By: textier

textier — Tue, 05 May 2009 14:13:32 +0000

Mihai, tu emani adevaraciune prin toti porii. Multumesc pt. asa o destainuire angajanta. Simt nevoia sa-ti transmit un gind atit de penibil, ca doar te las sa-l ghicesti
Sint constient ca nu aflam nimic de la ei, era un stilem.
Super-tare povestea! Mare smecher securistul tau! Si e posibil ca el chiar sa-ti fie fan sincer…
Stii bine, Mihai, SB era domeniul lui Nicusor, i se ingaduiau multe, dar era inca f. provincial pe atunci. Amica noastra Wincze a suferit mult timp dupa 90 de inchistare si bovarism in lumea culturala de acolo. Azi pare totul de vis, de la Muzeul Astra pina la concertul lui Sandoval de acum 2 sapt.
Ar trebui publicata povestea asta, poate usor romantata: lui sa ii placa de “tine”, sa fie un jazzofil fanatic, personajul “Mihai” sa aiba ceva mai mult de suferit (un mic arest acolo…), intilnirea de peste ani sa fie mai dramatica si mai plina de tilc istoric, cam ca in Grass…

By: Mihai Iordache

Mihai Iordache — Tue, 05 May 2009 10:51:34 +0000

Salut. Daca te intereseaza chestii din astea, sunt sigur ca nu vei afla de la ei. Desi nu se stie niciodata. Uite, in schimb, o poveste care mi s-a intamplat mie:
In ‘87 am trimis o caseta la Festivalul de Jazz de la Sibiu ca sa fiu acceptat la concursul debutantilor, care se tinea la inceputul primei seri de festival, cand aproape toata lumea statea pe hol si fuma. Festivalul era probabil cea mai mare actiune “alternativa” din vremea aia, unde se strangeau majoritatea celor mai mult sau mai putin nonconformisti. Unii nu se mai vazusera de la Sibiul din ‘86, asa ca aveau ce povesti.
Bun, si cant (recital solo la blockflote, sa mori de ras, dar la altceva nu stiam pe atunci) si iau premiul de popularitate. Si dupa asta canta un grup de fusion din Polonia, Walk Away, foarte misto, cu vibrafon. Apoi, la hotel, ma intalnesc cu ei in lift si ma invita la un jam session in camera lor, peste 20 de minute, si accept foarte incantat. Ajung acolo, bat la usa si deschide un individ mare si gras, despre care stiam ca e “de la partid” sau ceva de genul. W.A. erau pe o canapea (camerele erau destul de mari, cu un mic hol etc) si in jur mai erau cativa organizatori. Spun pe scurt de ce am venit, foarte relaxat fiindca luasem premiul vietii si ma simteam important. Si tipul zice ceva despre faptul ca nu am voie sa vorbesc cu strainii si da sa inchida usa. Inaintez putin si incerc sa-i explic ca am fost invitat, bla bla bla. W.A. incearca sa zica ceva dar cei din jurul lor ii reduc cumva la tacere. Din spatele tipului gras apare unul tanar, slab, de la UTC. Asta gras ma ia de guler si ma impinge cu burta spre iesire, protestez, incerc sa dau cu pumnii, ala tanar da si el dar sta ascuns dupa ala gras, care in final ma arunca pe jos si tranteste si incuie usa.
Dupa vreo jumatate de ora vine unul din muzicienii de la Walk Away la mine la usa, cu scuze, destul de socat, spunand ca li s-a zis sa nu se bage si ca la ei activistii astia nu-s chiar asa de marlani, si ca a trebuit sa astepte sa plece. Si pana la urma tinem jam session-ul in alt hotel, si iese senzational, mai ales ca au participat si cei de la Catharsis din Cluj, un grup avangardist foarte interesant care luase si el un premiu.
Si, ca in filmele americane, actiunea se muta cu 20 de ani mai tarziu. Sunt intr-o tara mediteraneana, ca membru al unui grup de jazz condus de un cunoscut pianist, la un festival de jazz. Abia am ajuns, e dimineata si camerele de hotel nu sunt inca libere, asa ca ne comandam cafele pe terasa, asteptand sa ne cazam. Organizatorul desemnat sa se ocupe de noi (si, se pare, cel caruia ii datoram participarea) este utecistul cel slabut – mai implinit, acum, si patron de club intr-o alta tara din Europa. Pianistul ii prezinta trupa, si cand dau mana cu el omul zambeste si spune: “a, pai pe Mihai il stiu de cand era copil” si eu zambesc si prezentarile continua. Dupa care tipul incepe sa ma evite intr-un mod cat se poate de vizibil si de neindemanatic, mai ales ca el era cel care trebuia sa ne duca la restaurant, la soundcheck etc. Si la un moment dat incep sa ma simt penibil, si ma gandesc la tot felul de chestii despre oamenii care se mai si schimba, despre a doua sansa, si-l iau deoparte. Si-i spun foarte rapid ca desi ne-am cunoscut cu prilejul unui schimb de pumni, eu n-am nimic cu el si chiar ma bucur ca am ajuns la festival si ca ar putea sa se relaxeze, din partea mea. Omul, aparent stupefiat, intreaba: ce pumni? Pai, raspund, Sibiu ‘87, Walk Away, stii tu. A, spune, ma confunzi. Eu nici n-am fost in camera aia (nu pomenisem de vreo camera!!!). Dar stiu ca s-a intamplat ceva urat acolo. Eu eram la Dumbrava sa rezolv niste probleme. OK, spun.
Cam asta a fost. Persoanele astea au si nume, dar chiar ca n-are nici o importanta.
Tra la la.

Comments on: Rockeri securişti? Atunci, în România…

By: textier

By: Mihai Iordache