articol din Playboy, rubrica Advertising Guru, numărul curent
În episodul trecut, taica Guru a încercat o definiţie a reclamelor virale (acele poze sau filmuleţe pe care şi le mailuiesc prietenii „aşa, de fun”), precum şi o explicaţie a motivului pentru care, şi în cazul viralelor, sexul şi tematica erotică fac legea.
Evident, nu e vorba de pornografie: un conţinut prea explicit nu ar fi permis de vigilenţa YouTube-ului, dar mai mult, nu ar fi de dorit nici pentru prestigiul brand-ului. Sînt spoturi mai degrabă aluzive, cu poante „picante”, mai mult sau mai puţin subtile, care au loc nu doar pe net ci, la o adică, şi pe micul ecran, după ora-limită pentru minori.
Anul trecut, The Money Channel (televiziunea de nişă a businessmenilor) a îndrăznit să-şi mai
Cel mai recent articol pe care mi l-a solicitat Cezar Paul-Bădescu pentru pagina de media a Dilemei enunţă şi amorsează o tematică nouă (cel puţin pentru mine): publicitatea comercială care învrăjbeşte; care foloseşte ca pîrghie argumentativă (sau uneori în lipsa argumentării) dezbinarea, segregarea şi fobiile alterităţii. Ipoteza mea: reclamele conflictuale din ultima vreme de la noi sînt inspirate, printre altele, de comunicarea politică negativă şi de campaniile electorale predominant polemice şi distructive.
Ancheta e în derulare…
Victoria în cazul Al. Vakulovski nu fusese încă pe deplin savurată, că a apărut un nou motiv de necaz pentru comunitatea intelectualilor basarabeni de la noi (şi a prietenilor lor de aici): familia lui Vladimir Bulat (excelent teoretician al artei) a rămas dezbinată de o parte şi alta a Prutului, din cauza procedurilor birocratice umilitoare, desprinse parcă din Kafka, cu care îi împilează statul “molotovean” prin aşa-numitul Birou Migraţie şi Azil. Evenimentul Zilei a pus reflectorul peste persecuţiile la care sînt supuşi doamna şi domnul Bulat, asemeni altor intelectuali
încă o schiţă care mi-a intrat în B24:
Pediatrul păruse mai puţin liniştitor ca de obicei. Micuţul făcuse febră de la o viroză. Febra îi declanşase alergia. Şi iată că de la alergie strănută de zor şi îşi trage mucii, ceea ce îi măreşte febra… Un cerc vicios care trebuia oprit repede. De la o simplă răceală poate să… Doamne fereşte!
A dat fuga la farmacie, lăsîndu-l singur acasă, învelit bine. A stat la rînd după un pensionar care nu ştia să completeze reţeta (era zi de compensate)… Simţea că fiecare minut departe de copil o îmbătrîneşte cu un an. Acum se întorcea victorioasă cu medicamentul în mînă, gîndindu-se cum are să-l despacheteze, cum are să-l picure în linguriţă…
În faţa zebrei – ghinion: niciun şofer nu oprea. Hai, încă doi, trei, poate acum! Da’ de unde: între timp a mai apărut unul… şi încă unul…. La o sută de metri în faţă
schiţă din ultimul B24FUN pentru care am primit niscai laude…
Eram într-o zi cu drumuri administrative împreună cu maică-mea. Stresul moderat era învins de o plăcută regresie: pentru mama, către zilele când mă trăgea de mână sub o formă mai drăgălaşă şi mai uşor de mânuit; pentru mine, către vârsta la care nu cunoşteam grijile.
Deodată am nimerit pe nişte străduţe paşnice, cu un anume farmec, la care mama părea să rezoneze în mod aparte. Pasul i-a devenit sprinţar atunci cînd ne-am apropiat de un grup de case cochete, umbrite de copaci. Redevenise mama mea cea de dinaintea bolilor, suferinţelor şi spitalelor. Îmbătrânirea îi dispăruse ca o iluzie. Era mama dintotdeauna, aşa cum îmi apare în vise şi cum ştiu că o voi revedea în Rai (sper cât mai târziu pentru amândoi).
