Uncategorized 19 March 2008, 1 Comment

O metaforă automobilistică într-un cîntec care face bum.
Mai multe despre Ştefan Mardare & Cri-gri – aici.

de Florin Dumitrescu, articol publicat prima dată în România Liberă, februarie 2006



În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo îşi
repeta formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” – mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii.
În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar ca să prindă un recital de jazz dat de idolul din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul care, cu chitara-bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi înşine.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.
Related links:

telalîcuri 18 March 2008, 1 Comment

Nu fi prost, fii Prostenal

Bukarestalgie 17 March 2008, 3 Comments

Interpretez a modo mio leapşa Zazei care ne provoacă să ne dezvăluim amintirile cele mai intime (latiniştii îmi vor scuza pleonasmul) pe care ni le provoacă noţiunea de România. Sorry de întîrziere. Am socotit că (nu din lene) cel mai bine ar fi să-mi reiau, uşor adăugit, commentul de săpt. trecută, scris cu dedicaţie pentru Răpitoare şi pentru muza noastră comună, Oblia:

Pînă să merg la şcoală, n-am avut conştiinţă naţională: am crescut în mahalaua Dudeştilor nonşalant şi neîngrădit, ca un puiet de oţetar.
Primele amintiri “româniste” îmi vin de prin ciclul primar: şabloanele din ebonită de forma României, cu găurele în dreptul oraşelor; primele pagini de abecedar, cu tricolorul, stema şi portretul lui Ceauşescu din semiprofil.
Acea poză a “Conducătorului” avea să fie peste cîţiva ani înlocuită din toate contextele oficiale, deoarece se spunea că e “într-o ureche”; precum şi din cauza modelelor de pe cravată, care cică semănau cu nişte pingelele (aluzie la meseria de cizmar din tinereţea-i pre-revoluţionară, pesemne socotită nedemnă de către exponentul – poate prea ilustru – al clasei muncitoare)…

arhivă, telalîcuri 14 March 2008, 1 Comment

… în 2: aceeaşi Ana Militaru şi Florin textieru’.
Noul duel analitic din ciclul ArgueAds e, bineînţeles, numai pe IQads.
Aici doar un “pliculeţ”:

FD: OK, zeama de varza (sau moarea, cum i se mai zice) e un panaceu glorios. Dar accepta ca exista consumatori care vor sa incerce si altceva, mai putin frust. Din cultura mea de publivor, echivalentul OTC al moarei ar fi Alka-Seltzer-ul.

Ana Militaru vs. Florin Dumitrescu, Are cineva niste zeama de varza la el?

sarmalisme 14 March 2008, 2 Comments


(c) Teodora Miclăuş
Miercuri, în Club A, a fost… încînt(ec)ător!… cel puţin pentru mine, cel care a citit. Mulţumiri tuturor auditorilor, de la fani sarmalişti la oameni de litere consacraţi care mă onorează cu prietenia lor. Sînt copleşit şi, dacă nu mi-aş şti bine locul, aş avea toate şansele să mi-o iau în cap. (O să-mi canalizez vibraţiile în mod creativ – aşa o receptare excelentă mă motivează şi mă obligă.)
Special thanks lui Răzvan Ţupa (foto, stînga) care a făcut ce-a făcut şi m-a scos un adevărat corifeu.
Post post festum: obrigado lui Iulian Tănase, care mi-a filmat şi editat “bisul”: două poezii din tandra juneţe a autorului… Clipul va fi în curînd disponibil pe Florilegiu, tezaurul meu poetic online. Pînă atunci, vedeţi-l aici, alături de încă două poze super-realiste.

