Semnalez cu întîrziere nr. de toamnă al revistei Tiuk!, cu o recoltă mănoasă de texte. Prin amabilitatea lui Mihail Vakulovski, mi-a apărut şi mie poemulGhena, pe care l-aş încadra în posibilul ciclu Urdori şi orduri. Despre obsesia ordurilor aurorale şi alte destăinuiri în nemilosul TiuKestionar, la care am avut onoarea să răspund, laolaltă cu alţii, de la Liviu Antonesei pînă la tînăra speranţă Cătăina Bălan, trecînd prin Răzvan Ţupa etc. Frivolităţi, poate, dar nu e interesant de ştiut, de pildă, că maestrul Antonesei (farul tinereţii mele, pe cînd Opinia Stud. făcea legea) practică de treizeci de ani exerciţii budist-tibetane şi detestă manelele?!
Primule scris în IQads de Octav Gheorghe, “asociatul” din “Gavrilă &”; şi e mai… aşa, pentru insideri. Dar cu siguranţă că, în schimbul unei minime concentrări, îi va amuza şi pe cei mai profani. Într-o lume perfectă, în care Octav ar avea răgaz de scris, Beigbeder s-ar cere afară.
Pe al doilea l-am scris eu în Dilema Veche şi e mai aşa, pentru profe de română. Redau un capitolaş, nu de alta, ci ca rezolvare atestului de retorică publicitară cu care vă sînt dator de cîteva săpt.:
[...] Tonul reclamelor s-a schimbat în general. Mai toată lumea vorbeşte în comunicate, statement-uri sau manifeste. Recuzita brandurilor pare să fi fost pusă la depozit; în arenă coboară producătorii înşişi, cu pretenţia de a ne vorbi pe şleau, fără sofisme negustoreşti. „Noi facem asta pentru tine“ – pare să fie sintaxa folosită de mai toţi anunţătorii, de parcă şi-ar fi copiat-o unul de la altul peste umăr. Noi, care „ştim mai bine de ce ai nevoie“, care „îţi protejăm bugetul“, care „am
Îndurare, prieteni: abia m-am întors din cel mai obositor concediu: mi s-a furat maşina, mi-au recuperat-o poliţiştii bulgari (avariată), am fost în proces cu translator (pe engleză), am condus fără plăcuţe prin două ţări, cu doi copii (plini de urticarie) în spate… şi bîlciul continuă (o să revin cu o postare dedicată). Pînă atunci îngăduiţi-mi să vă servesc o ciorbă reîncălzită: articolul meu de săpt. asta din cel mai tare ghid bucureştean. Continuă topicul Madonna (pt. aliteraţie, Evita, după rolul din opereta omonimă) şi răspunde la o anumită critică gerontofobă care i s-a adus respec… divei. Păi cică:
Îi tot auzim pe amicii noştri, pricepuţi la muzică, bombănindu-i pe alde Rolling Stones că sunt nişte moşnegi expiraţi; sau pe alde Madonna că-i o hoaşcă ambulantă; muzicologi de terasă care deplâng soarta României, de ultimă haltă a acestor (cică) fosile concertante, aflate-n prag de pensie. Totodată, îi auzim pe aceiaşi experţi părerologi entuziasmându-se de vioiciunea cu care ţopăie desculţă Cesaria Evora, mai verde decât Capul Verde, deşi bătrână aproape cât Madagascarul; sau extaziindu-se când ne mai vizitează vreun supravieţuitor din anticul Buena Vista Social Club, îndeajuns de matusalemic încât să-l trimită pe Fidel Castro ca pe un ţânc, după trabucuri
Superstar a fost primul text scris de mine pentru Direcţia 5 şi a apărut pe discul cu acelaşi nume, de acum zece ani. Celălalt textier din afara trupei era Liviu Hoisan (”Comandorului” i se datorează, printre altele, versurile binişor sado ale cîntecului Altul mai bun). Eu am avut numai trei texte pe tot albumul, dintre care unul pentru duetul cu Paula Seling.
Mulţi oameni care se pricep spun că a fost un album vizionar, care şi-a depăşit epoca. A fost prima “trădare” a mea faţă de Sarmalele Reci, trupă la care am exclusivitate pe texte. Cu timpul s-a dovedit că deschiderea spre noi colaborări, spre stiluri diferite de muzică, îmi prieşte, mă solicită creativ şi îmi îmbogăţeşte panoplia libretistică.
