textier.ro

Adevărata sărbătoare a dragostei e Mărţişorul

din ultimul B-24-FUN

Cică acum două-trei decenii, cam pe vremea asta, un ARO cu etnologi ar fi rămas înnoroiat într-un sat din nordul Olteniei. Cercetătorii ar fi fost astfel obligaţi să mai zăbovească în acea zona folclorică virgină şi izolată. Şi aşa ar fi descoperit Dragobetele.

Ei da: ancestrala sărbătoare, get-beget românească, despre care scriu azi cu sîrg jurnaliştii juniori, cu trimitere la Saturnalii şi citate din Eliade, este admirabilă, sublimă, dar… restrînsă la arealul cîtorva cătune. Soarta ei favorabilă a venit în ultimii ani, ca o reacţie la bîlciul tot mai disperat şi mai degradant uman al Valentine-ului.

Nu doar păşuniştii cu ie şi bundiţă s-au convertit peste noapte la cultul Cupidonului neaoş. Marketingul a adoptat moda ca să-şi poziţioneze brandurile alternative şi “româneşti”. Cluburile au iniţiat petreceri de Dragobete, tocmai ca să-şi atragă clienţii sastisiţi de inimioare, viori şi alte brizbrizuri convenţionale. E ca şi cum ai citi un Noica după ce ai terminat ultimul chicklit la modă.

Dragobetele se configurează la fel de conformist şi de înţepenit în manieră ca şi rivalul său catolico-protestant: o festivitate la fel de străină, la fel de slab resimţită de românul de rînd; şi, totuşi, la fel de îndîrjit impusă de canalele oficiale. E ca un fel de capsulă a timpului cu “instrucţiuni despre cum să fii român”. E un încă un altoi cultural nenatural!

Adevărata sărbătoare primăvăratică a moldovlahilor este Mărţişorul. Fiecare dintre noi a dat şi – după caz – a purtat marţuri de Mărţişor. E ceea ce am învăţat de la generaţia dinainte şi predăm celor de după noi. E un ritual pe care îl îndeplinim fără să ne strunească nici boierii minţii, nici ciocoii globalizării. Participăm la ea dezinteresaţi, nici momiţi de super-oferte, nici constrînşi de convenţii. Dăm şi primim mărţişoare de bunăvoie: singurul mod în care se pot comunica dragostea şi speranţa – împletite într-un şnur.