Related links:
La Nouvelle Sappho (Lorena Lupu), Şpriţ de vară
Poemix (Iulian Tănase), Povestitorii primăverii
Liliuţa (Diana Iepure), O seară cu Florin Dumitrescu

articol de Florin Dumitrescu, apărut în Playboy, martie 2008, la rubrica Advertising Guru

(c) imagoo

Advertising Guru a gurăit acum cîteva luni despre soarta spoturilor TV mai libertine, mai lipsite de perdea. Ce se întîmplă însă dacă astfel de îndrăzneli apar nu la televizor, ci afară, în aer liber, pe panourile şi afişele care pavoazează cotidian oraşul?
Acum cîţiva ani, mai multe panouri făceau reclamă unei televiziuni de popularizare a ştiinţei: e vorba de una dintre acele teleenciclopedii non-stop, cu voci de englezoi din off. Panourile înfăţişau un cuplu îmbrăţişat, în poziţie tolănită… văzut însă în radiografie: practic, două schelete învelite vag de tendoane şi de contururile semi-ghemuite ale corpurilor, – unul femeiesc dedesubt şi unul bărbătesc deasupra. Dacă priveai mai atent acea poză mare cît un etaj, observai că e vorba de o ditai copulaţia! Da, da: era o developare la raze X a unui instantaneu XXX!
Poza era totuşi inteligent procesată: doar dacă erai adult şi îndeajuns de perspicace (ca să nu zic obsedat), te dumireai într-adevăr “ce fac ăia acolo”. Copiii – căci ei trebuiau feriţi în primul rînd – se speriau direct de aspectul scheletelor şi nici nu se gîndeau să caute detaliul infam, aflat la nivelul celor două bazine acuplate (pe care, chiar dacă l-ar fi dibuit, probabil că nu ar fi ştiut să-l decodifice). Şi apoi nu era o reprezentare explicită a actului sexual: era doar o roentgenogramă a acestuia! Era umbra unor umbre într-o peşteră! (Cinefilii îşi vor fi amintit pesemne de scena antologică din Glissando, în care Ştefan Iordache o manipulează pe juna radioloagă în spatele aparatului, iţindu-i doctorului intrigat o bizară coregrafie erotică a scheletelor.)
Care a fost mai departe povestea panourilor cu amanţi expuşi la raze? Destule voci vehemente, dintre care unele destul de influente, s-au ridicat împotriva insolitei reclame, poate prea îndrăzneaţă pentru un context socio-cultural poate prea tradiţional. Postul TV nu a vrut să îşi pericliteze faima de seriozitate şi obiectivitate ştiinţifică; şi şi-a retras panourile înainte ca scandalul să ia amploare.
Încă mai demult, pe stîlpii din centru au apărut o puzderie de postere înfăţişînd o voluptoasă femeie nudă, în poziţie de lotus, cu un nimb de diagrame ezoterice trasate concentric. Ei da, erau ei, yoghinii! Aşa îşi anunţau un mare eveniment cu intrare liberă pentru care “gregorienii” închiriaseră Sala Palatului! Reacţiile? “Toată lumea cu mîinile în aeeer!” Primii care au sărit atunci au fost oamenii Bisericii, iritaţi, mai mult decît de obscenitatea afişelor, de prozelitismul oblu şi eficient al sectanţilor pipivori.
Expunerea nudităţii şi sugestiile libidinale sunt astăzi interzise cu desăvîrşire în spaţiul public. Panotorii noştri încearcă însă imposibilul… Iar comunicarea aluzivă frizează metafora înaripată…
E cazul temerarului mesaj “Tundem orice fel de păsărică”, lăfăit de astă vară pînă aproape spre iarnă, pe un panou direcţional de pe Mihai Bravu, lîngă intersecţia cu Iancului. Deasupra, pe întinderea albă de carton, se vedeau aliniate pe trei rînduri mai multe păsări din fauna autohtonă, desenate minuţios, ca într-un atlas ornitologic. Era un panou direcţional care făcea reclamă unui salon cosmetic pentru doamne, aflat în stricta apropiere; şi care pesemne intenţiona să-şi promoveze specializarea în epilări inghinale delicate. Să-şi fi rezumat aceşti năstruşnici urmaşi ai lui Figaro campania doar la sezonul bikinilor? Sau să fi fost nevoiţi să se conformeze rigorismului înconjurător? Altminteri de ce să fi schimbat mai pe iarnă sloganul suav metaforic de sub planşa taxonomiei păsăreşti – în mai cuminţelul “Le aranjăm pe toate”!? În această din urmă eventualitate, constrîngerea le va fi venit nu pe cale juridică (n-ai cum să acuzi o zicere atît de echivocă), ci mai degrabă pe calea eticii nescrise a pieţei. Neo-jumulitorii de păsărele vor fi băgat de seamă că onor clientela feminină are anumite reţineri în a calca pragul unui stabiliment care îşi afişează sus şi mare intervenţiile intime pe care i le-a dedicat…

