Sub forma unei lepşe, Iulian Comanescu îi cheamă la o discuţie f. serioasă pe unii dintre bloggerii din domeniul media, printre care şi moi
E vorba de un ameninţător proiect “îmbunătăţit” al Legii Ghişe-Funar (ciudatul addendum la Legea Audiovizualului care cere prezentarea la paritate a ştirilor pozitive şi negative).
Mulţi dintre cei taguiţi de Iulian au luat deja poziţie apropo de absurditatea votată de Senat. Datorită reacţiei prompte a lor (şi a altor reprezentanţi ai zonei media) e de aşteptat ca acest “moţ legislativ” să se împotmolească la Preşedinţie (care trebuie să-l promulge) sau la CNA (care trebuie să-l aplice). Însă presiunea breslei media asupra legiuitorilor se cere continuată: Iulian ştie de la Ghişe himself că ni se pregăteşte o variantă chipurile mai raţională, mai serioasă, puţin arbitrară, a Alineatului Ghiţă-Ghişe, şi anume o Lege împotriva ştirilor morbide, o lege contra “jurnalului de la 5″.
Prin ea s-ar veghea principiul protejării bunului-simţ, al sensibilităţii anumitor categorii de public. Sau cel puţin acesta ar fi pretextul (susceptibil demagogic) pentru o nouă îngrădire a liberei exprimări.
E o situaţie nouă, foarte delicată. Personal, ca telespectator şi tătic, sînt uneori dezgustat de scormonirea prin cadavre a realizatorilor de ştiri; de otvizarea şi otrăvirea senzaţionalistă a jurnalelor. Dar, cetăţeneşte vorbind, sînt încredinţat că dezvăluirile trebuie făcute, cu atît mai mult cele mai oribile, mai violente şi mai inumane: tocmai pentru a le combate şi a preveni altele.
Unde e limita dintre ştirea violentă utilă şi ştirea violentă nocivă? Încerc să răspund cu o întîmplare din efemera mea carieră televizuală.
În 1992 am lucrat la SOTI (mini-televiziunea sponsorizată de SUA ca alternativă la monopolul TVR-ist). Am fost coleg cu Esca, Mîndruţă, Răzvan Dumitrescu, Denisa Vlaicu, Cristi Răuţu etc. Ca la o şcoală de TV, făceam cu toţii de toate: şi reportaj, şi editare, şi simplă prezentare (şi pe atunci nu aveam promptere, guys)…
Într-o seară mă întorceam cu taxiul împreună cu un coleg reporter f. entuziast şi f. vădit anticomunist (venit de la un ziar din Craiova parcă). Am oprit în faţa unui taximetrist rănit (bătut de interlopi), pe care l-am încărcat, ca să-l ducem la spital. Colegul meu, excitat de situaţie, se agita mirosind scoop-ul şi chestiona în aşa fel victima, încît mai mult încîlcea problema, ba mai rău îl chinuia pe bietul suferind! Pînă la urmă, gură-mare cum era, reporterache s-a scăpat: “ce bine, ce bine că ne-a ieşit în drum cazul ăsta, acum avem o ştire!” Pe omul care zăcea acolo, lîngă noi, pe banchetă, vorbele acelea l-au lovit mai rău poate decît bîtele mafioţilor.
Ei bine, da: în continuare e plin de “dîn-ăştia” în TV-iuni. Probabil că oltenache ăla e acum vreun redactor-şef de jurnal morbid. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el m-am dezgustat atunci de făcut TV. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el apar azi reacţii de tipul Ghişe & Funar. (Şi) din cauza lui şi a celor ca ei publicul are motive să le dea dreptate lui Ghişe & Funar…