Printr-o poartă larg deschisă vedeam o casă cu acel aspect de instituţie publică pe care ne-am obişnuit să-l atribuim fostelor clădiri boiereşti. “Uite, – a spus – în casa asta am
… a apărut ieri în Gîndul sub semnătura Dianei Marcu (fostă Boicescu, pentru vechii fani) şi modesta mea expertiză, sub titlul Top 5 sportivi români campioni în publicitate.
Atunci cînd, duminică, Diana mi-a cerut părerea pe subiect, încă nu sezizasem puzderia de reclame cu sportivi care merg acum, dintre care cele cu Nadia Comăneci formează un frumos buchet. Aseară am văzut un calup în care, după reclama la BRD (cu vecina de dedesubt, personificare alegorică a liniei de credit…), o regăseam pe Nadia printre ceilalţi endorseri ai BPT-ului lui Tucă (da, m-am uitat la Gâdea, nu mă spuneţi prietenilor din Realitatea). Şi numai ce auzisem la radio spotul pe stil rewind istoric care publicizează cartea Nadia a lui Chirilă (ehei, sînt printre cei care au cumpărat ediţia din ‘76). Atunci abia m-am dumirit asupra oportunităţii topicului.
Articolul e foarte bine făcut, documentat şi îţi dă acel confort al lecturii pe care îl simţi tot mai rar în gazetăria de azi.
Redau mai jos răspunsul meu integral, cu menţiunea că Diana drege în articol multe dintre lapsusurile mele.
(Totuşi, Diana, cred că angroul ăla pe care-l lăuda Nadia acum cinci ani era Dragonul Roşu…)
A alege o celebritate ca purtator de cuvant al unui brand, fie si pentru o campanie restransa, este o o decizie importanta. Exista marele avantaj al transferului de prestigiu catre produs/brand. Dar exista si dezavantaje: o data ce ai facut asocierea, trebuie sa te asiguri ca endorserul tau nu va calca mai tarziu in strachini, ca isi va pastra statura morala si credibilitatea publica pentru care l-ai preferat pe el.
Reiau aici mica lămurire apărută joi în B24FUN sub titlul…
Anexă la “Nevinovaţii plini de vină”
Când am scris în Dilema Veche, despre rockerii colaboraţionişti, acei agenţi instigatori care în anii ’70-’80 propagau rock, folk şi jazz şi, la schimb, culegeau informaţii de la fani, – nu am vrut să comit vreo demascare. Nu am avut de gând, aşa cum mi s-a reproşat, să-i ameninţ pe foştii activişti culturali sau „pe linie de tineret”, pe ex-metodiştii de cluburi juvenile, azi cetăţeni onorabili… Nu vreau să ştiu dacă atunci, în naivitatea mea de puştan „cu muzici în cap”, n-am dat cumva prea mult „din casă” acelui DJ hippiot despre care am aflat apoi cu stupoare că e informatorul de la serviciu al mătuşă-mii (sora lui tata frecventa cercurile lui Goma şi Nedelcovici şi se pregătea la rândul ei să emigreze). Nu m-ar interesa nici să-mi văd dosarul (în caz că aş avea)!
Altceva mi-aş dori. Ceva pentru care aş
Iată varianta integrală a articolului publicat în Dilema Veche 226 (19-03-09) pe tema săptămînii - Distracţia în comunism. La solicitarea lui Marius Chivu, responsabilul de număr, mi-am amintit de o anumită distracţie… care masca o anumită distragere…
A se citi pînă la capăt şi, pe cît posibil, printre rînduri:
Nevinovaţii plini de vină
Cînd, în 1992, am pătruns în clădirea Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de azi), am simţit că mai fusesem acolo, în repetate rînduri, cu ani în urmă… Prea îmi erau familiare încăperile, treptele de la intrare, împrejurimile. Memoria mi-a revenit în redacţia Dilemei, aflată pe atunci la parterul clădirii din Aleea Alexandru. Mi-am dat seama că şedeam cam în acelaşi loc unde, cu vreo zece ani mai de mult, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă „muzici tari”.
Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.
Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.
Eram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi
… am scris în cel mai recent B-24-FUN, fără însă a extrage o morală comparativă între ce se întîmpla cîndva la noi şi ce se întîmplă azi la ei. Îi las pe cititori să o facă. A buon lettor, poche parole:
Parole, parale, paralele…
Dedicat celor care se grăbesc să pună etichete
Cu ani în urmă, într-o bibliotecă din Italia, am găsit într-un carte destul de rară o listă aproape completă a cuvintelor româneşti împrumutate în italiană de-a lungul vremii. Nu mă interesau termeni de-ai ziariştilor, precum securitate sau conducator, preluate ca atare ca noţiuni ale istoriei comuniste. Mă interesau cuvinte simple, circulate de oameni simpli în viaţa de zi cu zi. Şi am descoperit ceva interesant: cuvântul românesc „parale” (la rândul lui împrumutat din turcă) fusese înregistrat în dialectul bolognez la începutul secolului trecut. Soldi, denaro… – zicea definiţia din carte; şi mergea mai departe cu explicaţia: cuvântul era folosit ca o desemnare cifrată a banilor în argoul interlop.
Din ianuarie încoace, am citit nenumărate articole şi comentarii, apropo de aşa-zisele “desene animate porno” de pe Minimax, ecranizări ale unor basme populare maghiare. Printre diversele luări de poziţie, m-am tot aşteptat să găsesc şi una conformă cu valorile pe care le-am deprins şi eu, alături de cîteva generaţii de părinţi, din şcoala românească; şi pe care le credeam împărtăşite de majoritatea intelectualilor umanişti de la noi. Or fi apărut, dar eu unul nu le-am găsit… În schimb, numai strigăte reacţionare şi răcnete tribale.
Aşa că am scris articolul ăsta dintr-o lipsă; din nevoia de a exprima o opinie de minim bun-simţ; şi într-un fel din datorie faţă de profesorii noştri de la Facultatea de Limbi Străine. Mi-a fost publicat în numărul din martie al acestei adevărate redute a culturii care este Playboy. (Enjoy.)
Din partea CNA-ului, canalul Minimax n-a putut încasa mai mult decît o simplă atenţionare, acum o lună, cînd cu scandalul desenelor animate ungureşti: un adorabil serial cu – vorba titlului – „Poveşti populare maghiare”. Cine s-a uitat, cu sau fără propriii copii alături, la această serie de animaţie 2D cu linii naive şi culori vioaie, abundînd în grafisme folclorice; cine a ascultat blînda şi sfătoasa voce din off a povestitorului – n-ar fi băgat de seamă că Minimax-ul, reputat ca televiziunea copiilor cuminţi, propagă pornografie… A trebuit să vină sesizarea, vecină cu pîra, din partea unor “hoşti” de matinal (multi-amendaţi la rîndul lor pentru pricini similare); ca astfel, dintr-o dată, pe nevinovatele basme din vecini să cadă oprobriul părinţilor! O zi-două de vîlvă online… şi verdictul de vinovăţie era gata ştampilat: pentru tagma supervigilentă a părinţilor forumişti, – realizatorii maghiari şi broadcasterii români căzuseră în oala mai largă a vulgarităţii şi violenţei din “desenele de azi”, alături de urlătorii mutanţi japonezi şi alte mangafale isterice, surghiunite în sloturile orare mai tîrzii. Cei mai conspiraţionişti dintre ei întrezăreau deja comploturi iredentiste…
