textier.ro

eseuaş de la rubrica Advertising Guru, din Playboy-ul pe februarie (citiţi-l neapărat… nu doar pentru articole!)

S-a întîmplat pe cînd Guru era abia discipol; şi pe cînd Uniunea Europeană nu avea reglementările împilătoare de astăzi în domeniul publicităţii stradale.

Era primăvara lui 1996. Veneam cu bicicleta pe o străduţă lăturalnică din Padova. Eram după ore şi îmi lungeam înadins drumul dinspre facultate spre cămin. Acum, cînd rememorez, îmi dau seama de ce făceam tot acel ocol: din tot oraşul vechi, doar mergînd pe acolo puteam vedea, pe un zid din vremea Renaşterii, un panou publicitar uriaş cu o imensă femeie goală. Era o pieţetă mai tot timpul pustie, în care puteam să încetinesc, ba chiar să mă opresc din pedalat de-a dreptul, fără teamă sau ruşine, chiar în faţa panoului, şi să privesc nestingherit toţi acei decametri pătraţi de piele rozalie care triumfau în lumina zilei, deodată cu magnoliile din primăvara venetă. Cu siguranţă, în tot acel semestru de bursă, nu am contemplat frescele lui Giotto din nemuritoarea Capelă Scrovegni, cît am studiat acel vremelnic idol al consumerismului iconolatru.

Nu-mi aduc aminte la ce făcea reclamă: parcă la un magazin aflat în perioadă de promoţie… parcă un magazin de haine… deşi într-o reclamă la un ţoale normal ar fi să arăţi, dimpotrivă, o doamnă înţolită… Cu cît încerc să-mi amintesc mai bine, cu atît îmi dau seama că nuditatea nu avea alt rost decît atragerea atenţiei: pură, simplă, despuiată de alte sensuri. O ditai Venera tolănită pe landscape, zîmbitoare, ademenitoare – numai sfîrcurile îi erau cît un cap de copil fiecare…

Şi sînt sigur că nu exagerez: copiii erau chiar acolo, în faţa mea. Trei băieţei, pe la şapte-opt ani, se zgîiau după pofta inimii la tanti cea dezbrăcată şi rîdeau, rîdeau de se-ndoiau din şale. Era un rîs din acela sufocant, venind din adîncul micilor lor făpturi. Un rîs pur, nefiltrat, nemediat, 100% stupoare. Era acea bucurie ilogică, o ebrietate a văzduhului pe care o simţi doar la vîrstă fragedă şi din care mai tîrziu va să ţîşnească tot restul: libidoul şi ruşinea; obsesiile şi fobiile; fixaţiile şi perversiunile… Cum ar fi de pildă obiceiul de a-ţi prelungi drumul, ca să te holbezi la o poză de pe ziduri… Şi chiar intenţia de a te preface că bicicleta merge greu, împiedicat, ca să zăboveşti mai mult, aşa, ca din întîmplare, cu ochii la „quella stupida pubblicità”…

De data aceea m-am oprit şi am rămas descălecat, cu privirea la puii aceia de italieni care puseseră stăpînire pe piaţeta străbunilor: era vremea lor, era startul lor în istorie. De data aceea nu mă mai interesa Venera felliniană de carton. Mă uitam doar la ei. Şi, molipsit de ei, simţeam cum mă bufneşte rîsul. Am rîs, cum de mult nu mai rîsesem…