telalîcuri 30 June 2008, No Comments

I-am răspuns lui Andrei Chirică, pe al său Blog de relaţii publice, la un chestionar care scoate în evidenţiază diferenţele dintre PR şi advertising. Nimic despre branding, deşi este încă moda sezonului. A fost o absenţă sensibilă: cînd Andrei mi-a cerut un exemplu de brand realizat prin advertising şi, respectiv, prin PR (ergo fără veriga branding-ului), mi-a fost aproape imposibil. Citiţi-mă şi urmăriţi continuarea: va veni şi rîndul altora…

telalîcuri 27 June 2008, 3 Comments

Related link: În apărarea spoturilor Cava D’Oro

telalîcuri 26 June 2008, 3 Comments

Alex Mihăileanu “Subiectiv” semnalează ciudata campanie de sub pămînt a Skol-ului (care îşi lansează noua sticlă dăscălind tineretul utilizator de metrou). Panouaşul despre cedarea locului e cel mai caraghios: bine că bătrînii sînt numiţi cu un eufemism politicos “persoane în vîrstă”, dar… li se destinează “scaunul tău”…

cea mai nouă analiză de pe IQads: am scris-o singur, fără Ana Militaru, dar nu complet lipsit de aportul ei, care l-a chestionat acum o săptămînă pe Codin Caradimu (CAP), copywriterul spoturilor Unirea

