textier.ro

Sub ochii noştri, dispare o lume… sau cel puţin parcele din ea. Este vorba de lumea marii publicităţi clasice, plină de aluzii baroce şi stimuli subtili. Publicitatea pentru produse de tutun a fost restricţionată pînă aproape de nivelul zero. Distribuirea copiilor în reclame a fost şi ea restrînsă la numai cîteva categorii de produse. Dar reclame la ţigări cu copii în ele sau adresate copiilor? Aşa ceva a existat, ce-i drept nu la noi (vezi-mi rubrica din Dilema online). Dacă a existat ceva şi la noi, a fost tendinţa de a te adresa feliilor de public cît mai tînăr, prin mesaje sugestive, la limita dintre echivoc şi provocare. Dar despre acest subiect tabu – sînt multe de mărturisit…

(versiunea integrală a celui mai recent articol din B24FUN)

O nouă fandoseală intelectualistă cu pretenţii civice bîntuie spaţiul public.

În comentariile lor, analiştii de mitinguri (căci avem şi de-ăştia) s-au arătat mîhniţi de faptul că manifestanţii din 19 mai au fost prea veseli; prea glumeţi; prea inconştenţi faţă de gravitatea evenimentelor la care participă; pe care – la o adică – le generează. Prea s-au ţinut de caterincă, suspinau mitingologii de peste noapte. De unde ţîşti – aceleaşi glose fataliste despre maladia românească a băşcăliei fără de proiect… Cum aşa: să încingă ei Dansul Pinguinului? cînd ar fi trebuit să stea smirna şi să intoneze un marş belicos, acolo! barem să recite o filipică, toţi în cor, dedicată lui Boc… sau lui Băsescu? Venind vorba de Boc, ar fi trebuit poate să… bocească? Sau, apropo de Băsescu, ar fi trebuit să… hm! (scuzaţi: meteahna ancestrală a futilităţii fără de proiect)…

Nu, n-a fost doar un pretext al propagandiştilor de serviciu, tocmiţi să defăimeze contestările publice. La această idee s-au raliat deopotrivă oponenţi ai regimului şi pro-băsescieni sinceri. Nemulţumirea lor, incoloră politiceşte, izbucneşte dintr-o sursă strict estetică şi e vecină cu deplîngerea, de pe poziţii paternaliste, a unei aşa-zise degradări socio-culturale (manelizare, vanghelizare, becalizare etc.).

Pentru reîmprospătarea memoriei acestor părerologi, de ambe metereze, ar merita reamintit că [ADAOS:] dintotdeauna marile mişcări de protest paşnic au împrumut elemente din folclorul sărbătorilor populare. Revolta şi distracţia se dovedesc de-a lungul istoriei două vase comunicante ale umorilor sociale. Există deja o tradiţie a militantismului cu origini dionisiace. [merci Alex] Poate cel mai popular imn al Golaniadei din mai-iunie ’90 a fost preluarea unui cîntec de beţie: “Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ pînă nu ne-om îmbăta şi-om

… în ultima Dilemă Veche, la pagina de “mass-comedia” a CPB-ului. Afluenţa de public, în contrast cu neglijenţa şi reaua-voinţă a organizatorilor, – totul mi-a evocat expoziţiile de aşa-zisă “artă degenerată” organizate de nazişti cu titlu de “aşa nu”, la care nemţii amatori de modernicale mergeau să mai vadă un Klee sau un Kandinski…

La recitire pe web, mi-am găsit un dezacord (sorry). Cui îl găseşte mai întîi, ca de obicei, un premiu lichid şi răcoros.

Teza lansată adiacent, conform căreia actuala publicitate românească de la TV moşteneşte neoficial dar neîndoielnic divertismentul TV “comunist”, mi-a fost apreciată de către oameni care se pricep. Ergo, va suferi dezvoltări… cu întîietate pe acest blog (promit).

… am zis vreo cîteva în Adevărul de azi, la solicitarea Sînzianei Boaru. Dosarul include şi mărturiile lui Radu Florescu şi Bogdan “Fozzie” Manea (multă vreme nedespărţiţi) şi continuă seria de materiale prilejuite de expoziţia de grafică publicitară de la ICR (penibil intitulată “De la sublim la ridicol”… d’oh: şi îmi închipui că utecistul/a care a dat numele ăsta pateticos dăscălitor e specialist/ă în istoria artei)… O să merg la expo şi o să revin cu impresii (deocamdată am vorbit azi la RFI despre subiect “pe neve”). Deocamdată, iacă varianta integrală a intervenţiei din Adev., apropo de publicitatea nouăzecistă:

