Iată varianta integrală a articolului publicat în Dilema Veche 226 (19-03-09) pe tema săptămînii - Distracţia în comunism. La solicitarea lui Marius Chivu, responsabilul de număr, mi-am amintit de o anumită distracţie… care masca o anumită distragere…
A se citi pînă la capăt şi, pe cît posibil, printre rînduri:
Nevinovaţii plini de vină
Cînd, în 1992, am pătruns în clădirea Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de azi), am simţit că mai fusesem acolo, în repetate rînduri, cu ani în urmă… Prea îmi erau familiare încăperile, treptele de la intrare, împrejurimile. Memoria mi-a revenit în redacţia Dilemei, aflată pe atunci la parterul clădirii din Aleea Alexandru. Mi-am dat seama că şedeam cam în acelaşi loc unde, cu vreo zece ani mai de mult, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă „muzici tari”.
Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.
Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.
Eram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi
read more