeau vulnerabili faţă de cei care ar fi înţeles. Nici nu traduceau corect, nici nu te lăsau să auzi ce se zice-n film! Eu, dimpotrivă, îmi strecuram tălmăcirea printre dialoguri, cu abilitate şi cu deplină transparenţă, invitându-i pe cei din sală să se bucure de vocile actorilor şi, la o adică, să-mi verifice şi mie prestaţia. Nu le puteam egala pe Irina Nistor sau pe Ana Haş, maestre absolute, dar mă străduiam să le calc pe urme.
Într-o seară, am mers cu viitoarea mea soţie să vedem Vocea lunii la sala Union. Ne lăsaserăm amândoi de tradus filme, dar nu şi de mers la Cinematecă. Era o ocazie rară să vedem acest ultim Fellini cu Benigni protagonist. Din pragul cabinei mă salută un amic, cunoscut pentru gafele de traducere:
- Ce mă fac, n-am mai văzut filmul şi am auzit că e greu, se vaită el.
- Lasă-mă pe mine, îi zic.
Nici eu nu văzusem filmul, dar… Era singura cale să salvez seara logodnicei mele, a mea şi a celor 200 de spectatori! A fost ultima oară când am tradus la Cinematecă. Şi am plătit bilet s-o fac.