Impresia generală este că publicitatea românească a explodat din ’90 încoace, împreună cu presa şi consumul de bunuri. TVR-ul, care moştenea monopolul broadcasting-ului, tocmai îşi dovedise forţa de influenţare a publicului în decursul evenimentelor majore ale acelor ani aurorali (Revoluţia, Golaniada, Mineriadele etc.). Încetul cu încetul, micul ecran a devenit un mare bîlci catodic, în care se transmiteau fără oprelişti legale, la ore de maximă audienţă, emisiuni întregi despre deschiderea supermarketului X ori a centrului comercial Y; intervenţii ale sponsorilor indefinit de frecvente şi de încărcate cu

eseuaş de la rubrica Advertising Guru, din Playboy-ul pe februarie (citiţi-l neapărat… nu doar pentru articole!)

S-a întîmplat pe cînd Guru era abia discipol; şi pe cînd Uniunea Europeană nu avea reglementările împilătoare de astăzi în domeniul publicităţii stradale.

Era primăvara lui 1996. Veneam cu bicicleta pe o străduţă lăturalnică din Padova. Eram după ore şi îmi lungeam înadins drumul dinspre facultate spre cămin. Acum, cînd rememorez, îmi dau seama de ce făceam tot acel ocol: din tot oraşul vechi, doar mergînd pe acolo puteam vedea, pe un zid din vremea Renaşterii, un panou publicitar uriaş cu o imensă femeie goală. Era o

În 2009 McDonald’s a închis afacerea din Islanda, piaţă de 300.000 de locuitori grav lovită de criză. În ţara gheizerelor, multinaţionala a deschis primul restaurant în 1993. În România, McDonald’s s-a lansat relativ în aceeaşi perioadă, în 1995 (la parter la Unirea, ţineţi minte coada de la lansare?), a practicat în decursul anilor ‘90 o politică de preţuri scăzute, specială pentru pieţele emergente (că să nu zic sărace), care a dat roade pe termen lung; pentru ca actualmente să deţină 50 de restaurante. (În Islanda avea trei.) În 2009, în plină criză, lanţul arcadelor aurii a investit în RO un milion de euro. Decît!

Asta ar pute fi o mică prefaţă la articolul pe care l-am publicat în B24FUN săptămîna trecută, în continuarea eseuaşului despre fast-food de la sfîrşitul anului trecut. (La mulţi ani tuturor care dau pe aici!)

Taxa fast-food: un proiect indigest

Sunt ştabii noştri naivi şi manipulabili? Se încred ei în toate etichetele şi miturile vehiculate de media? Sau ni le servesc mai departe nouă, în mod conştient şi controlat, în tentativa de a ne manipula mai dihai?
Când a proiectat legea taxării fast-food, a avut oare ministrul Sănătăţii proprietatea termenilor? Ori s-a lăsat păcălit de folclorul online

Adaug urările de sezon acestui articol din penultima Dilemă, scris la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu (căruia îi datorez şi subtitlurile).

Cu un răspuns simplu, ca să evit efectul de observator. Orice discurs despre discursul propagandistic e pasibil să devină la rîndu-i tot discurs propagandistic, mai ales într-o campanie lesne inflamabilă cum e cea în derulare. Un factor favorizant al manipulării analizei e contextul. Uneori analiza îmi e solicitată sub formă de răspunsuri la întrebările unor gazetari, care folosesc apoi cum vor contentul produs de mine, în cadrul unor articole ample, nu lipsite de părtinire. Alteori sînt invitat într-un studio de radio sau tv şi sînt nevoit să interacţionez cu moderatorii şi eventualii invitaţi, care – se ştie – merg pe şinele lor jurnalistice, urmărind şocul şi controversa. Îmi rămîne în aparenţă refugiul în online, care însă se transformă tot mai mult un cîmp de luptă al talibanilor de ambe părţi. Un astfel de exemplu e opinia, cu intenţii de nepărtinire, a lui Dragoş Stanca despre spoof-ul electoral Unirea, copleşit de reacţii furioase. A se citi comment-ul 26 care e al meu şi se vrea, de asemenea, obiectiv:

Mai multe explicaţii dau în ultimul articol din B24FUN:

Meliţa analitică

De ce devin ursuz în campania electorală

Din 2000 încoace, la fiecare campanie electorală, sună telefonul. Sînt ei, prietenii jurnaliştii care mă invită să “analizez mesaje”. Acum nouă ani, m-am simţit măgulit şi am acceptat. Am răspuns corect teoretic, dar… am greşit pronosticul.

