Ar fi de folos turiştilor, dar şi bucureştenilor care se cafelesc în oraş, o hartă a localurilor unde se mai poate bea cafea la ibric. Nu zic cafea la nisip încins – caz în care ghidul s-ar restrânge la un punct, poate două, pe harta Bucureştiului… Nu: cafea aşa cum îşi fac la ele acasă ospătăriţele şi barmaniţele, altminteri neîntrecute în ponderat caimacul şi controlat tăria licorii, fix în punctul de ebuliţie… dar care – fatalitate! – o dată încinse cu şorţuleţul de serviciu, uită tot ca prin lobotomie! Cu muzica pocnindu-le tare-n cap zece ore pe zi (că deh: patronu-a dat o grăma’ de bani pe scule şi trebuie să se-audă!), aceste vestale decăzute ale vechiului ritual cafegistic îşi restrâng competenţele la simpla manipulare a maşinii de espresso. Că deh: a costat o grăma’ de bani!
Răspunsul meu integral – în exclusivitate aici (no hyphenation):
Spoturile radio si TV cu pricina sunt facute clar cu ochii pe descrierea targetului: tineri si foarte tineri, educati, urbani. De ce nu si un spot cu tarani intorsi de la camp, in timp ce dau de mancare animalelor?! Sau macar unul pentru orasele unde nu exista mall si doamenele duminica nu merg la shopping, ci la biserica…
Pe de o parte, e adevarat: in localitatile mai mici, absenteismul e mai scazut. Dar nu ne putem impiedica sa identificam targetul reprezentat de spot ca la manual cu electoratul vizat de partidul la guvernare… Totul e in limita legii si “honni soit qui mal y pense”…
Ne aflam in continuarea unei traditii: in 2000, cand Vadim intra in finala si PRM obtinea maximum in parlament, ni se spunea sa alegem solutia rationala…
Andreea Oagana a bătut un Apropo TV, două duminici la rînd, despre militantismul artiştilor (al vedetelor cică)… printre alţii şi mie, în calitate de textier al Sarmalelor Reci. Materialul e extins şi conţine – woaaah – şi mărturiile unor petarde TV (tratate însă cu ironia moisesciană)…
Eu m-am trezit pe un foarte onorant loc, alături de Artan de la Timpuri Noi (omul care “m-a debutat” ca textier acum mai bine de 20 de ani).
O continuare cu mai puţine intervenţii de ale mele (dar mai multe petarde…) în episodul următor.
De data asta Advertising Guru ia în lupă campaniile sociale; cum s-ar zice, propaganda civică; publicitatea cu scopuri umanitare. Există şi acolo erotism? Se pot trimite stimuli trupeşti şi în mesajele „targetate” pe suflet? – Păi da, dacă se dovedeşte că slujesc cauza…
Există o strategie a marilor producători de a-i face pe consumatorii foarte tineri să se deprindă cu cafeaua, încă dinainte să ajungă s-o bea de plăcere sau de nărav, ca adulţii. E deja o modă: moda pliculeţelor colorate şi a prăfuleţelor aromate, care trebuie doar amestecate cu apă caldă şi… gata băuturica aceea plină de sex-appeal şi simpatie (başca un gust de lăptişor dulce regresiv care îi alină pe micii consumerişti neînţărcaţi).
Strategia spune clar (altfel nu şi-ar copia-o multinaţionalele una de la alta peste umăr): le amesteci guguştiucilor puţin nes cu lapte praf, ciocolată şi niscai E-uri aromate, le deşerţi în pliculeţe sclipicioase şi le serveşti cu multă reclamă bălţată pe posturile muzicale.
Asta e socoteala de acasă. Cea din târg e însă aşa:
Primul comentator spune cu mai multă vehemenţă ceea ce mi s-a părut şi mie, dar n-am fost sigur: anume că mesajul e într-atît de ambiguu, încît se înţelege mai degrabă contrariul.
Lui Guillaume de Villeneuve îi datorăm Les Crieries de Paris, operă din sec. XIII studiată azi de către lingvişti şi medievişti.
Maître Guillaume consemnează strigătele negustorilor din Paris, ceea ce reprezintă pentru noi azi un preţios izvor istoric. Ce nu am spus în articolul poate prea entuziast din B24 este că acest etnolog malgré lui se simte obligat de uzanţele vremii să-şi încingă materialul cules în octosilabi rimaţi:
În cel mai recent ArgueAds, dedicat celui mai nou spot Twix, Ana Militaru zice că personajele acelea isterice sînt nişte consumatori obsesivi; eu susţin că ar fi nişte entităţi simbolice precum “zeii” lui Gaiman.
Avem dreptate şi ea şi eu (sau nici ea, nici eu)? Răspunsul îl întrezăreşte unul singur dintre comentatori (Mathilde), dar tot nu îl spune decît sibilinic şi codificat pentru cunoscători. Drept pentru care m-am simţit dator să vînd poanta într-un comment (la acest momentul, ultimul… dar… cine ştie?)…
