000q9cwa1

Scriitorul român Alexandru Vakulovski a fost expulzat în Rep. Moldova după 4 ani de cînd solicită insistent cetăţenia română. O petiţie împotriva acestui abuz poate fi semnată aici.

Mai multe despre caz, apud Mihail Vakulovski şi Mugur Grosu.

(Stencilul e luat de la Mihai făcut de Sorin Tară Sandu Vakulovski însuşi, sloganul e al meu… cred că se putea mai bine, dar am preferat să acţionez repede.)

Reiau aici mica lămurire apărută joi în B24FUN sub titlul…

Anexă la “Nevinovaţii plini de vină”

Când am scris în Dilema Veche, despre rockerii colaboraţionişti, acei agenţi instigatori care în anii ’70-’80 propagau rock, folk şi jazz şi, la schimb, culegeau informaţii de la fani, – nu am vrut să comit vreo demascare. Nu am avut de gând, aşa cum mi s-a reproşat, să-i ameninţ pe foştii activişti culturali sau „pe linie de tineret”, pe ex-metodiştii de cluburi juvenile, azi cetăţeni onorabili… Nu vreau să ştiu dacă atunci, în naivitatea mea de puştan „cu muzici în cap”, n-am dat cumva prea mult „din casă” acelui DJ hippiot despre care am aflat apoi cu stupoare că e informatorul de la serviciu al mătuşă-mii (sora lui tata frecventa cercurile lui Goma şi Nedelcovici şi se pregătea la rândul ei să emigreze). Nu m-ar interesa nici să-mi văd dosarul (în caz că aş avea)!

Altceva mi-aş dori. Ceva pentru care aş

semnal, telalîcuri 27 March 2009, 5 Comments

afis-conferinte31

… mai bine zis “marketizarea tradiţiilor gastronomice”, cu Vintilă Mihăilescu şi mandea, moderaţi de Cezar Paul-Bădescu. Organizator, alături de maestrul VM, Bogdan Iancu (care a făcut şi poza din afiş).

MuzeulŢăranuluiRomân.ro

Iată varianta integrală a articolului publicat în Dilema Veche 226 (19-03-09) pe tema săptămînii - Distracţia în comunism. La solicitarea lui Marius Chivu, responsabilul de număr, mi-am amintit de o anumită distracţie… care masca o anumită distragere…

A se citi pînă la capăt şi, pe cît posibil, printre rînduri:

Nevinovaţii plini de vină

Cînd, în 1992, am pătruns în clădirea Fundaţiei Culturale Române (ICR-ul de azi), am simţit că mai fusesem acolo, în repetate rînduri, cu ani în urmă… Prea îmi erau familiare încăperile, treptele de la intrare, împrejurimile. Memoria mi-a revenit în redacţia Dilemei, aflată pe atunci la parterul clădirii din Aleea Alexandru. Mi-am dat seama că şedeam cam în acelaşi loc unde, cu vreo zece ani mai de mult, priveam laolaltă cu alte sute de băieţi şi fete spre ecranul TV care ne arăta înregistrări video ale marilor concerte de rock din lume. Îi zicea Ateneul Tineretului; şi atunci, la începutul anilor ’80, avea deja o tradiţie din deceniile trecute, de club select, în care se ascultă „muzici tari”.

Pentru cei mai tineri cititori, trebuie spus că pe atunci trupele occidentale nu treceau mai la est de Berlin; că discurile de afară ajungeau greu şi se multiplicau pe benzi, în samizdat. Ateneul Tineretului era printre cele mai trendy cluburi bucureştene, tocmai prin faptul că înlocuise clasicele audiţii la pick-up sau magnetofon cu vizionarea de casete video, o mare noutate pe atunci.

Ecranul era proţăpit sus, să-l vadă toţi. Sunetul nu era întotdeauna grozav. Unii deplîngeau sculele audio. Pentru majoritatea dintre noi însă conta mai mult funcţia sacră pe care televizoraşul acela o îndeplinea: de altar al rock-ului; de amvon al modelor occidentale; de iconostas al libertăţii pe care o prizam îndelung în acel templu al evadării.

