Polemica despre schimbarea imnului e un pur exerciţiu de debate democratic.
Cotidianul a preluat-o pentru formatul său interactiv Radical din 2, nu chiar fără folos.
Face bine minţii anchilozate a nea-ha-ha-mului să mai fie puse în discuţie teme naţionale tabu, cvasi-sacralizate. Cînd, acum 2 ani, am lansat concursul cu Produsele Eminescu, mi-am cam luat-o de la onor reacţionarii de serviciu. Opinia publică se dezmorţeşte treptat.
Nu o să se întîmple nimic cu imnul. Ascultaţi-l pe Costi: redă perfect şi părerea mea. E mai mare daraua… trebuie schimbată Constituţia, convocat referendum naţional… woaaahhh…
Şi, cu siguranţă, un eventual nou imn ar isca nemulţumiri şi mai mari. În plus, versul Deşteaptă-te române! (luat ca slogan, dacă vreţi) are o forţă încă proaspătă şi nealterată. Iacă de pildă versul-slogan “România trezeşte-te”, dintr-un rap utilizat politic acum 3-4 ani, e mai sărac ca sensuri (a se trezi vs. a se deştepta, române vs. România, adresare personalizată la vocativ vs. adresare generică, abstractizată); şi nu are aceeaşi forţă perlocutorie, oricît ar răcni sărmanul Sapro. Oricîte clase obligatorii am băga noi azi, oricîte masterate şi doctorate şi-ar lua rapperii (măcar de-ar fi aşa…), paşoptiştii ne dau încă lecţii, “peste mode şi timp”. La nivel de muzică, nu mai zic: jelania în minor a maestrului Anton Pann, cu subtilele ei inflexiuni orientale, ne exprimă la perfecţie spiritul naţional dpv melodic. “Un răsunet”, hitul lui Pann şi Mureşianu, e unul dintre puţinele cîntece româneşti de care încă nu ne-am săturat…
Interesant şi tipic românesc e faptul că ideea schimbării imnului le-a venit oamenilor de fotbal tocmai după ce naţionala a cîntat imnul cu un entuziasm care ne-a adus noroc. Poate pentru că nu mai pot să-l schimbe pe Piţurcă şi îi mănîncă totuşi undeva să schimbe ceva ce merge bine…

Related links:
Şi dacă imnul este la origini o manea?
Serge Gainsbourg – Aux armes etc.

Redau ca atare Comunicatul de la Zolist:

Dragi prieteni,
Pentru ca si romanii sint mari amatori de fotbal,
concertul de la Muzeul Taranului din 13 iunie a fost aminat pentru cindva dupa ce se incheie campionatul …
Si noua ne pare rau.
Veti afla din timp despre reprogramarea reprogramarii …
Va uram un campionat cit mai placut …
Insa va asteptam totusi miine seara la h 22:00 la Hard Rock Cafe in parcul Herastrau, la concert si petrecere,
Sarmalele Reci
Zoltan Andras

