Există o strategie a marilor producători de a-i face pe consumatorii foarte tineri să se deprindă cu cafeaua, încă dinainte să ajungă s-o bea de plăcere sau de nărav, ca adulţii. E deja o modă: moda pliculeţelor colorate şi a prăfuleţelor aromate, care trebuie doar amestecate cu apă caldă şi… gata băuturica aceea plină de sex-appeal şi simpatie (başca un gust de lăptişor dulce regresiv care îi alină pe micii consumerişti neînţărcaţi).
Strategia spune clar (altfel nu şi-ar copia-o multinaţionalele una de la alta peste umăr): le amesteci guguştiucilor puţin nes cu lapte praf, ciocolată şi niscai E-uri aromate, le deşerţi în pliculeţe sclipicioase şi le serveşti cu multă reclamă bălţată pe posturile muzicale.
Asta e socoteala de acasă. Cea din târg e însă aşa:
Primul comentator spune cu mai multă vehemenţă ceea ce mi s-a părut şi mie, dar n-am fost sigur: anume că mesajul e într-atît de ambiguu, încît se înţelege mai degrabă contrariul.
Am vrut să dau titlul ăsta ultimului ArgueAds, dar Ana Militaru, partenera mea în această serie de dezbateri de pe IQads, m-a descurajat: oamenii de la SRR nu au (încă) ((destul)) umor… Şi în niciun caz autoironie. Nu au seninătatea celor de la Avis, cînd cu faimoasa campanie şaizecistă, în care admiteau că sînt nr. 2, tocmai ca punct de pornire a promisiunii că “se străduie mai mult”.De fapt, Radio România este pe un loc mult mai slăbuţ în ierarhia audienţei, ceea ce nu ajută deloc la dezinhibarea instituţională. Dimpotrivă. Glumiţele SRR-iste din ultima campanie de panotaj mi se par răutăcioase, profund mizantropice şi ameţitor de arogante. Aşa cum cerşetorii îşi etalează rănile ca să ne înduioşeze, SRR-ul îşi etalează frustrarea cronicizată, ca să ne facă pasămite să rîdem superior şi complice de o “terţă parte”, alcătuită din inculţi, manelişti şi superficiali.
Mascotele de la Orange cîntă la 4 mîini la un instrument de suflat (flaut), sub claimul: “Îţi cîntăm în strună!” Dacă o să observ că flautul n-are strune, o să-mi aud vorbe că sînt prozaic, că nu-nţeleg, că subestimez inteligenţa consumatorului… Numai că…
În răstimp, la Vodafone, o violonistă ne cîntă la propriu în strună, dîndu-şi 4/4-uri cu un DJ.
Lui Guillaume de Villeneuve îi datorăm Les Crieries de Paris, operă din sec. XIII studiată azi de către lingvişti şi medievişti.
Maître Guillaume consemnează strigătele negustorilor din Paris, ceea ce reprezintă pentru noi azi un preţios izvor istoric. Ce nu am spus în articolul poate prea entuziast din B24 este că acest etnolog malgré lui se simte obligat de uzanţele vremii să-şi încingă materialul cules în octosilabi rimaţi:
În cel mai recent ArgueAds, dedicat celui mai nou spot Twix, Ana Militaru zice că personajele acelea isterice sînt nişte consumatori obsesivi; eu susţin că ar fi nişte entităţi simbolice precum “zeii” lui Gaiman.
Avem dreptate şi ea şi eu (sau nici ea, nici eu)? Răspunsul îl întrezăreşte unul singur dintre comentatori (Mathilde), dar tot nu îl spune decît sibilinic şi codificat pentru cunoscători. Drept pentru care m-am simţit dator să vînd poanta într-un comment (la acest momentul, ultimul… dar… cine ştie?)…
Atunci când s-a hotărât să combată tabagismul, Mihaela Rădulescu n-a ştiut pesemne că porneşte o luptă mai anevoioasă, împotriva unei metehne mai cronicizate în societatea românească: misoginismul.
Atunci când s-a gândit să pledeze împotriva fumatului, cu argumentul că dăunează vieţii sexuale, Mihaela Rădulescu nu s-a gândit probabil că subiectul discuţiilor (deloc elegante) va deveni propria ei viaţă…
Atunci când s-a autoportretizat pe ditai panourile, ca să îi conştientizeze cică pe români, Mihaela Rădulescu nu a conştientizat ea însăşi – se pare – ce ape tulburi va răscoli…
Nu suntem la New York şi nu jucăm în Sex and the City. Suntem la Bucureşti, unde orice femeie care vorbeşte în public despre sex primeşte catalogări infamante.
Conform ştirii de pe AdPlayers, CNA a emis o “somaţie de intrare ilegalitate” a campaniei Unirea. Motivul ar fi că “stimuleaza un comportament imoral”, incălcînd astfel Legea audiovizualului.
Seria de spoturi care, de şase ani, ne face să reflectăm asupra metehnelor românului – e posibil să fie curmată printr-o stranie răsturnare de ochean… Să fim noi oare nişte elveţieni “cu papion”, care, văzînd reclama la Unirea să deprindă ce “nu se cuvine”!?
În ăştia şase ani, am putut citi o mulţime editoriale şi analize docte ale “situaţiunii”, care porneau de la Dorel şi brigada lui de prostovani. Eroii zămisliţi de tandemul publicitar Next/CAP (primii strategie, ceilalţi creaţie) au devenit noii Păcală şi Tîndală ai epocii.
Poate că da, spotul Unirea stimulează ceva. Stimulează gîndirea, dar la modul vesel, popular, fără frămîntări… Interzicerea reclamei Unirea ar marca un precedent periculos: mîine îi vor interzice pe alţi antisociali, precum Til Buhoglindă, pe Gargantua şi Pantagruel, pe Max şi Moritz, pe Arlecchino şi Pulcinella…