Dacă publicitatea ar fi o minge, entuziasmul ar fi aerul care o ţine umflată. Dacă în primăvara-vara lui 2008, mai toate campaniile s-au legat de participarea României la Euro 2008, puţini sînt advertiserii care au luat în calcul şi eventualităţi mai puţin vesele. Parcă dinadins s-a evitat ipoteza – în fond, cea mai realistă – ca naţionala României să fie eliminată încă din faza grupelor…
Aşa se face că, în clipele cele mai amare, în zilele cele mai triste, ne trezim inoportunati de aceleaşi evocări glorioase ale “băieţilor noştri”, cu aceleaşi îndemnuri triumfale, concepute parcă pentru campionii absoluţi ai universului! La tot pasul, dăm de cîte un tricolor cu zîmbet de plastic şi mingea în suspensie deasupra genunchiului; sau de cîte o familie ţopăind cu pretext microbistic pentru absolut orice ţîşti-bîşti care se poate cumpăra. Un zapping lejer şi… armate întregi de microbişti năvălesc peste tine, silindu-te să te bucuri, să-ţi împărtăşeşti emoţiile şi, în ultima instanţă, să îţi dai banii cu un plus de frenezie! Pentru că pasămite “aşa se face de Euro”… – Chiar şi atunci cînd naţionala a fost eliminată? Chiar şi atunci cînd vehiculul favorit al transporturilor noastre emoţionale tocmai a fost retras la depou? Să strigăm gol, chiar şi atunci cînd gol nu am prea dat, ci… dimpotrivă?
Şi atunci, după zece seara, ni se arată – mai mult decît consolarea – adevărul! Ni se arată Unirea – cel mai recent episod cu “Vestigiile” (mai nou şi în versiunea scurtă cu “Craniul“). Mai mult decît o altă variaţiune pe tema echipei de încurcă-lume, noua producţie se nimereşte a fi o alegorie comică a isprăvilor fotbalistice naţionale. Iată-i pe aceşti împleticiţi cum fac zarvă în jurul unei “mingii” pe care o lovesc ca nişte autentici ciumeţi! Le lipsesc doar echipamentul galben şi crampoanele din tălpi, că în rest ăia sînt: aceleaşi fumuri, aceleaşi răcnete, acelaşi tupeu fără temei. Sînt ei, reprezentativa naţională de papagali în toate domeniile, de la fotbal la lucrări edilitare, funciare şi, mai nou, arheologice! Nu sînt tocmai unsprezece, dar n-are importanţă: îi identifică fiecare dintre noi “la plăcere”. Singurul care izbuteşte o foarfecă spectaculoasă e Dorel, cel care invariabil greşeşte ceva (întrucît munceşte ceva): tăcut cum e, poate întruchipa un Mutu (care dă un gol dintr-o bucată în standul cu amfore, dar din exces de zel pierde calificarea)… sau un Nicoliţă (luat la mişto că “prea se agită”) ori poate un Lobonţ (plăpînd şi neajutorat), după dispoziţia fiecăruia dintre noi.
Să mai spun că e genul de reflecţii pe care îl face cu precădere targetul Unirii? Să mai spun ca un păhărut ciocnit cu tovarăşii pare leacul consolator cel mai potrivit pentru depresia post-Euro?
Din cît se pare, nu a fost o strategie, nicidecum o anticipaţie – programarea în timpul şi în preajma campionatului a acestui episod profetic din seria Unirea. A fost pur şi simplu, la origini, o platformă de comunicare zdravană, îndeajuns de generoasă şi de bine caracterizată, încît să prilejuiască dezvoltări epice infinite (putem genera oricîte: Dorel & echipa la amenajări în magazinul de porţelanuri; la refacut calea de rulare înaintea vreunei delegaţii la nivel înalt etc.), ci mai mult – reflecţia amuzată asupra tuturor acestor situaţii tipic româneşti. De peste cinci ani se tot spune, din editorialele celor mai serioşi gazetari pînă-n intervenţiile cele mai trăznite ale forumiştilor: saga echipei lui Dorel e o reprezentare a românităţii “în acţiune”. Dacă s-a întîmplat ca noile isprăvi ale “nemuncitorilor” să corespundă cu eşecurile reprezentativei de anti-fotbal, e pentru că amîndouă derivă din acelaşi mood românesc al ratării, din aceeaşi viziune a lumii prin păhăruţul năclăit.
Miza culturală, istorică, axiologică; tataia arheolog cu cioburile lui; lemnoasa expresie “de o valoare inestimabilă” – sînt toate ceea ce trebuie să fie, într-o bună tradiţie a gafelor candide din publicitate, de la rastamanul înfulecător de Smash din deceniul trecut pînă la puştiul răzgîiat din reclama la BCR Asigurări, care distruge “letopiseţul Ţării Moldovei” în chiar mîinile muzeografului.
Să încingi o miuţă cu ţeasta vreunui rege scit e însă o gogomănie atît de enormă ca semnificaţie, încît reinstituie toate standardele pe care (aparent) le spulberase; şi (re)zideşte o structură culturala solida tocmai cu un mesaj care exprimă contrariul! Cel puţin doua targeturi sînt mulţumite: unul de foarte sus, care se complace în reflecţii sarcastice, CTP-iste, asupra felului nostru românesc de a ne desconsidera (şi chiar a ne anihila) istoria; şi unul foarte de jos, care va savura eliberarea de sub constrîngerile sociale şi instituţionale. Sînt cele doua target-uri Unirea: primul – mai puţin reliable în privinta consumului, dar care întreţine prestigiul paradoxal al brand-ului; şi al doilea – consumatorii fideli, dedicati, cei care in loc de toata vorbaria asta ar trage o gluma groasa si, in secunda urmatoare, ar zvîcni cotul în sus, cu pricepere.
- Maestre, ţambalul…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t4rMdvQ2gxw&hl=en]
Pe Notoriu.ro îi răspund lui Lică Manolache pe tema reclamelor cu umor gros, necizelat, tot mai prezente în ultima vreme la TV. O fac în compania lui Liviu David (de la Next, creativ cu care am lucrat acum 10-11 ani pe Connex Go!, Flanco, Daewoo etc.) şi Şerban Alexandrescu (Headvertising), adică doi oameni din topul foarte restrîns al creativităţii româneşti. Şerban, care a făcut ATF-ul, furnizează declaraţia-şoc a sezonului în materie de cultură made in RO:

“[...] Seria Unirea [este] singura comedie de succes realizata post-revolutionar in cinematografia romaneasca. Nu, nu in publicitatea romaneasca, in cinematografia romaneasca. Da, imi asum deplin ceea ce tocmai am zis.”