Am comentat deja pe blogul lui Comanescu, în coda analizei sale din EvZ, de altfel excelentă (în ciuda rigorii de spaţiu). Revin cu detaliile promise:
Spotul-fabulă al lui Sorin Oprescu, în care acesta îşi întrerupe chipurile discursul electoral, ca să gonească un buldog rătăcit printre picioarele sale, este o replică, cu aceeaşi monedă, a unui mai vechi spot, celebru încă din vremea cînd nu aveam nici Youtube, nici Trilulilu… şi mulţi dintre bucureştenii cu drept de vot nu prea ştiau ce-i netul. E vorba de spotul din 2000 în care candidatul Băsescu, intrat cu întîrziere în cursa electorală, striga înspre o ambulanţă staţionată în faţa sediului Primăriei Centrale (vizavi de Cişmigiu): “La spital cu tine, doctore! Eu vin la Primărie!” Era vectorul TV al unei campanii memorabile, care ne-a deochiat pe mulţi dintre noi cu privirea aceea scrutătoare din postere şi bannere, a unui Băsescu transmiţînd un mesaj prompt, lipsit de echivoc: “Vin la primărie!”… Totul într-un cadru tăiat modern, îndrăzneţ, care conota urgenţă, iminenţă, “prăvălire” a realităţii!
Asemănări:
1) Acelaşi caracter fabulistic, pilduitor, aluziv, cvasi-alegoric: la fel cum atunci Băsescu alunga un nevăzut Doctor (aluzie la DOCTORUL Oprescu), azi Oprescu alungă un căţel (aluzie la porecla BULDOGUL a contracandidatului Blaga);
2) Acelaşi caracter imperativ, iusiv, urgent: Îndemnul “Pleacă doctore!” a fost înlocuit cu “Fugi la stăpînul tău!”. NB: exclamaţia-impunere nu îi era adresată nici atunci, şi nici acum – publicului votant, ci adversarului. Subtilitate: în mod implicit, nespus, imperativul este resimţit de către publicul-ţintă (şi atunci, şi acum, indecişii, cei care s-ar putea deranja la secţia de vot aşa,… “de-ai dracu’!”).
3) Acelaşi caracter pontos, alternativ, miticist (în sensul tare, caragialean, care vede în Mitică un Til Buhoglindă dîmboviţean): în calitate de candidat independent (cel puţin faţă de staff-ul de campanie al PSD-ului), Oprescu îşi permite supleţea de a se poziţiona ca un “Băse” alternativ, un fel de… “Opry” hîtru,… chiar şmecheraş… aşa… ba chiar de-a dreptul şucar. [Dacă "Băse era cool"... "Opry e ubercool".]
Observaţie: “Băse” a avut de la început decizia comunicării politice în propriile mîini, raportul lui cu spin-doctorii alternativi din preajma lui Felix Tătaru (Eugen Ciocan, Claudiu Săftoiu etc.) a fost unul direct, operativ, nemediat de “cenuşiii” partidului.
Observaţie importantă: Campania lui Băsescu din 2000 era o erezie absolută faţă de toate manualele de comunicare politică în vigoare atunci. Teoretic, campania aceea trebuia să fie un eşec. Azi e “case study” pentru însuşi fostul adversar.
Contează, da, că mesajul şi tonalitatea se potrivesc cu “persona” construită de Opry în timp. Dar contează şi mai mult că a avut un model care să-l inspire. Dacă va cîştiga alegerile, Opry va trebui să îi mulţumescă – printre alţii – şi lui Băse. Dar… să nu anticipăm… mai sînt 6 zile…

ArgueAds: Militaru & Textieru’ zic ceva de-o cercevea

Titlul e doar “pun for fun”. Nimeni nu a acuzat spoturile QFort de reclamă mincinoasă. Dimpotrivă, detractorii le reproşează că spun lucrul cel mai evident şi mai plat despre o fereastră (sau o uşă): că rezistă la deschideri şi închideri repetate… Nu vreau să iau aici apărarea QFort-ului (nu pe gratis…), dar – pe bune acum, oameni buni: sîntem o ţară relativ recent “termopanizată”. Hai să mai treacă nişte ani; şi să vorbim atunci despre cît de simplu şi de elementar e pentru o fereastră să dăinuiască… nu iască… nu iască…
Subtitlul e însă pe bune: am comentat cot la cot cu Ana Militaru campania TV a neo-geamgiilor, cu o anumită nuanţă binevoitoare de context (reacţionînd astfel la corul de huiduieli al forumiştilor). La sfîrşit i-am reproşat acestei reclame, abundînd de repetiţii, că (vorba din titlu) nu asigură totuşi memorabilitate brandname-ului… neamul lui… noima lui…
Citiţi aici întregul dialog militaro-textieresc (şi comment-urile “fraţilor”, care îşi continuă tumultul… multul… multul…). Desprind doar un rar moment în care îmi declar preferinţele în materie de publicitate… citat e… citat e:

Dupa gustul meu, spotul stil romanţă e cel mai reuşit. A-l arăta în secvenţa repetată pe amorezul acela uşor patetic, binişor desuet, care face de trei-patru ori fandarea cu ochii şi buchetu-n sus, furnizează o senzaţie comică implacabilă. Este sursă clară, primară, de obţinere a rîsului, conform lui Bergson: mecanicitate implantată pe viu. E rîs pur, direct, “la prima mană”! E umor de mîna-ntîi!

electo 03 June 2008, 6 Comments

Vămuim bine!

