Dar e, în ciuda aparenţelor, mai inofensiv decît mulţi dintre bipezii cu permis auto. După toate polemicile pro şi contra ecarisaj, eutanasie, sterilizare etc., cîinii vagabonzi rămîn o prezenţă foarte vie pe străzile oraşelor. Stăpîni inconştienţi continuă să-şi abandoneze căţeii în stradă; cei deja abandonaţi se înmulţesc oricum an de an; şoselele patriei se umplu tot mai mult de ecorşeele cîinilor storciţi sub roţi; spitalele continuă să vaccineze antirabic oameni muşcaţi; sau să constate mutilările copiilor sfîşiaţi de cîini, uneori fatal, ca acum un an în Constanţa.

Prin întreg acest peisaj bicicliştii ar trebui să treacă uşor, nonşalant, fluierînd… Cu toate acestea, cîinii constituie un obstacol pentru mulţi bucureşteni să-ncalece bicicleta şi s-o pornească la drum. Căci da: aşa cum latră întărîtaţi după maşini, căruţe sau motociclete, cîinii fac la fel şi la vederea bicicletelor. Pentru ei, orice vehicul mişcător e o monstruozitate imprevizibilă care le tulbură percepţia; care îi sperie şi îi ameninţă. Aşa că şo pe el: cu mîrîit, lătrat şi uneori chiar muşcat. Cine a simţit răsuflare caldă, mustăţi pufoase şi colţi umezi pe


sarmalele reci – nicu ceausescu presedinte
Asculta mai multe audio Muzica
Numărul în curs al Dilemei Vechi tratează despre cum am trăi azi dacă n-ar fi căzut comunismul. Am răspuns şi eu la această întrebare, pusă de către Adina Popescu cîtorva cineaşti şi oameni de litere. Am încercat să păstrez caracterul ludic, fantezist al ipotezei, dar să şi dau acestui joc o miză gravă: nu cumva comunicarea comercială de azi echivalează propaganda comunistă din trecut (cel puţin la nivel vocaţional)? Şi ergo: nu cumva capitalismul se aseamănă cu comunismul în anumite puncte navralgice?

Detaşez răspunsul meu de cîteva rînduri (voi citiţi şi restul):

Prin ’93, am răspuns în Dilema la o întrebare similară a Elenei Ştefoi. Am spus, sigur şi inechivoc, că, în condiţiile „dinainte”, m-aş fi ratat. Azi, cînd optimismul anilor ’90 s-a vînturat, iar eu am ajuns la vîrsta deconturilor, am înţeles că te poţi rata la fel, indiferent de regim…
Am mai jucat acest joc în ’99 cu colegii de la McCann, cînd, după o prezentare la un advertiser major, priveam la TV mineriada de la Costeşti… Atunci ne-am spus

Elena Udrea a spus aseară la Turcescu că MinTur a ales (prin licitaţie) canalul Eurosport, pentru că are un target sportiv, deschis către descoperirea de noi destinaţii (citat aproximativ). Eu unul am simţit nevoia unui argument în plus, aşa, de dragul pledoariei de succes: pentru că – tocmai! – acel public, avizat în materie de sport, îi recunoaşte (şi îi apreciază) pe Hagi, Nadia şi Nasty, endorserii campaniei.

De ce n-a făcut-o şi dumneai, care e ditai avocatul? Din lapsus? Pentru că că ar fi pus în dezavantaj CNN-ul, cealaltă componentă a planului media? Pentru că ar fi atîrnat prea mult în balanţă condiţiile impuse de partenerul BRD (deţinătorul contractului de reprezentare al celor trei super-campioni)? Sau pentru că s-ar fi

arhivă, sarmalisme 04 August 2009, 5 Comments


Sarmalele Reci – Prostul satului
Asculta mai multe audio Muzica


Dedicaţie lui Victor Plastic, care m-a bucurat să aşeze cîntecul acesta printre favorite. Aceeaşi poziţie i-o aloc şi eu, cu – în plus – toată încărcătura emoţională legată de un opus la care am trudit ceva; şi de o epocă plină de speranţe a vieţii noastre.

Cîntecul “Prostul satului” apare pe albumul Rapirea din serai (1999) al Sarmalelor Reci. E una dintre puţinele compoziţii în tandem Mihai Iordache-Zoltan Andras (lui Zoli îi aparţine partea de vals dinspre final). Pentru cine nu ştie, versurile sînt ale mele (Florin Dumitrescu).

Pe înregistrarea cîntecului se mai aude Mihai la flaut şi la vocea a doua.

În versuri se resimt lecturile entuziaste pe care le făceam atunci din Bahtin şi Starobinski. Un mare pariu era pentru mine să redau un sens diferit, binevoitor, conceptului de prost/prostie pe care îl lansasem cu succes în hituri (la vremea lor, cel puţin) ca “Ţara te vrea prost” şi “Prostia la putere”. Încă nu ştiu dacă am reuşit. Alde Victor îmi dă speranţe. Şi – vorba lui Zoli – e de ajuns UN receptor…