Iar la final să ochim o ţintă mişcătoare. Prin Bucureşti circulă cel puţin o dubiţă inscripţionată cu mutriţa surîzătoare a unui prezervativ, cu sloganul “irefutabilă plăcere”. Incitant, deopotrivă pentru cei care ştiu neologisme, dar şi pentru cei care se bucură de sonoritatea evocatoare a cuvîntului “irefutabil”. Pentru şi mai numeroşii răuvoitori care, neştiind precis ce-i aia, se pot scandaliza despărţind sufixele şi prefixele, onorabilii propagatori de zgîrciuri parfumate au dat o notă explicativă jos, pe flapsuri: “a se consulta DEX-ul”. Şi de această dată e posibil să fi triumfat socoteala din tîrg: dacă totuşi glumiţa i-ar leza pe acei consumatori pudici care – tocmai ei – îşi procură conştiincioşi prezervative?

semnal 11 March 2008, No Comments

Miercuri 12 martie la ora 19:00,
în Club A (str. Blanari nr 14)
poeticile cotidianului
editia 66

INcantece

cu Florin Dumitrescu

Poetul ale carui texte poate ca le-ati fredonat – vine in Club A. Cand spuneti Sarmalele Reci spuneti Zoli & Co dar spuneti, poate fara sa vreti, Florin Dumitrescu. De cand vorbim despre Sarmalele Reci, vorbim si despre versurile semnate de Florin Dumitrescu.
Florin vine la Poetici cu texte din volumul sau de poezie Ana are mere (1997) si din antologia Marfa (1995), dar si cu multe subiecte de discutie de la scrisul textelor pentru muzici pana la poezie in lumea pubicitatii.
… SI CU VERSURI DIN VOLUMUL IN PREGATIRE (n.F.D.)!!!
O sa mergem un pic pe urmele lui Scornelius dar si ale lui Doru Demolatoru’ (doi copii de suflet ai lui Florin Dumitrescu) iar solutia serii va fi lectura.

O intalnire prezentata de Răzvan Ţupa.

Sneek peak oferit de Florin: o parte din texte sînt disponibile aici. Dar discutia despre muzici, publicitati si poezie numai in Club A.

Poeticile Cotidianului sunt o serie de intalniri initiate in mai 2005 pentru a oferi prilejul publicului literaturii sa isi ia la intrebari scriitorii. Mai multe despre cele 65 de editii de poetici si despre editiile urmatoare la adresa http://casadepoezie.wordpress.com/poeticile-cotidianului-2008/

Uncategorized 11 March 2008, 4 Comments

(atenţie, conţine nuditate)

semnal 10 March 2008, No Comments

Miercuri 12 martie la ora 19:00, comit o lectură publică în Club A, în cadrul serilor lui Răzvan Ţupa, Poeticile cotidianului (acum în noua formulă Poezia în mişcare). Sînt al treilea autor-blogger din ultimele săptămîni, după Iulian Tănase (un “super-realist” cu o operă realmente vastă) şi Lorena Lupu (cu ale ei pasaje foarte lirice de roman, pe care le-a interpretat dramatic alături de amicul actor Bogdan Talaşman). La fel ca Iulian şi Lorena, contez pe voi, onor cititorii blogului, să mă susţineţi şi să participaţi la discuţiile post festum. Voi citi versuri din volumul în pregătire, dar şi hituri mai vechi, de pe Ana are mere din 1997 sau (poate chiar de pe antologia Marfă din ‘95). Încerc să inserez şi nişte Sarmale în playlist-ul Clubului, dar nu o să fie o chestie prea regizată (să vedem). Sneek peak: o parte din texte sînt disponibile aici.