Eram printre cei mai fragezi enoriaşi ai Ateneului juvenil. Făceam parte dintr-un grupuscul de liceeni strict tunşi

maccheronate 17 March 2009, 3 Comments

sacco_e_vanzetti

În SUA, în 1927, în plin val de emigraţie italienească pe Coasta de Est, cei doi lideri sindicali Sacco şi Vanzetti au fost judecaţi cu rea-credinţă, condamnaţi şi executaţi pentru o crimă pe care nu o comiseseră (după cum s-a dovedit apoi). În mintea juraţilor din Boston, ecuaţia era clară:

italian = mafiot

După mai bine de 80 de ani, italienilor le merge bine în ţara lor. Au o bunăstare pe care o merită cu prisosinţă, după decenii de trudă şi privaţiuni. Dar propăşirea lor a fost posibilă şi datorită emigraţiei istorice, fie ea în Americi sau în Europa (inclusiv România, în cazul muratori-lor de acum un veac).

… am scris în cel mai recent B-24-FUN, fără însă a extrage o morală comparativă între ce se întîmpla cîndva la noi şi ce se întîmplă azi la ei. Îi las pe cititori să o facă. A buon lettor, poche parole:

Parole, parale, paralele…

Dedicat celor care se grăbesc să pună etichete

Cu ani în urmă, într-o bibliotecă din Italia, am găsit într-un carte destul de rară o listă aproape completă a cuvintelor româneşti împrumutate în italiană de-a lungul vremii. Nu mă interesau termeni de-ai ziariştilor, precum securitate sau conducator, preluate ca atare ca noţiuni ale istoriei comuniste. Mă interesau cuvinte simple, circulate de oameni simpli în viaţa de zi cu zi. Şi am descoperit ceva interesant: cuvântul românesc „parale” (la rândul lui împrumutat din turcă) fusese înregistrat în dialectul bolognez la începutul secolului trecut. Soldi, denaro… – zicea definiţia din carte; şi mergea mai departe cu explicaţia: cuvântul era folosit ca o desemnare cifrată a banilor în argoul interlop.

telalîcuri 09 March 2009, 4 Comments


Pe lîngă mucenicii familiei (munteneşti, în supă), i-am dat lui fi-miu de dimineaţă Cheerios cu lapte. Care sînt nişte posibili mucenici… De ajuns să îi consideri ca atare. Altminteri, definiţia românească de pe ambalaj spune “cereale integrale în formă de O”…

Despre sacru în bucate şi secularizarea deserturilor am mai zis ceva aici.

arhivă, parenting 03 March 2009, 6 Comments

Din ianuarie încoace, am citit nenumărate articole şi comentarii, apropo de aşa-zisele “desene animate porno” de pe Minimax, ecranizări ale unor basme populare maghiare. Printre diversele  luări de poziţie, m-am tot aşteptat să găsesc şi una conformă cu valorile pe care le-am deprins şi eu, alături de cîteva generaţii de părinţi, din şcoala românească; şi pe care le credeam împărtăşite de majoritatea intelectualilor umanişti de la noi. Or fi apărut, dar eu unul nu le-am găsit… În schimb, numai strigăte reacţionare şi răcnete tribale.

Aşa că am scris articolul ăsta dintr-o lipsă; din nevoia de a exprima o opinie de minim bun-simţ; şi într-un fel din datorie faţă de profesorii noştri de la Facultatea de Limbi Străine. Mi-a fost publicat în numărul din martie al acestei adevărate redute a culturii care este Playboy. (Enjoy.)

Din partea CNA-ului, canalul Minimax n-a putut încasa mai mult decît o simplă atenţionare, acum o lună, cînd cu scandalul desenelor animate ungureşti: un adorabil serial cu – vorba titlului – „Poveşti populare maghiare”. Cine s-a uitat, cu sau fără propriii copii alături, la această serie de animaţie 2D cu linii naive şi culori vioaie, abundînd în grafisme folclorice; cine a ascultat blînda şi sfătoasa voce din off a povestitorului – n-ar fi băgat de seamă că Minimax-ul, reputat ca televiziunea copiilor cuminţi, propagă pornografie… A trebuit să vină sesizarea, vecină cu pîra, din partea unor “hoşti” de matinal (multi-amendaţi la rîndul lor pentru pricini similare); ca astfel, dintr-o dată, pe nevinovatele basme din vecini să cadă oprobriul părinţilor! O zi-două de vîlvă online… şi verdictul de vinovăţie era gata ştampilat: pentru tagma supervigilentă a părinţilor forumişti, – realizatorii maghiari şi broadcasterii români căzuseră în oala mai largă a vulgarităţii şi violenţei din “desenele de azi”, alături de urlătorii mutanţi japonezi şi alte mangafale isterice, surghiunite în sloturile orare mai tîrzii. Cei mai conspiraţionişti dintre ei întrezăreau deja comploturi iredentiste…