… şi agenţii ei involuntari

articol publicat în Dilema Veche nr. 224 (29 mai – 4 iunie)

Gem ziarele, vuiesc televiziunile de ştiri, debordează portalurile online… Comentatorii, păreriştii, specialiştii în datul cu presupusul sînt solicitaţi în această campanie electorală, mai mult ca oricînd. De la o zi la alta, în ultimul timp chiar din oră-n oră, hop! – cîte un afiş electoral caraghios, cîte un cîntec popular care glorifică vreun candidat, cîte un website năstruşnic de propagandă electorală… Exemplele de comunicare electorală îndrăzneaţă, fantezistă, neconvenţională sînt tot mai dese, mai înteţite, ca o erupţie cutanată pe harta ţării! Şi apoi, în chip de reacţie – comentariile, glosele, cîrcotelile – multiplicate geometric, prin editoriale, pe bloguri, prin telejurnale. Ultima tendinţă e să le stîrneşti, pe cît posibil să le programezi, pe post de mesaj reverberat, de intensitate mai mare…

Strategia calului troian
Dacă treci pe lîngă o masă cu amici flecărind la o bere sau pe lîngă un televizor deschis pe vreun talk-show cu părerologi, auzi cam acelaşi gen de observaţii: – da’ candidata aia din Buzău care zice „încearcă şi cu o femeie“? – ce penibil, domnule… – da’ maneaua candidatului ăluia din judeţul Braşov? – ce kitsch, maestre… – doar că nu e manea, dacă-mi permiteţi: e bănăţeană… – oricum, toată politica românească e o manea… La această mare vorbă consensuală (despre politica manelistă şi „politicul“ kitschos) se ciocnesc halbele (într-o parte) şi se anunţă publicitate (în cealaltă).
Nicicînd nu s-au pescuit mai multe perle în cişmigiele patriei. Nicicînd nu s-a analizat mai mult o campanie încă dinainte să i se cunoască rezultatele. Şi n-ar fi de mirare ca unii – poate nu puţini – dintre candidaţii mai excentrici, mai bălţaţi şi mai stridenţi să obţină scoruri bune, poate chiar victorii. Cîţi dintre ei vor ajunge primari sau preşedinţi de consilii – vom vedea în ziua votului; şi vom trage atunci cele mai bune concluzii despre eficienţa kitsch-ului şi rentabilitatea penibilului… Partea cea mai interesantă însă este că toată această flecăreală metadiscursivă întreţine şi împrăştie mai departe mesajul electoral propriu-zis, chiar dacă o face de pe poziţii critice superioare, ale unor instanţe atotcunoscătoare. Iată ceva la care atotcunoscătorii de serviciu nu se aşteptau: că aveau să devină agenţii electorali ai celor pe care îi judecă! Este mai mult decît limpede! Miza ultimă a acestor mesaje de tip nou este de a stîrni interes şi, în consecinţă, de a fi preluate şi retransmise, fie şi cu titlu de bizarerii. E strategia calului troian; şi anul acesta e aplicată cu frenezie de candidaţi mari şi mici; din Bucureşti sau din provincie; cu bugete mai mult sau mai puţin generoase.