Redau mai jos răspunsurile mele:

Lică Manolache: De ce au succes spoturile ale caror esenta este umorul “de autobaza”?
Florin Dumitrescu: Spoturile “de autobaza” le furnizeaza romanilor doua lucruri: 1) divertisment (pe care televizunile sunt tot mai neputincioase sa il asigure); 2) libertate: aceste reclame indeplinesc functiunea de destresare/ defulare, de eliberare de sub constrangeri, – ceea ce este resimtit ca o placere aproape fiziologica.

LM: Este o conditie ca reclamele cu acest tip de umor sa fie create pentru produse ieftine sau de o calitate scazuta?
FD: Sunt brand-uri a caror strategie este sa accepte, in anumite momente, pozitionari joase, chiar josnice. Intr-o prima faza, Kreskova a mers pe calamburul acela “autobazic” (Crezi c-o va…), care a asigurat memorabilitate, awareness si favorabilitate (intr-un anumit mediu). A trecut apoi la acel spot sofisticat si oniric cu siberianul, care denota stil, dar evoca aceleasi “placeri solitare” ale barbatului.

LM: Aveti vreun spot din acest gen care v-a placut?
FD: De cele mai multe ori nu stiu sa spun daca imi plac efectiv sau le consider bune (apreciindu-le obiectiv, profesional). Recunosc totusi ca inca nu m-am saturat de spotul French Toast (cu falsii Iri si Moni)…

LM: Cum stau strainii la capitolul umor “de autobaza” in publicitate?
FD: Ohoho… E de ajuns sa urmaresti pe Youtube tag-uri precum “funny ad” sau “naughty commercial” si se revarsa autobaze intregi de astfel spoturi…

LM: Cum sunt reclamele lor fata de ale noastre?
FD: Mai relaxate. Unele “autobazice” romanesti (Adria, Albacher, Muscatel etc.) isi propun sa flateze complexele romanului (romancei) de a-si etala personalitatea, de a se da important, de a dovedi ca e cel mai tare, ca “le-a tras-o” celorlalti etc. Starnesc hazul, dar nu la modul sincer, curat, spontan; e un umor “coclit”, bazat pe conditionare sociala. Rasetele “puse” la final suna fals si neconvingator. Daca tot e s-o dai de autobaza, da-o tare si groasa!