Melodia Superstar mi-a dat ocazia să încerc tema întîlnirii cu femeia-înger (aşa zisa donna angelicata a stilnoviştilor, influenţaţi la rîndu-le de trubaduri), într-o abordare contemporană, pe gustul noilor generaţii. (Hei, şi era cu mult înainte de James Blunt!) În plus, versul “eram doar fraier” a declanşat moda “fraierilor” celebri ai lui
După ce mi-a intrat pe IQads analiza spotului Tu eşti Mircea (Cosmotei cu glas subţire), m-am trezit cu niscai laude din partea unor comentatori care s-au simţit răcoriţi pesemne de curajul cu care “mă luam de” oamenii de marketing. Unul dintre commenturi însă m-a desumpănit. Cică:
mda, ma lovesc frecvent exact de problema asta [...] dar venind de la client, nu de la oameni de marketing. si cind clientul comanda, i se da
Adică!? La modul “eu lucrez direct cu Dumnezeu, nu mă-ncurc cu sfinţii… Da’ şi ăsta, ce cusurgiu, frate…” Măi cine-o fi scula asta?!
sarmalele reci – nicu ceausescu presedinte Asculta mai multe audio Muzica Numărul în curs al Dilemei Vechi tratează despre cum am trăi azi dacă n-ar fi căzut comunismul. Am răspuns şi eu la această întrebare, pusă de către Adina Popescu cîtorva cineaşti şi oameni de litere. Am încercat să păstrez caracterul ludic, fantezist al ipotezei, dar să şi dau acestui joc o miză gravă: nu cumva comunicarea comercială de azi echivalează propaganda comunistă din trecut (cel puţin la nivel vocaţional)? Şi ergo: nu cumva capitalismul se aseamănă cu comunismul în anumite puncte navralgice?
Detaşez răspunsul meu de cîteva rînduri (voi citiţi şi restul):
Prin ’93, am răspuns în Dilema la o întrebare similară a Elenei Ştefoi. Am spus, sigur şi inechivoc, că, în condiţiile „dinainte”, m-aş fi ratat. Azi, cînd optimismul anilor ’90 s-a vînturat, iar eu am ajuns la vîrsta deconturilor, am înţeles că te poţi rata la fel, indiferent de regim…
Am mai jucat acest joc în ’99 cu colegii de la McCann, cînd, după o prezentare la un advertiser major, priveam la TV mineriada de la Costeşti… Atunci ne-am spus
Dedicaţie lui Victor Plastic, care m-a bucurat să aşeze cîntecul acesta printre favorite. Aceeaşi poziţie i-o aloc şi eu, cu – în plus – toată încărcătura emoţională legată de un opus la care am trudit ceva; şi de o epocă plină de speranţe a vieţii noastre.
Cîntecul “Prostul satului” apare pe albumul Rapirea din serai (1999) al Sarmalelor Reci. E una dintre puţinele compoziţii în tandem Mihai Iordache-Zoltan Andras (lui Zoli îi aparţine partea de vals dinspre final). Pentru cine nu ştie, versurile sînt ale mele (Florin Dumitrescu).
Pe înregistrarea cîntecului se mai aude Mihai la flaut şi la vocea a doua.
În versuri se resimt lecturile entuziaste pe care le făceam atunci din Bahtin şi Starobinski. Un mare pariu era pentru mine să redau un sens diferit, binevoitor, conceptului de prost/prostie pe care îl lansasem cu succes în hituri (la vremea lor, cel puţin) ca “Ţara te vrea prost” şi “Prostia la putere”. Încă nu ştiu dacă am reuşit. Alde Victor îmi dă speranţe. Şi – vorba lui Zoli – e de ajuns UN receptor…
Ura! Mi-a intrat o poezie în LiterNet.
Se numeşte Cînd profa spune sex şi e din volumul în pregătire ÎNcîntece.
Mulţumiri lui Răzvan Penescu, a cărui exigenţă a făcut din rubrica Poezia săptămînii un Parnas foarte select. (Vizitaţi-l.)
articol din Playboy, rubrica Advertising Guru, numărul curent
În episodul trecut, taica Guru a încercat o definiţie a reclamelor virale (acele poze sau filmuleţe pe care şi le mailuiesc prietenii „aşa, de fun”), precum şi o explicaţie a motivului pentru care, şi în cazul viralelor, sexul şi tematica erotică fac legea.
Evident, nu e vorba de pornografie: un conţinut prea explicit nu ar fi permis de vigilenţa YouTube-ului, dar mai mult, nu ar fi de dorit nici pentru prestigiul brand-ului. Sînt spoturi mai degrabă aluzive, cu poante „picante”, mai mult sau mai puţin subtile, care au loc nu doar pe net ci, la o adică, şi pe micul ecran, după ora-limită pentru minori.
Anul trecut, The Money Channel (televiziunea de nişă a businessmenilor) a îndrăznit să-şi mai
Cel mai recent articol pe care mi l-a solicitat Cezar Paul-Bădescu pentru pagina de media a Dilemei enunţă şi amorsează o tematică nouă (cel puţin pentru mine): publicitatea comercială care învrăjbeşte; care foloseşte ca pîrghie argumentativă (sau uneori în lipsa argumentării) dezbinarea, segregarea şi fobiile alterităţii. Ipoteza mea: reclamele conflictuale din ultima vreme de la noi sînt inspirate, printre altele, de comunicarea politică negativă şi de campaniile electorale predominant polemice şi distructive.
