Cică acum două-trei decenii, cam pe vremea asta, un ARO cu etnologi ar fi rămas înnoroiat într-un sat din nordul Olteniei. Cercetătorii ar fi fost astfel obligaţi să mai zăbovească în acea zona folclorică virgină şi izolată. Şi aşa ar fi descoperit Dragobetele.
Ei da: ancestrala sărbătoare, get-beget românească, despre care scriu azi cu sîrg jurnaliştii juniori, cu trimitere la Saturnalii şi citate din Eliade, este admirabilă, sublimă, dar… restrînsă la arealul cîtorva cătune. Soarta ei favorabilă a venit în ultimii ani, ca o reacţie la bîlciul tot mai disperat şi mai degradant uman al Valentine-ului.
Pentru ultimul B-24-FUN am livrat un textuleţ pregătit acum un an şi… – ca prefaţă la bucata mea din Cartea cu bunici antologată de Marius Chivu (care însă n-a mai apucat să intre în întregime).
Ştiind că voi apărea între aceleaşi coperţi cu (mulţi dintre) cei mai importanţi scriitori, m-am codit “s-o dau” prea personal. Care cititor va fi interesat de intimităţile mele, cînd e mult mai promiţător să afle despre bunicii unor Blandiana, Cosaşu ori Pleşu (ca să pomenesc un top-of-mind aşa, pe negîndite)!? Aşa că am scris un eseuaş generalist, în care să se regăsească tot nepotul; şi care a avut astfel şansa de a fi remarcat, tocmai prin caracterul atipic.
Pentru că totuşi aveam ceva de zis despre bunii mei, am destinat detaliile memorialistice paginii de prezentare care ne fusese alocată fiecăruia. A ieşit un text prea lung, care a trebuit ciuntit.
Ce era prea lung pentru cărţoiul lui Chivu s-a dovedit prea scurt pentru formatul de buzunar al B-24-lui. L-am împănat un pic şi… iată-l acolo şi aici.
Recomandare pentru cei care îmi fac onoarea de a mă citi cu perseverenţă: a se parurge schiţa de mai jos şi, imediat după ea, paginile 135-137 din Cartea cu bunici.
M-am născut acum 42 de ani pe strada Foişorului, în cartierul Dudeşti, într-o casă de cîteva generaţii, care avea să fie demolată în anii ‘80. Am crescut într-o curte fabuloasă, în care îşi făcea experimentele nebuneşti un chiriaş botanist, poet în timpul liber
De cîţiva ani, 15 ianuarie (”ziua lui Eminescu”) s-a încetăţenit ca zi a dezbaterilor şi a bilanţurilor legate de moştenirea Poetului. Tendinţa se deliniază tot mai clar: instituţiile statului, în frunte cu Şcoala, se mulţumesc să mai dea cîte un lustru pe statuia de profetic june-prim pe care tot ele i-au înălţat-o; între timp, societatea se transformă, percepţia noilor generaţii se schimbă, receptarea literaturii trăieşte mutaţii…
După trăznaia de acum trei ani cu produsele Eminescu, anul ăsta am încercat să fiu mai puţin provocator în luările de poziţie de pe blog şi din Adevărul Literar. Fatalitatea, cu doar cîteva zile mai tîrziu, a morţii lui Grigore Vieru, m-a făcut să fiu şi mai reţinut. Versul lui Vieru “Eminescu să ne
Întors în ţară după Sărbători, am găsit fandacsia gata expandată. Într-un oraş paralizat de zile libere, în care nu se mai găsea lapte nici la pungă, iar singurele ouă din comerţ erau de prepeliţă, toată lumea vorbea despre noua ispravă TV a maneliştilor.
După ce, acum trei ani, ProTV îndrăznea să repropună Deşteaptă-te române manea în interpretarea unui cor „all star” al genului, aud că Antena 1 a plătit îndărăt… şi a şi plusat! Adi Minune deghizat în Vlad Ţepeş
M-am cam întins la vorbă cînd i-am răspuns lui Dan Boicea la ancheta Salvaţi-l pe Eminescu sau lăsaţi-l să doarmă!din Adevărul Literar & Artistic de azi (supliment coordonat de Cezar Paul- Bădescu, da, cel cu scandalul Eminescu din Dilema de acum 10 ani). Răspund la întrebări oameni care mănîncă Eminescu pe pîine: Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu şi Iulian Costache… Precum şi unul care papă doar ceva firimituri, adică mandea, care s-a pronunţat asupra stării brand-ului Eminescu. Adică trei profi de la Litere şi un asistent răspopit de la Limbi Străine (care mai nimerea, cînd îi chiuleau studenţii din Quinet, la cenaclul lui Cărtărescu sau la book-clubul lui Costache) …
UPDATE: Dan Boicea mă trage de mînecă apropo de articolul său mai amplu şi mai “digestiv” din Adevărul “mare” – Eminescu, între statuie şi demitizare – în care e redată pe larg isprava cu “produsele Eminescu” de acum 3 ani, alături de alte celebre fluierături în biserica “de partid şi de stat”.
