Uncategorized 23 January 2020, 214 Comments

Hei-hei-hei (titlu oficial: Drumul) este un cântec al Sfincșilor pe care-l auzeam des în anii 1979-80 pe Programul 3 al Radiodifuziunii (singurul post în FM de atunci, destinat tineretului). I-am ținut minte refrenul, care mi s-a părut unul dintre cele mai catchy texte din zona de hedonism și umanism:

Hei-hei-hei, prieteni ai mei,
să cântăm, să dansăm cu toții-ntr-o seară!
Hei-hei-hei, bărbați și femei,
să petrecem ca și cum ar fi ultima oară!

Nu mai știu strofele, îmi amintesc doar un distih care mă distra f. mult atunci:

Și dacă-ți iese-n cale vreodată un marțian
și te întreabă despre omenire…

Urma ceva de genul: spune-i (marțianului) că noi suntem o specie care iubește viața, trăiește pentru a iubi… tot ceva pe „carpe diem”, așa…

Când am compus textul la Șpriț de vară pentru Sarmalele Reci, am avut ca inspirație două repere: Le Dernier repas al lui Brel și Hei-hei-hei-ul lui Aldea.

Zilele astea, la moartea lui Dan Andrei Aldea, mi-am amintit de refrenul acesta care ne îndemna să trăim intens ca pentru „ultima oară”. M-am gândit să-l petrecem pe marele muzician cu versurile hedonice, de parastas dionisiac, pe care el însuși le-a cântat (poate chiar le-a și compus).

Am căutat pe Youtube și am găsit cântecul: îi zice Drumul și are niște versuri complet conformiste, pe linia trasată de PCR pentru „muzica tânără”. E același Hei-hei-hei ca pe Radio 3, dar… are alte lyrics-uri, lipsite parcă de aderență cu spiritul vital al melodiei. M-am uitat pe legendă și am văzut că Drumul a apărut pe un LP colectiv, Formații Rock – vol. IV din 1980, împărțit de Sfinx cu Semnal M, Roșu și Negru, Cristal și… pardon… Savoy; și că muzica lui DAA a avut-o ca textieră pe Cristiana M. Ioan (activă la începutul anilor ”80).

De ce această diferență dintre versiunea „liberă” de la radio și cea prelucrată cenzorial de pe disc? De ce la radio puteam să ne distrăm împreună și pe disc trebuia să ascultăm povețe moraliste despre „drumul drept în viață”? Răspunsul e perfect sintetizat de Ilie Stepan (Pro Musica) în interviul acordat lui Nelu Stratone pentru recenta sa carte Rock sub seceră și ciocan:

Cenzura era de trei tipuri: de spectacol, de radio-TV și cenzura Electrecord (casa de discuri – n. F.D.). Cea de spectacol era cea mai ușoară. Cel mult trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. (…) A doua fază era în cazul înregistrărilor de la radio și TV. Dacă i se părea ceva suspect cuiva, dădea un telefon și de a doua zi piesa nu mai apărea. Se ștergea banda audio sau video. Cea mai năprasnică era cenzura de la Electrecord. Dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, și se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau. Nu mai puteau fi recuperate. Era un pericol major. Acolo era cenzura era cea mai severă (STRATONE: 39).

Așadar, ceea ce se difuza pe un post de radio în unde ultrascurte (receptat de numai câteva mii de aparate) trecea de o vamă cenzorială mai îngăduitoare, dar ceea ce se grava pe disc trebuia să primească aprobări beton! Și să nu uităm că lui DAA tocmai îi fusese interzis discul cu Aricii cu un an în urmă (vezi postarea precedentă).

Ne rămâne să-l petrecem pe DAA „ca pentru ultima oară” ascultând cântecul ca atare și înlocuind în minte refrenul cu cel original. Ah, ba nu! Ne mai rămâne ceva: să îi rugăm pe arhivarii și fonotecarii SRR-ului să găsească versiunea de radio a acestui frumos cântec.

Uncategorized 22 January 2020, 215 Comments

Ce nu am apucat să discutăm cu Dan Andrei Aldea.

DAA a suferit în 1979 interzicerea discului „Zece arici înamorați” (din cauza scherzo-ului de față B, „Noi nu ne temem”, al cărui umor „șopârlistic” prefigura optzecismul) și, drept consecință, retragerea întregului tiraj de pe piață la câteva zile de la lansare. În primă instanță, cântecul trece de vigilența comisiei, care se obișnuise să verifice mai cu seamă textul. Versurile îi aparțineau lui Marin Sorescu, poet „safe”, intrat în manuale. Or subversiunea se găsea mai ales în partea de muzică și anume în parodiile la stilul odelor patriotice, al baladelor etno-folk de tip Tudor Gheorghe și al folclorului oficial.

(O altă chestiune nediscutată, pe care DAA ne-o lasă să ne frământe în lumea de dincoace, este relația sa complicată cu folclorul și „moda” prelucrărilor ethno-rock, pline de „ciobănei și mielușei”, după cum spunea el însuși cu ironie, făcând mai ales aluzie la Phoenix.)

Bașca nici versurile nu sunt tocmai inocente: pare o fabulă „cu cheie”, care se pretează la descifrări multiple și fanteziste. Cine sunt omizile? Cum adică nu se tem? Cum adică refuză „doctoria”?

Postez varianta lyrics-video (impropriu numită karaoke), ca să puteți savura pe deplin textul:

(LE) Descopăr un link pe pagina de Discogs, cu explicația lyricsurilor: „… povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta.” Această opțiune textuală face din DAA un precursor al ironiei optzeciste care maimuțărea discursul dominant de tip Scânteia („Ferit de intemperii, grâul de toamnă…”, „Drumul spre lumină trece prin uzină” – Timpuri Noi, „Fabrici și uzine” – Al. Andrieș, „De la Salva la Vișeu, târnăcopul cade greu” – Cargo etc.). ((Btw, tânărul Andrieș lucrează coperta, pe care și apare creditat.))