articol apărut în Dilema Veche de săptămîna asta

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZIZaaHi74VU&hl=en]
Kafka în publicitate… Aşa ceva nu există! Cel puţin nu la nivel de conţinuturi. E posibil ca unii regizori de spoturi să fi împrumutat din viziunile „macro“ ale lui Welles din Procesul sau ale lui Cronenberg din filmele sale cu insecte antropomorfe. Dar nimic nu ne garantează că maestrul de la Praga ar fi fost de acord cu viziunea expresionist-hiperbolică a artiştilor care s-au revendicat de la el. Kafka era un maniac al detaliului realist, un tipicar al condeiului mai dihai decît birocraţii care apar la tot pasul în proza sa. Mai degrabă decît în vreun spot la insecticide privit din unghiul gîndacului, îl poţi regăsi pe Kafka într-un pliant stufos cu exasperante instrucţiuni, „termeni şi condiţii“! Şi totuşi, Kafka apare în publicitatea românească… Dar nu cu lumea lui angoasantă, potrivită cel mult pentru a ilustra momentele de „înainte“, care impun soluţia de „după“. Kafka apare într-o campanie publicitară de mai an – ca efigie literară, ca status symbol intelectual… Ca statuie în parc! Ca un Eminescu solemn înălţat în faţa Ateneului. Kafka apare pentru prima dată ca simplă menţiune a vocii din off, în spotul pentru Zaraza, faimosul rebranding al vinarsului Murfatlar. Spotul cu pricina se adresează posibililor consumatori de Zaraza, într-un mod mai aparte: „Zaraza îi salută pe cei care ştiu ce înseamnă cuvîntul fortuit şi pe cei pentru care Kafka nu e un fotbalist ceh“. Asemeni legendarei iubite a lui Cristian Vasile din cîntecul omonim, Zaraza cea lichidă este pretenţioasă şi îşi alege pasămite cu grijă însoţitorii… Un mod de a-şi flata (şi aţîţa) publicul consumator, mai mult decît de a-l selecta: cine l-ar putea confunda pe Kafka-scriitorul cu alde Kuka sau Zitka?! Ar fi cel puţin o mostră de incultură microbistică!
Dar relaţia dintre Kafka şi Zaraza avea să continue. De la campania de imagine (minimalist realizată, cu o mînă în prim-plan, răsfoind un tabloid bălţat, imagine caricaturală a lumii fără Zaraza), s-a trecut la o promoţie, care promitea distinsului cumpărător de vinars, drept cadou, capodopera Procesul. După ce se delimita polemic de promoţiile bazate pe hazard (cu „lănţişoare de aur ascunse în parizer“ etc.), anunţătorul trimitea un salut de „respect“ şi promitea „un roman care trezeşte respectul“ ca premiu sigur, fără tragere la sorţi. Cum ar veni, un obiect cu care să te afişezi în lume, un fetiş social, nu neapărat o carte de citit în intimitate! Ca şi în cazul altor branduri care se dau alternative (Diesel, Sprite etc.), Zaraza repropune în fond tot ceea ce a repudiat (mondenitatea, deşertăciunea aparenţei), dar sub altă formă, pasămite mai prestigioasă. Aici de-abia apare şi Kafka, dar nu ca efigie calpă, ci ca fantasmă generatoare de realitate ficţională. Obiceiul de a alătura o carte şi un produs de larg consum, de cele mai multe ori alimentar – îl ştiu cei mai maturi dintre noi din anii ’80, perioada ceauşismului dezolant. Era o vreme în care librarii te obligau să cumperi cea mai dorită apariţie editorială, doar alături de o greu vandabilă conservă de peşte oceanic; sau un pachet de macaroane cvasi-expirate. O situaţie ambiguă, un compromis demn de impunerile slinoase ale funcţionarilor din birourile-budoar ale romanelor lui Franz Kafka. Pe atunci lumea citea, dom’le…, oftează a regret nostalgicii. Aşa e, dar acum lumea e liberă să cumpere ce şi cum vrea, în ce combinaţie pofteşte.
Şi iată că inovaţia culturală a anului trecut sau măcar a sezonului estival a fost promoţia vinarsului „pentru domni“, care îşi cadoriseşte cumpărătorii cu cîte o carte „respectabilă“. Cocktailul de Zaraza cu Franz Kafka.


www.vasileblaga.ro
În campania pentru primărie, şi Băsescu în 2000, şi Blaga în 2008 – au făcut calambururi cu numele adversarului din turul II (unul şi acelaşi, transmis parcă printr-o ştafetă a timpului).
În turul II, Băsescu apărea hîtru pe outdoor (ţin minte ca ieri unul mare de la Bariera Vergului), alături de claim-ul imperios:

N-am să mă OPRESCU!

Blaga, după ce a umplut la refuz stîlpii cu figura de karate (fără a ieşi totuşi “dintr-o bucată”, adică direct din turul I) şi marile spaţii outdoor cu poza de ezoteric mînuitor al unei carioci negre; a găsit totuşi un spaţiu neocupat!
via Mornigdrops
Şi ne-a vîrît în cutiile poştale un material tipărit cu duetul hieratic (aproape icoană votivă) pe care l-a alcătuit sui generis alături de garantul Negoiţă. Lîngă poză era reluat Witz-ul cu numele lui Oprescu, de data asta sub formă de întrebare (şi cu u-ul final adăugat cu aceeaşi tuşă de cariocă neagră):

Vrei să mă OPRESCu?

