Italienii au uitat cum e să fii emigrant ispăşitorPe 1 apr. conferinţă în MŢR: folclor şi publicitate

Nevinovaţii plini de vină

Iată varianta integrală a articolului publicat în Dilema Veche 226 (19-03-09) pe tema săptămînii - Distracţia în comunism. La solicitarea lui Marius Chivu, responsabilul de număr, mi-am amintit de o anumită distracţie… care masca o anumită distragere…

A se citi pînă la capăt şi, pe cît posibil, printre rînduri:

Nevinovaţii plini de vină

Cînd, în 1992, am pătruns în clădirea Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de azi), am simţit că mai fusesem acolo, în repetate rînduri, cu ani în urmă… Prea îmi erau familiare încăperile, treptele de la intrare, împrejurimile. Memoria mi-a revenit în redacţia Dilemei, aflată pe atunci la parterul clădirii din Aleea Alexandru. Mi-am dat seama că şedeam cam în acelaşi loc unde, cu vreo zece ani mai de mult, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă „muzici tari”.

Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.

Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.

Eram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi, mai deseori în uniformă. Îi invidiam pe ceilalţi, studenţi şi tineri intelectuali, nu atît pentru plete şi ţoale, cît pentru colecţiile de muzică şi lecturile cool.

Conform unei legi a atracţiei spiritelor, ne-am trezit gravitînd – colegii mei şi cu mine – în jurul celor mai celebri dintre aceşti bărboşi cu aer de guru, dintre aceste ochelariste lălîi. Aceştia nu consumau rock, folk şi jazz aşa, ca noi, din hobby: ei se dedicaseră serios cauzei şi ajunseseră pe trepte tot mai înalte ale devoţiunii. Rangul suprem era acela de metodist de club (sau casă de cultură), – un fel de administrator al stabilimentului, care asigura programul de audiţii şi, acolo unde permiteau condiţiile tehnice, recitaluri live, concerte sau festivaluri… Toate aceste manifestări cu iz capitalist – metodistul le organiza, ce-i drept, cu greu, în schimbul unor anevoioase frecuşuri utecisto-comuniste la care era supus periodic în cadrul organizaţiei de partid; dar care, în definitiv, îi dădeau o aură eroică, de campion care s-a jertfit pentru noi.

După metodişti, coborau în ierarhie ingineraşii sau contăbiluţii care ţineau cîte o rockotecă de întreprindere. Vara mergeau la mare ca disc-jockey. Peste an organizau baluri şi spectacole “de sunet şi lumină”. Piramida scădea treptat către tot felul de redactori muzicali de la Radio (pe atunci exclusiv de stat), tineri actori cu veleităţi de folkişti, asistenţi universitari neînţărcaţi după cariera de şefuleţi prin ASC (Asociaţia Studenţilor Comunişti)… Era o ierarhie neoficială, alternativă celei de partid şi de stat (cu care se intersecta pe alocuri), o ierarhie necontestată, mutual acceptată, în numele muzicii. Le ziceam “promotori”, cu un termen care îngloba diverse mode şi stiluri, sub numitorul comun al unui mod de viaţă boem, şi totuşi responsabil şi generos faţă de noi, simplii fani.

Căci ce altceva decît generozitatea cea mai dezinteresată îi mîna pe toţi, atunci cînd se ofereau să ne înregistreze pe benzi discografii întregi din colecţia lor; şi cînd, mai toţi ne invitau cu atîta insistenţă în cluburile de ei păstorite; şi cînd, mai apoi, se ofereau să prelungească ritualul de la club cu audiţii la ei acasă!…

Noi le aduceam cîte o sticlă de vodcă sau uneori nici atît… Iar ei, cu o dăruire de apostol, ne împărtăşeau comorile lor ascunse: stivele de viniluri se măsurau cu metrii, uneori cu decametrii. În vitrine speciale tronau ca trofee discurile bootleg şi rarităţile. O înregistrare neautorizată dintr-un concert de Pink Floyd, realizată pesemne prin pupitrul de mixaj, în care trupa încă testa materialul de pe următorul album, ne umplea de extaz, deşi totul suna dezlînat şi confuz… Trupele americane, faimoase „acolo, la ei”, dar cvasi-necunoscute la noi, ne dezvăluiau un întreg continent de impresii. Veneram totul, în bloc; dar, ca nişte fani autentici, ne împărţeam în tabere şi partizanate. La jocul preferinţelor, ne războiam în Jefferson Airplane şi Grateful Dead; Janis Joplin şi Joni Mitchell; Grand Funk Railroad şi Alman Brothers… Cînd am mărturisit că îmi plac Police şi Stranglers, am fost declarat eretic! Mi-am îndeplinit penitenţa cu Ted Nugent live…

Într-o bună zi am aflat că X, unul dintre promotorii cei mai altruişti, era coleg de serviciu cu sora tatălui meu. I-am spus mătuşă-mii, care s-a grăbit să mă atenţioneze cu îngrijorare în glas: „sper că n-aţi vorbit politică, X e informatorul institutului”. Mi-a luat ceva timp să înţeleg, apoi să accept că acel personaj nonconformist şi rebel era un turmnător. Un agent sub acoperire al poliţiei politice, o iscoadă a regimului. Imaginaţia mea era depăşită. Dar, o dată înghiţită şopîrla, m-am dumirit asupra multor gesturi şi atitudini ale lui X. Am descifrat altfel grija lui insistentă, dincolo de prietenie şi simpatie, faţă de tot ce făceam noi şi ai noştri. Am înţeles, printre altele, de ce X stăruia, de-a dreptul ritualic, să ne arate steagul SUA arborat la el în garsonieră, spunîndu-ne „America – asta e ţara în care mi-ar plăcea să trăiesc; vouă nu?”… Era protocolul lui de agent instigator, care ne infiltra simpatia, ne trăgea de limbă şi ne smulgea răspunsuri sincere despre noi şi familiile noastre. Atunci mi s-au revelat o mulţime de sensuri ale celor petrecute. Muzica era un pretext. Valorile Occidentului erau o nadă. Generozitatea era o viclenie.