Răspunsurile mele integrale la anchetă – în exclusivitate aici:
Care sunt capitolele la care suferă imaginea lui Eminescu? Cînd vine vorba de imaginea lui Eminescu, mă gîndesc (şi nu sînt singurul) la grafica Ligiei Macovei. Desenele acelea tremurate ne-au marcat anii de şcoală: un soi de suprarealism siropos, întruchipînd invariabil un bărbat răvăşit, de o frumuseţe tenebroasă (Poetul), îmbibat
versiunea integrală a articolului meu din cel mai recent Playboy, apărut la rubrica Advertising Guru
Ultimul an, cu o vreme mai călduroasă ca de obicei, i-a împins pe cetăţeni parcă mai mult ca oricînd să protesteze în pielea goală; să se dezbrace în spaţiul public pentru cauze nobile. În episodul trecut, nenea Guru a încercat o hit-paradă pe 2008 a celor mai iluştri militanţi “la naturelul gol”: tinerii liberali de la sectorul 5 (întîi fetele, apoi băieţii), englezoaicele apărătoare ale urşilor bruni şi, ca o încununare, Mihaela Rădulescu, inamica fumatului.
Între timp, a mai ţîşnit din tribune un streaker (poate primul din România!), la unul dintre derbiurile bucureştene. Evident, “în semn de protest”, a venit explicaţia simpaticului sprinter fără echipament, pe cînd părăsea stadionul sub escortă.
A venit timpul să cercetăm împreună de cînd şi de unde vine moda aceasta a luptei prin… auto-expunere. Nuditatea protestatarilor – ce semnifică dincolo de “epiderma” faptului divers: naturaleţe originară sau provocare socială? Declaraţie de nonviolenţă sau agresiune asupra moravurilor? Şi, dacă tot venim dinspre domeniul marii publicităţi, ar merita să ne întrebăm dacă nudul contestatar îşi propune să fie seducător asemeni nudului din comunicarea comercială.
Ca şi în alţi ani, am atîrnat şi eu un glob în grupajul Crăciun LiterNet, organizat de nepreţuitul Răzvan Penescu.
De data asta am reflectat asupra sărbătorilor pornind de la un concus de împrejurări… şi un concurs de bloggeri. Special featuring: Nicu Panaitescu (Premiul I la Concursul UPC).
Înainte de plecarea în vacanţă (din care abia m-am întors), am mai lansat împreună cu Ana Militaru două artificii pe IQads (unora li se vor părea petarde, sper să fie cît mai puţini…): prima pe tema promoţiei Dragă Moş Crăciun de la UltraPro şi cea de a doua despre spotul Altexcu căldărari transformaţi în reciclatori IT.
Peste întreg pachetul – hop în chip de fundiţă acest cîntec nou al Direcţiei 5 (La mulţi ani) pe care l-am lucrat cu maestrul Marian Ionescu (el muzică, eu texte) şi care a făcut deja succes “la cumpăna dintre” etc. Ascultaţi-l, e fără “fie ca”… dar şi fără finalul exaltant din original (cel puţin în varianta asta, cu valoare de sample pentru albumul Aniversare).
Sîntem de acord. Dacă e Playboy, nu e Formula As. Iar dacă e suplimentul Fusion, nu e Farmacia Verde ori vreo altă mazetă de gazetă cu leacuri naturiste.
Cu toate astea, o tresărire de atenţie către farmacopeea folclorică şi ingredientele din natură, de la morcov la smochină, nu-i strică gurmandului cu urechile mereu ciulite. Care dintre noi, la mahmureală, nu s-a dres cu moare acră din bidonul cu varză… Ori barem a încercat… Că pînă la urmă a fost supradoza de Alka-Seltzer cea care l-a pus pe picioare – asta nu se mai ştie sigur… Dar care dintre noi n-a încercat să se lecuiască de răceală cu flori de tei infuzat, sub forma acelui fluid vîscos, căruia i se spune ceai, doar ca să nu-l confundăm cu pelteaua! Unii dintre noi, înaintea vreunui speech important, şi-or fi combătut răguşeala cu un ou crud pe gîtlej. Iar alţii (cu siguranţă nu cititorii acestor rînduri) or fi ronţăit ţelină crudă la prînz, înaintea vreunui rendez-vous „la drum de seară” care se anunţa promiţător, dar – deh! – poate prea solicitant…
Regula şi cum ne regulează ea
Există o regulă demnă de luat în seamă, pe care, dacă nu ne convine s-o cităm pe Baba Floarea, o găsim în operele unor părinţi ai medicinei, ca Hipocrat sau Galen. E o regulă a asemănării dintre forma ingredientului şi forma organului căruia se spune că i-ar fi prielnic.
Ar fi de folos turiştilor, dar şi bucureştenilor care se cafelesc în oraş, o hartă a localurilor unde se mai poate bea cafea la ibric. Nu zic cafea la nisip încins – caz în care ghidul s-ar restrânge la un punct, poate două, pe harta Bucureştiului… Nu: cafea aşa cum îşi fac la ele acasă ospătăriţele şi barmaniţele, altminteri neîntrecute în ponderat caimacul şi controlat tăria licorii, fix în punctul de ebuliţie… dar care – fatalitate! – o dată încinse cu şorţuleţul de serviciu, uită tot ca prin lobotomie! Cu muzica pocnindu-le tare-n cap zece ore pe zi (că deh: patronu-a dat o grăma’ de bani pe scule şi trebuie să se-audă!), aceste vestale decăzute ale vechiului ritual cafegistic îşi restrâng competenţele la simpla manipulare a maşinii de espresso. Că deh: a costat o grăma’ de bani!