Acuma. Ce vreau să spun nu e chiar de domeniul evidenţei. Psiholingviştii lucrează încă… Dar şi papa Jakobson a schiţat ceva despre o aşa-zisă funcţie magică a limbajului, înrudită cu cea poetică (şi cu cea fatică). Iar în limba română avem cu ghiotura expresii ale gîndirii apotropaice. Pe scurt: retorica e înrudită pe undeva cu karma.
Nu ştiu de ce, dar ştiu cum. Aşadar…

Dacă zici cu tărie (and you really mean it):

N-am să mă OPRESCU!

ai multe şanse ca într-adevăr să nu te OPRESCU nimeni! Şi – remember? – în 2000 diferenţa de procente în avantajul lui Oprescu după turul I era mai mare, iar Băsescu intrase în cursă cu două săptămîni întîrziere! Deci omul ăla era într-adevăr de neOPRESCUit!
Dar, dacă întrebi fleşcăit, atenuat (şi de verbul modal din faţă, şi de semnul de întrebare din capăt, şi de intervenţia grafică în cariocă):

Vrei să mă OPRESCu?

sună de parcă nu prea eşti sigur de ce vrei tu personal…
Şi încă ceva. Dacă optezi pentru formula yes/no question, îţi asumi inclusiv posibilitatea ca receptorul să răspundă cu nu (ba chiar TU îl inviţi s-o facă)! De exemplu. Atunci cînd citim în Libertatea junior-pageul cu “Hemoroizi? Fisuri anale?”, cei mai mulţi dintre noi răspundem în gînd “nu” şi dăm pagina. Există o minoritate (de cititori suferinzi) care răspunde “da” şi care continuă să citească despre tratamentul recomandat.
Încă una. În enunţul lui Băsescu de acum 8 ani, înaintea numelui adversarului era o mare negaţie: era N-ul de la NU:

N-am să mă OPRESCU!

Cu alte cuvinte, dacă tot îi scriu numele la mine pe panou, măcar îl neg, îl nimicesc simbolic prin sintaxă, aşa cum hieroglifa care înseamnă şarpe apare pe zidurile piramidelor împunsă de cuţit. În 2008, Blaga îi găzduieşte numele lui Oprescu pe propriul material pe DM, ne invită, prin formularea retorică, să luăm în calcul şi varianta de 50% de a vota cu el, başca mai participă cu propria marcă (carioca neagră, cea cu care trasa poduri în OOH), la scrierea numelui acestuia…

Related link:
Strategie agresivă?

electo 16 June 2008, 6 Comments

O dezbatere pe care am avut-o săptămîna trecută cu comentatorii de pe blogul lui Rogozanu mi-a dat o idee, pe care am promis s-o dezvolt după alegeri… în caz că mi se adevereşte previziunea.
Previziunea era că se alege Oprescu. Ipoteza era că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi şi regăţenii stabiliţi în Capitală nu vor vota cu Blaga, – un ardelean paraşutat pe linie de partid, cu buletin de Bucureşti obţinut abia de o lună, care încă nici nu pronunţă bine diftongii munteneşti…
Teoria mai largă e că alegătorii funcţionează după afinităţi mai profunde, cu caracter istoric şi regional.
Scriam aşadar, la comentrariul #34 de la postarea lui Costi din 10 iunie, pornind de la o discuţie despre ardelenii care ne dispreţuiesc pe noi “Miticii”, dar migrează în oraşul nostru în căutare de lucru:
“Bătălia pt. Bucureşti se poate decupa şi pe tabere transpartinice: ardeleni vs. regăţeni (ultimii asimilabili bucureştenilor vechi, “miticieni”). Ardelenii Orban, Guşă şi Blaga au conotat [în discursul lor] o anumită rigoare, dar şi un anumit aer străin, trufaş, inadaptabil. De partea cealaltă – Diaconescu şi Oprescu sînt bucureşteni get-beget, alături de care aş mai remarca la capitolul regăţeni personaje precum Pavelescu (cam oltenaş aşa…) şi Videanu (”preorăşean” din Videle, deci cu pornire bună). [...] Finala dintre Oprescu şi Blaga poate fi văzută şi în acest fel. Dacă aş lucra la vreunul dintre insomarele astea aş propune la sondaj şi o întrebare dsp. unde e nascut votantul [repondentul]. Am bănuiala că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi cam votează cu Oprescu şi îl tratează pe Blaga ca pe un alogen; în timp ce nou-veniţii, mai ales cei de peste munţi, votează cu omul lor din Beiuş-Oradea-vama ungurească (omonimul poetului din Lancrăm).”
După care, la comentariul #40:
“Dacă e totuşi să formulez o teorie, ar fi că noi, ca personalităţi individuale, avem un substrat istoric care transcende polemica dsp. ‘89-’90. Cred că există în profunzimea naţiei noastre nişte plăci tectonice cu inerţie mai mare, care ne determină acţiunile [şi opţiunile].”