Atunci am înţeles că, în solicitarea ziarelor şi televiziunilor către experţii în comunicare, interesează nu atît decriptarea mesajelor, cît prognoza rezultatelor. După ce termină de analizat pînă la puricare sondajele

Din lipsă de spaţiu, în cea mai nouă Dilemă Veche (despre “Valorile românilor”, coord. Marius Chivu) nu mi-a încăput tot articolul despre Biserică şi Şcoală în publicitatea românească. Redau aici textul întreg al eseuaşului, cu promisiunea să îi adaug ASAP, exclusiv pentru cititorii blogului (mulţumesc, sînteţi fantastici!) o analiză despre Militărie în advertising. Pînă atunci, enjoy:

Majusculele din publicitatea Neamului

Biserica şi Şcoala: se scriu cu literă mare, atunci cînd apar în topul încrederii românilor în instituţii… dar şi în editorialele care le deplîng soarta.

Înainte de a vedea cum sînt exploatate aceste Valori ale Naţiei de către publicitate, în chip de pîrghii argumentative sau de simple pretexte ilustrativ-narative, ar trebui spus că însemnătatea lor majoră face din ele mari prilejuitoare – chiar generatoare – de marketing. Căci tot cu B mare se scrie Biserică atunci cînd  ni se relatează înfloritorul negoţ cu icoane şi mătănii, care acompaniază marile procesiuni. Şi tot cu Ş mare se scrie Şcoală, atunci cînd sînt denunţate chioşcurile de junk-food din curţile şcolilor (cu ş mic) sau malversaţiunile în comanditarea manualelor. Religia şi educaţia, întrupate în Biserică şi Şcoală, tabuizate în Calendar Bisericesc şi Programă Şcolară, dau ritm şi sezonalitate marilor mişcări de

Scuze pentru sabatul prelungit. Scuze şi pentru ceea ce ar putea părea o ciorbă reîncălzită. De fapt, dacă îmi reiau aici cel mai recent articol din B24, nu o fac din lenea de a produce ”content” original, ci din dorinţa de a spori difuzia unor idei la care ţin. Scuze deopotrivă pentru că aduc vorba de campania electorală; şi pentru că nu o fac suficient de profund, limitîndu-mă să tratez o boală la nivel de simptom. Promit să-mi deşert tot sacul post factum (mă feresc să post festum ca să nu sperii norocul). Aşadar textul “de zisei”:

Tirezias e un profet mitic care a trăit nu mai puţin de şapte generaţii. Şi-a dus viaţa printre zei, semizei şi regi de neam divin, el însuşi având o natură… “supra” (orbit de o divititate, este răsplătit de alta cu darul proorocirii). Tragediile antice (care combinau ritualurile sacre şi reflecţia politică) ni-l înfăţişează pe Tirezias ca sfetnic al regilor Tebei: un fel de intelectual năbădăios, cu trăiri extreme… El e văzut ca un colaborator bun şi prietenos (un “tovarăş de drum”), în Bacantele, atunci când îl ajută pe Cadmos să întemeieze cetatea Teba, blindându-l cu profeţii şi înarmându-l cu idei ingenioase. Dar se dovedeşte un gică-contra antipatic în ciclul lui Œdip, atunci când cobeşte patricidul şi incestul în dinastia regală şi, mai târziu, identifică pricina ciumei din cetate în relaţiile mocirloase de la palat. Să ni-i închipuim pe tebani bombănindu-şi profetul în dizgraţie: ba că e traseist, ba că e trădător, ba că n-are consecvenţă politică… În realitate, el nu face decât să-şi asculte “orbeşte” viziunile.

Membrul celălalt al metaforei este (felicitări cui s-a prins) Mircea Dinescu, “poetul în plovăr” care pasămite a fost bun şi curajos ca port-drapel profetic al Revoluţiei din ’89; dar căruia i s-a reproşat, în vara lui ’90, că nu sprijină Golaniada! Anii au trecut şi azi înţelegem de ce: nu din iliescianism s-a ţinut Dinescu departe de balconul Universităţii şi treptele Naţionalului; mai degrabă pentru că-i duhneau a legionarism şi a manipulare ieftină; pentru că-i displăceau probabil lozincile şi cântecele în retorică păunesciană ale celor care taman ce-l umpluseră pe Păunescu de flegme şi-i proţăpiseră şamanic un cap de porc în gard!

La fel, Tireziasul nostru a fost “băiat bun” în 2004, când, susţinându-l pe “Băse cel cool”, a lansat cel mai de succes viral românesc, SMS-ul despre Bombo şi Congo; dar azi când acuză – necontrolat, insolent şi sibilinic ca întotdeauna – originea ciumei din ţară, gata! e obraznic şi trebuie exilat. (Cine vrea să-l urmeze e aşteptat în Arcadia, pe o boabă de piper.)