… am zis vreo cîteva în Adevărul de azi, la solicitarea Sînzianei Boaru. Dosarul include şi mărturiile lui Radu Florescu şi Bogdan “Fozzie” Manea (multă vreme nedespărţiţi) şi continuă seria de materiale prilejuite de expoziţia de grafică publicitară de la ICR (penibil intitulată “De la sublim la ridicol”… d’oh: şi îmi închipui că utecistul/a care a dat numele ăsta pateticos dăscălitor e specialist/ă în istoria artei)… O să merg la expo şi o să revin cu impresii (deocamdată am vorbit azi la RFI despre subiect “pe neve”). Deocamdată, iacă varianta integrală a intervenţiei din Adev., apropo de publicitatea nouăzecistă:

Impresia generală este că publicitatea românească a explodat din ’90 încoace, împreună cu presa şi consumul de bunuri. TVR-ul, care moştenea monopolul broadcasting-ului, tocmai îşi dovedise forţa de influenţare a publicului în decursul evenimentelor majore ale acelor ani aurorali (Revoluţia, Golaniada, Mineriadele etc.). Încetul cu încetul, micul ecran a devenit un mare bîlci catodic, în care se transmiteau fără oprelişti legale, la ore de maximă audienţă, emisiuni întregi despre deschiderea supermarketului X ori a centrului comercial Y; intervenţii ale sponsorilor indefinit de frecvente şi de încărcate cu

biclopedia 22 April 2010, 26 Comments

Majoritatea trecerilor de pietoni nu au bandă de biciclişti; şi chiar dacă au bandă, aceasta e ignorată de către conducătorii auto (mă refer la cei, nu foarte mulţi, care se învrednicesc să încetinească sau să oprească la zebră).

Practica ne demonstrează următoarea situaţie: dacă rămîi pe bicicletă atunci cînd vrei să traversezi pe zebră, şoferii te iau drept vehicul şi nu opresc; dacă descaleci şi îţi duci bicicleta de ghidon, automat devii pieton şi ai şanse să primeşti prioritate. Propriu-zis tu eşti acelaşi om, cu aceeaşi bicicletă asupra ta; numai că nu călare, ci pe jos. Atitudinea ta faţă de pedale te transformă dintr-un conducător de vehicul participant la trafic, într-un transportator pedestru de utilaj rulant.

Zilele astea am verificat. Nu era intersecţie, ci o trecere de pietoni obişnuită, între staţii. O Dacie roşie venea tare pe banda doi, eu începusem deja să traversez pe zebră, călare pe biclă. Cum daciotul semenul meu motorizat tot venea, venea nărăvaş, deşi apucasem să muşc din banda doi, am descălecat repede. Instantaneu daciotul şi el a frînat.

Ieri am avut ceva mai mult tupeu curaj şi, printr-o porţiune cu trafic mai potolit, am traversat pe zebră călare. De data asta era un taximetrist cu o clientă în dreapta. M-a lăsat să trec, i-am făcut un gest de mulţumire; dar nu s-a lăsat pînă nu mi-a


Fi-miu (10 ani) mi-a decodat reclama la salamul Fox, cea cu un băieţel care merge spre mezelărie repetând întruna ce i-a cerut mama să cumpere: 300 de Fox… 300 de Fox (adică – vom afla mai tîrziu – 300 de grame de salam Fox); dar care, ajuns în faţa tejghelei, pretinde că a uitat ce anume voia.

Ei bine, cică de fapt copilul nu ar fi uitat, îmi explică Pavel al meu, dar se preface, ca să primească o felie de salam de la mezelar aşa, ca reminder. Drept pentru care negustorul din reclamă îi întinde micului său muşteriu o felie de salam, acesta o gustă şi instantaneu, ca apăsat pe buton, declanşează replica: da, ăsta e, 300 de Fox!

Ceea ce noi, adulţii, numim reflex condiţionat – Pavel e convins că e tipică şmecherie copilărească. Ca indiciu al şiretlicului e şi clin d’oeil-ul vulpiţei din logoul animat: – Ai văzut al sfîrşit vulpiţa, cum ne face cu ochiul? îmi argumenează Pavel. Tocmai, ca să ne prindem de păcăleală…

Mi-am adus aminte atunci de bancul acela care ipotetiza cum că Pavlov, cu toată teoria sa, ar fi fost în realitate păcălit de cîini, ca să le dea mai mulţi cîrnaţi…

televedenii 10 April 2010, 2 Comments

Am postat în Florilegiu facsimilul paginii mele din Cartea însemnată (Editura Vellant): un poem urban dedicat zonei aceleia misterioase… “Din Icoanei pînă-n Ioanid”.

Într-o variantă revizuită, textul va apărea în volumul ÎNcîntece (în curs de editare).