Televiziunea suverană, Internetul paj
O premisă: televiziunea este mediumul-rege. Apari pe post, deci exişti. A demonstrat-o, printre alţii, C.V. Tudor în 2000, cînd a intrat în finala prezidenţialelor cu o serie de recitaluri TV şi (practic) zero panouri, zero machete de presă (spre deosebire de contracandidaţii nefinalişti care au prăpădit multă celuloză degeaba).
Cum poţi ajunge însă la televizor, în afara minutelor acordate la paritate pentru clipuri electorale şi intervenţii regulamentare? Provocînd o ştire! Cu un simplu fluturaş, dar ingenios, cu un slogan mai trăznit, cu un desenaş mai poznaş – poţi deveni subiect de fapt divers şi poţi atrage atenţia posturilor locale şi, cine ştie, chiar a celor naţionale. O ocazie să se vorbească despre comuna noastră pe telejurnalele „de la centru“, să fie toată ţara cu ochii pe noi!
Există aproape o simbioză între candidaţi şi corespondenţii din ţară ai televiziunilor: unii avizi de promovare abilă, ceilalţi ahtiaţi după subiecte pitoreşti. Ecuaţia se completează şi dă rezultate!
În plus, spre deosebire de istoricul an 2000, azi avem moda YouTube-ului! Astăzi, doamnelor şi domnilor, avem Trilulilu.ro! Un clip electoral, fie şi la calitate de home-video, dacă are un grăunte de bizarerie, poate genera o adevărată campanie virală: internauţii şi-l trimit pe e-mail într-o năvală arborescentă; sau îl postează pe site-urile cu haioşenii, de unde va fi vizualizat de mii, chiar de zeci de mii de ori… Cu atît mai uşor în cazul unei simple poze sau al unui cîntecel! E ceea ce se cheamă campanie virală: mesajul este transmis ca un virus de către chiar destinatarii săi, care participă astfel benevol la (re)difuzarea sa.
Toate astea pot fi grozave pentru publicul tînăr, de obicei apatic la politică şi indiferent faţă de problemele comunităţii, din care ar cam vrea să evadeze (către paradisuri reale sau artificiale)… Poate că, începînd cu o glumă online şi intrînd apoi pe forumuri şi bloguri, tinerii vor deprinde participarea, fie şi cu un „hmm“ sau cu un „wow“, la dezbaterea politică şi cetăţenească. De aici, drumul pînă la urnă e poate mai simplu…
Dar nici faţă de publicul mai în vîrstă, activ în ziua alegerilor, dar captiv pînă atunci în faţa televizoarelor, campaniile online nu sînt muniţie irosită: televiziunile preiau copios de pe YouTube spoturi electorale şi clipuri cu muzică naiv propagandistică… Un mix de media planificat pe bîjbîite şi bănuite, cu undiţe şi năvoade întinse către atenţia publică, dar – practic – pe gratis!

Anul trecut pe vremea asta…
Campania pentru referendumul de suspendare a preşedintelui a servit drept repetiţie (ca şi mai tîrziu, în mai mică măsură, campania pentru europarlamentare).
Încă de la acţiunile de 1 Mai ale PSD-ului, aproape tot ce dădea mai animat şi mai colorat în cadru s-a transmis pe post, la ştiri, cu titlu de reportaj! Şi cu o forţă a penetrării înzecită, poate chiar însutită, faţă de cea a manifestării publice originare! Aproape tot ce s-a scandat ori s-a scris pe şepcuţe, de o parte sau cealaltă a baricadei – s-a dezbătut şi răzbătut cu părerologii de serviciu, mult înainte de a bănui măcar rezultatele! Culmea anticipării a atins-o în primăvara lui 2007 Andrei Gheorghe, care a supus dezbaterii din studio nişte presupuse sloganuri PSD-iste obţinute „pe surse“ încă din stadiu de schiţă! Şi care, pasămite, aveau să fie folosite cîndva, în viitor!! Cei mai mari critici au fost, evident, invitaţii din partea PSD-ului…

Prejudecăţi şi idei gata primite despre comunicarea electorală
Odată lecţia lui 2007 învăţată, anul acesta, cînd miza electorală e mult mai importantă, comunicarea politică pe stil troian e pusă în practică pe tot cuprinsul ţării. Cititorii dilematici vor şti să o recunoască, mai ales dacă se vor feri de cele cîteva prejudecăţi pe care „bezmediaticii“ de pe canalele principale continuă să le întreţină, mai mult sau mai puţin tacit:

1) Candidaţii ne sînt „vînduţi“ precum detergenţii. Fals! Publicitatea comercială este cea care s-a inspirat, la începutul secolului XX, din comunicarea politică, aceasta din urmă la fel de veche ca parlamentarismul şi sufragiul democratic. Dimpotrivă, forme de logică belicoasă precum campania, sloganul (etimologic, strigăt de luptă), stindardul heraldic (sublimat în elemente de identitate corporatistă) au fost preluate de marketing şi publicitate din arsenalul propagandei politice. E drept, industrializarea şi producţia de serie au impus reguli noi, care au trecut graniţa îndărăt, spre comunicarea politică. Dar cum în România toate lucru
rile astea ne-au venit după ’89 „prin franciză“, de-a valma, e greu azi să desluşim capătul firului. Ca idee principală, odată pentru totdeauna: publicitatea e cea care, istoriceşte, s-a inspirat din propaganda politică, nu invers.