De-a lungul anilor următori, mi-am ascuţit vigilenţa. Îmi făceam prieteni cu mai multă zgîrcenie. Îmi învăţasem lecţia. Mă maturizam.

În plus, mă specializasem în a-i adulmeca pe colaboratorii securişti deghizaţi în rockeri, artişti boemi, activişti culturali, toţi aceşti sacerdoţi ai muncii cu tineretul… Cunoscîndu-i, am încercat să-i înţeleg. O anchetă asupra anchetatorilor mei, carevasăzică: am început-o detestîndu-i; pe parcurs am ajuns să-i compătimesc. Fuseseră probabil ameniniţaţi la început, cînd poate distonaseră prin ţinută, coafură, obiceiuri. Cei mai mari fuseseră poate dintre cei vînaţi, la începutul anilor ’70, de brigăzile muncitoreşti care, înarmate cu piepteni şi foarfeci, îi prindeau pe hippioţi şi-i tundeau în public. Urmăriţi pesemne din pricina relaţiilor cu străinătatea, de unde le veneau discurile şi ţoalele, or fi fost racolaţi, apoi siliţi să devină colaboratori. Li s-or fi trasat ariile de mişcare: li se îngăduia să-şi cultive microbul pentru “muzica tînără”, în schimbul culegerii de informaţii. Celor mai zeloşi li s-o fi permis să organizeze audiţii şi cîntări, să gestioneze cluburi, discoteci, rockoteci… Cei care or fi comis primele delaţiuni or fi suferit traume, din care or fi ieşit anevoie, lăsîndu-şi un centimetru de pleată în plus, înfigîndu-şi un badge nou în geaca ponosită de blugi, eventual unul cu „F*ck the System” sau aşa ceva… S-or fi consolat cu gîndul că, acceptînd aceste concesii – o declaraţie ici, o pîră colea – vor reuşi să facă mai mult pentru MUZICĂ. Şi astfel să submineze sistemul. Să lupte din interior, cu I Can’t Get No Satisfaction şi Cocaine. Cercul era vicios: cu cît pîrau mai mult, cu atît li se îngăduiau mai multe. Însă, cu cît puteau atrage mai mulţi adepţi creduli în bătaia radarului, cu atît li se cereau rapoarte mai ample… „Nu contează cît de lung am părul” – putea fi răstălmăcită vorba cîntecului – „important e cît şi cum gîndesc… urmăriţii mei”.

Mă grăbesc să subliniez că nu toţi „promotorii” făcuseră pactul cu diavolul. Au existat şi oamenii oneşti care se îndeletniceau cu „pus muzică” din pură pasiune şi din chemare autentică. Întîmplător sau nu, mulţi dintre ei aveau talent muzical sau scriitoricesc. Cu timpul am învăţat să-i deosebesc pe aceştia, adevăraţii, oameni care chiar s-au sacrificat şi care au avut de suferit de pe urma celorlalţi, promotorii pîrîtori, lupii în piei de miel.

Se obişnuieşte să se spună că rockul era în acei ani o muzică a libertăţii. Că locurile destinate cîntărilor şi audiţiilor erau nişte spaţii privilegiate, sustrase vigilenţei vreunui Big Brother. Am trăit aceste senzaţii alături de gaşca mea. Am dărîmat scaune la concerte; am cerşit bani de bilete pentru ultimul concert al Sfinxului cu Dan Aldea; am prizat aurolac acolo unde ni se confiscau sticlele de vodcă la intare. Nu am făcut toate aceste idioţenii ca o frondă faţă de regim, ci din simplu din bîzdîc tineresc. Dar la un moment dat am înţeles că neastîmpărul ne era atent supravegheat şi normat; că cei pe care îi admiram pentru curaj şi dăruire ne trădau pe şest; că libertatea ne era dată cu linguriţa; că tot ce aveam în plus era poate doar o lesă ceva mai lungă decît a altora.

3 Responses to Nevinovaţii plini de vină

  1. Neagrigore Says:

    tocmai am citit articolul in Dilema, weekendul asta, si ma gandeam cat de mult seamana povestea cu felul in care se asculta muzica la Tulcea, cu observatia ca n-am avut niciodata onoarea de a-l cunoaste pe tertul exclus, vorba lui Tanase. Dar cutumele muzicale si mai putin muzicale erau cam aceleasi. Si mi-am adus aminte ca n-am mai ascultat Cat Scratch Fever de multisor. I’ll be back :)

  2. Rockeri securişti? Atunci, în România… Says:

    [...] Nevinovaţii plini de vină [...]

  3. Kealii Says:

    Begun, the great internet edauoticn has.

Leave a Reply