Cum de îi învîrteam roata lui Teo…Haloimăs etnologic de la Ministerul Turismului

Cum era să fim goniţi cu puşca

Bukarestalgie, arhivă @ 13 April 2009

schiţă din ultimul B24FUN pentru care am primit niscai laude…

Eram într-o zi cu drumuri administrative împreună cu maică-mea. Stresul moderat era învins de o plăcută regresie: pentru mama, către zilele când mă trăgea de mână sub o formă mai drăgălaşă şi mai uşor de mânuit; pentru mine, către vârsta la care nu cunoşteam grijile.

Deodată am nimerit pe nişte străduţe paşnice, cu un anume farmec, la care mama părea să rezoneze în mod aparte. Pasul i-a devenit sprinţar atunci cînd ne-am apropiat de un grup de case cochete, umbrite de copaci. Redevenise mama mea cea de dinaintea bolilor, suferinţelor şi spitalelor. Îmbătrânirea îi dispăruse ca o iluzie. Era mama dintotdeauna, aşa cum îmi apare în vise şi cum ştiu că o voi revedea în Rai (sper cât mai târziu pentru amândoi).

Printr-o poartă larg deschisă vedeam o casă cu acel aspect de instituţie publică pe care ne-am obişnuit să-l atribuim fostelor clădiri boiereşti. “Uite, – a spus – în casa asta am făcut şcoala de cinematografie, după ce am terminat liceul. Veneam aici cu tramvaiul…” Am păşit în curte, în urma celei pe care emoţia o transformase într-o adolescentă cu cozi.

N-a apucat să urce primele trepte ale fostei şcoli, când un burtos între două vârste, cu bărbuţă libidinoasă şi păr periuţă, a coborît dintr-un BMW şi ne-a gonit ca pe nişte hoţi. Zicea că e proprietate privată. Deschisese poarta nu ca să primească public, ci ca să-şi bage maşina. Nu cred că a auzit scuzele jenate ale maică-mii. Individul lătra de-a binelea. M-am răstit la el, la fel de lătrat. Preferam s-o ştiu pe mama îngrijorată pentru mine (“prea eşti nervos de la o vreme”) decît mâhnită pe trecerea vremii şi de pierderile ireversibile… Nu ştiu cine-i acel om. Dacă e chiar proprietarul casei, nu ştiu dacă a obţinut-o prin retrocedare, moştenire, sau poate prin şmenuri imobiliare. Dar ştiu că acea casă boierească, în care a funcţionat o vreme o şcoală postliceală, nu-l merită nici măcar în coteţul câinelui.

3 Responses to Cum era să fim goniţi cu puşca

  1. robin Says:

    Nu conteaza sentimente si amintirile unei mame in varsta. Beemveul lui primeaza. Si burtoaca. El nu e capabil de sentimente mai de doamne-ajuta.

  2. Călin Hera Says:

    Ai descris o lume. Adică două.

  3. LZ Says:

    Lume nebuna, din ce in ce mai nebuna…

Leave a Reply