Neavînd cum să îmi verific ipoteza votării pe criterii de provenienţă regională, m-am limitat la un calcul foarte rough: am comparat totalul obţinut în turul I de un aşa-zis “partid transversal transilvan” cu scorul lui Blaga singur din turul II; şi idem, totalul din turul I al unui aşa-zis “partid transversal regăţean” cu scorul lui Oprescu singur din turul II. În caz de corespondenţă, putem bănui că aceeaşi oameni care au votat “ardeleneşte” în turul I au votat cu Blaga în II; şi respectiv, opţiunea “regăţeană” din turul I a mers apoi la Oprescu. (Am rotunjit cifrele şi am ponderat diferenţa de prezenţă la vot între tururi, de altfel infimă). Şi iată ce am obţinut:

Candidaţi de origine ardeleană:
Blaga 29%
Orban 11%
Guşă 6%
______
Total 46 % = aprox. scorul lui Blaga în turul II (q.e.d.)

Candidaţi de origine bucureşteană, meridională sau regăţeană:
Oprescu 31%
Diaconescu 12%
Fuciu 3%
Ştefănescu 1,5%
Vedinaş 1,5%
Pavelescu 1%
_________
Total 50%, care, cu adăugarea rezultatelor candidaţilor “subunitari”, se apropie de scorul lui Oprescu din turul II…

Uh-oh… Şi dacă nu s-a votat politic? Dacă Mitică a votat regional? Dacă nu contează stînga vs. dreapta, Iliescu vs. Băsescu?
[Ca să preîntîmpin interpretări răuvoitoare, mă grăbesc să spun că nu am nimic - Doamne fereşte - cu neo-bucureştenii veniţi de peste munţi. Cum ar fi Bucalele fără - zic la întîmplare - Florin Călinescu, Gyuri Pascu sau Cosmin Bumbuţ? (Nu zic fără Adrian Sîrbu, că aş devia poate discuţia...) În fiecare vară merg cu familia cel puţin o săpt. în Ardeal în vacanţă şi mă simt ca acasă! (Ce-i drept, nu m-am gîndit să candidez la vreo primărie de acolo...) Ca textier al Sarmalelor Reci, recunosc că trupa asta a renăscut de cînd are 3 orădeni naturalizaţi în componenţă, pe care îi iubesc ca un fan... Nu mai zic de Zoli-baci, care da, e născut în Regat, dar are rădăcini clare peste Carpaţi...]
Revin cu o nouă analiză. Dar pînă atunci, m-ar interesa some feedback… No binie?… No hai…

LATER EDIT: Să mai zic ceva de acel candidat de la sect. 4 cu numele de Silaghi?!

telalîcuri 13 June 2008, 6 Comments

“Deşteaptă-te” rămîne