2) Cică „se înregistrează o creştere a agresivităţii mesajelor“ (şi ni se dau ca exemple „tancul“ lui Codrin Ştefănescu, porecla de Piedone a colegului său conservator, candidata din ţară care pozează cu bîta în mînă etc.). Fals! După cum arată şi punctul 1), în comunicarea politică s-a mers de la început pe o logică a confruntării. De la Cromwell încoace, patimile s-au potolit, luptele s-au cizelat şi s-au mutat în planul ideilor. Baterea a devenit dezbatere. E o istorie pe care am recuperat-o, mult comprimată, şi noi în România, de la Decembriele sîngeros încoace. Însă un nucleu de retorică a confruntării s-a păstrat; şi e ipocrit cel care vede numai agresivitatea din tabăra adversarului.

3) Nu e eficient să arăţi copii în propaganda politică. Aproape fals! E drept, cînd eşti un nabab local şi ai un puşti supraponderal şi răzgîiat, îţi aduce mai degrabă deservicii să-l arăţi votanţilor cum se bălăceşte în piscina ostentativă a viloiului personal. (Deşi… mai bine să evităm un verdict definitiv şi să aşteptăm rezultatele!) Dar, ca regulă foarte generală, etalarea copiilor înduioşează, creează presiuni emoţionale asupra decidentului şi conotează la modul unanim acceptat, de-a dreptul somatic, ideea de viitor. De la Lyndon Johnson în 1964 (cu al său antologic spot „Daisy“), la recenta dispută Clinton-Obama, copiii sînt un factor de persuasiune major în elaborarea mesajelor. Anul acesta, sub presiunea ONG-urilor europeniste, folosirea copiilor în campania electorală a fost denunţată ca exploatare. De remarcat însă că mulţi dintre cei care azi strigă „j’accuse“ se înduioşau cu graţie în 1996, cînd CDR a cîştigat alegerile cu celebra imagine a unei fetiţe întinzînd o cheie, sub sloganul „cheia e la tine“…

4) Obiceiul de a face muzică în scop electoral e ceva „nou, nemaiauzit şi dezgustător“. Falsitatea întruchipată! Muzica de campanie, muzica angajată, muzica militantă – sînt de pe vremea surlelor şi trîmbiţelor: se pierd în negura Antichităţii… Dacă unii rapsozi propun azi muzică populară (fie ea şi de fason mai… oriental), iar candidaţii o acceptă – nu e decît o adaptare la gustul publicului-ţintă. Cei care ar fi vrut în loc nu’ş’ce eurovizioane n-au decît să strîmbe din nas…
Mai vorbim după alegeri…

Related links:
Iulian Comanescu, Partea bălţată dar bună a campaniei electorale
La ce folosesc copiii în campanii electorale

Profesorul Lorenzo Renzi, unul dintre cei mai importanţi filologi contemporani, specialist în romanistică (şi, spre folosul nostru, şi în romÂnistică), publică un important articol în ultimul Observator cultural. Italienii uită că au trăit şi ei vremuri de bejenie, că au fost şi ei persecutaţi pînă nu de mult în Europa, aminteşte Ilustrul Padovan, în pledoaria pentru toleranţă pe care şi-o intitulează cu o referire la memoriile lui Primo Levi despre Auschwitz – Mai este oare acesta un om (Romi şi români în aşteptarea expulzării din Italia).

“[...] în anii ’50, judecătorii elveţieni din tribunalele pentru minori deschiseseră o dezbatere în privinţa numărului mare de delicte săvîrşite de minorii italieni. „Atunci s-a pus întrebarea, citim în document, dacă nu ar fi vorba de o dispoziţie culturală a populaţiei italiene pentru furt. O idee susţinută de multe studii europene.“ Dezbaterea s-a stins imediat ce populaţia italiană a căpătat un statut social superior, deschizînd magazine şi restaurante, iar delictele au scăzut în număr – dar aceleaşi suspiciuni s-au fixat apoi asupra noilor veniţi: portughezi, iugoslavi, în cele din urmă turci.
Nu ştim dacă românii, romi sau nu, îşi vor îmbunătăţi statutul social în Italia, care astăzi este adeseori unul marginal, sau dacă, aşa cum se insinuează, vor fi alungaţi mai întîi.”