Ucronie în Dilema: dacă aş fi fost copywriterul PCR-ului?Naming în ţara mea: labaciu.ro

Cine îi latră pe biciclişti – ăla nu e om!

Dar e, în ciuda aparenţelor, mai inofensiv decît mulţi dintre bipezii cu permis auto. După toate polemicile pro şi contra ecarisaj, eutanasie, sterilizare etc., cîinii vagabonzi rămîn o prezenţă foarte vie pe străzile oraşelor. Stăpîni inconştienţi continuă să-şi abandoneze căţeii în stradă; cei deja abandonaţi se înmulţesc oricum an de an; şoselele patriei se umplu tot mai mult de ecorşeele cîinilor storciţi sub roţi; spitalele continuă să vaccineze antirabic oameni muşcaţi; sau să constate mutilările copiilor sfîşiaţi de cîini, uneori fatal, ca acum un an în Constanţa.

Prin întreg acest peisaj bicicliştii ar trebui să treacă uşor, nonşalant, fluierînd… Cu toate acestea, cîinii constituie un obstacol pentru mulţi bucureşteni să-ncalece bicicleta şi s-o pornească la drum. Căci da: aşa cum latră întărîtaţi după maşini, căruţe sau motociclete, cîinii fac la fel şi la vederea bicicletelor. Pentru ei, orice vehicul mişcător e o monstruozitate imprevizibilă care le tulbură percepţia; care îi sperie şi îi ameninţă. Aşa că şo pe el: cu mîrîit, lătrat şi uneori chiar muşcat. Cine a simţit răsuflare caldă, mustăţi pufoase şi colţi umezi pe piciorul pedalînd – ştie ce spun.

Ce poţi să faci, cum să te aperi?

Am văzut biciclişti care merg cu un mic bulan de cauciuc sau de lemn agăţat de ghidon: n-aş vrea să fiu în blana cui îi latră… Şi totuşi e incomod să te tot împiedici cu genunchiu-n reteveiul ăla. Se poate ceva mai miniaturizat? Da: îi zice anti-bark şi e un fel de telecomandă cu infrasunete care, printr-o apăsare de buton, emite un front de unde menit să îi ţină pe cîini la distanţă. E mai ergonomic, da, mai uşor de folosit şi mai sigur ca efect decît bîta… Dar… Tot nu e 100% comod. La drept vorbind, anti-barkul a fost inventat pentru pietoni. John Weltz, fostul meu creative director de la McCann, un englezoi în prag de pensie căruia îi plăcea să descopere Bucureştiul la pas, este primul om la care am văzut aşa ceva, acum zece ani. Şi, pentru hobby-ul lui de promeneur solitaire, scula cu pricina îi servea de minune! Mi-am procurat şi eu unul şi, după ce l-am testat pe tot felul de cîini inofensivi ai prietenilor, l-am luat la primul drum cu bicla. Văd că se apropie o haită: repede, dau să scot anti-barkul din buzunar, hop, acesta cade pe jos şi se sparge. Mă opresc să-l culeg, cîinii trec pe lîngă mine bine-mersi. Dacă mi l-aş fi ataşat pe ghidon în chip de sonerie, tot n-ar fi mers: anti-barkul, ca orice sculă de tip telecomandă, trebuie să fie orientat fix înspre ţintă.

Soluţia optimă e ceva mai simplă şi ţine de străvechiul principiu al domesticirii, cel care a făcut din cele două specii ale noastre cei mai buni prieteni de-a lungul istoriei comune. Dacă treci zi de zi printr-un loc cu cîini, ei vor ajunge să se obişnuiască pînă la urmă cu tine şi cu bicicleta ta, cea care de fapt îi intrigă şi îi surescită cel mai mult. Îţi înregistrează mirosul şi pe urmă ştiu: aha, e ciudatul ăla care trece în viteză. Dacă te latră azi, te mai mîrîie puţin mîine, iar poimîine nici nu se învrednicesc să-şi ciulească urechea. Dacă şi aşa ţi se pare riscant, descalecă pur şi simplu şi lasă-i să latre la bicicletă: vei verifica astfel că nu pe tine te latră, ci jumătatea inferioară a “centaurului”… Inevitabil se vor calma: o dată oprită din mers, bicicleta nu le mai pare o lighioană fioroasă.

Care mai ştii metode anti-bark (şi anti-bite!)? Fac sluj şi ascult cu atenţie.

7 Responses to Cine îi latră pe biciclişti – ăla nu e om!

  1. Claudiu Minea Says:

    Eu optez tot pentru bulanul de cauciuc. Te face sa simti important in plus.

  2. neagrigore Says:

    eu am schimbat traseul, pe prelungirea ghencea era o haita, mai ceva decat aia din Palatul Parlamentului. Si acum ii sunt recunoscator unui sofer cu masina rosie care a vazut la timp ca risc sa ma infratesc cu asfaltul din cauza cainilor si m-a evitat in ultimul moment. Altfel, ajungeam pe post de ornament pe capota lui. Eu inca nu am reusit sa ajung sa ma infratesc cu ei, pana la podurile de flori, ma manca dulaii. In plus, mai am si frica de caini, asa ca pana la mirosurile mele suave, ei simt in primul rand frica.

  3. George Hari Popescu Says:

    Aş zice să încetinim dacă e trafic mare şi să le zicem ceva frumos pe un ton blînd, ca şi cum am vorbi cu ăla micu acasă care tocmai a făcut caca în mijlocul sufrageriei. Tonul dur şi violenţa nu ajută. Dar nici un spray paralizant nu e de neglijat, am dat 35 de lei pe unul tip NATO cică. Se poate purta la gît sau ca breloc.

  4. scriitor-in-devenire Says:

    am ras ca la filmele cu Stan si Bran, de necazul tau, iertare! – dar tu esti de vina ca ai povestit haios.

    Da, si eu am experimentat cu succes metoda lui George Hari Popescu.
    De cate ori cand m-au incoltit, am incetinit pasul si le-am vorbit pur si simplu bland, calm si s-au potolit… Treaba naspa e ca unuia i-a placut asa de mult vocea mea ca s-a suit pe mine, asa, prieteneste de mi-a lasat vreo 4-7 labe de tarana pe haina de-abia scoasa de la curatatorie… nu mai spun ca voia sa ma spele si pe ochi, desi eu i-am explicat politicos ca nu e cazul… hai cutzu-cutzu… fii cuminte, pan’ la urma , cu chiu cu vai, a inteles…

  5. ZaffCat Says:

    absolut, vorba dulce mult aduce. Si eu vorbesc cu ei si se linistesc, nefiind dealtfel un Francisc din Assisi ;-)
    Cutu-cutu, ce mai faci mai baiatule? Ai mancat azi? Da, bravo atunci, am plecat, pa pa…

  6. Shade Says:

    Cu spray lacrimogen nu-i mai bine?

  7. Corina Says:

    Desi merg zilnic cu bicicleta, am un labrador (in apartament) si nu m-a atacat niciun caine cand mergeam cu bicicleta pentru ca ma cunosc, eu as aduna toti cainii fara stapan si i-as duce in china town. Si le-as rupe picioarele tuturor inconstientilor care isi lasa animalele sa pazeasca curtea din strada si nu au pic de grija de animal.

Leave a Reply