telalîcuri 19 November 2007, No Comments


Înainte să culeagă Frunza de Palmier cu 432, Mungiu & Vasiliu au cîştigat inimile consumatorilor cu campania Domo (de după rebranding).
Pe subiectul ăsta Iulian Toma apud Francisc Varga (creativul care a lucrat pe Domo) privesc înapoi cu plăcere şi către Vest cu mînie. E rost şi de-un protest (pentru amatorii genului).

Uncategorized 17 November 2007, No Comments

de Florin Dumitrescu, din ultimul B-24-FUN

Dedicată boilor şi vacilor care fac mişto de ciobani

Azi, când e atât de cool şi trendy să ne dăm cu părerea despre brand-uri, branding şi rebranding, merită să ne amintim ceva interesant. La origine, în engleză, cuvîntul brand defineşte nu altceva decât fierul roşu cu care văcarii işi însemnează viţeii, marcându-şi astfel proprietatea asupra cirezii. Sensul s-a transferat de la unealtă la însemnul propriu-zis: mândrie pentru stăpân, stigmat pentru animalul care îl îndură. De aici până la conceptul contemporan de brand (marcă comercială aureolată de valori) – e un drum interesant de urmărit pentru cronicarii comunicării moderne.
Mai interesant însă pentru noi azi este să observăm că poporul cel mai dornic să se afişeze înţolit în brand-uri este – pe cât se pare – cel bucureştean. Tricouri cu imprimeuri, şepci cu înscrisuri, blugi cu abţibilduri, catarame cu logouri, poşetuţe cu simboluri… Aşa ne place să arătăm: ca nişte oameni-afiş fără simbrie, dar cu mare fudulie.
Deducţia e simplă: bucureştenii sînt o cireadă consumistă. Prea se lasă de bunăvoie inscripţionaţi. Utilizaţi. Stigmatizaţi de fierul înroşit care, în răstimp, a înlocuit orizonturile roşii.
Nu e poate de mirare în Bucureşti, marele saivan al cirezilor din toate timpurile, oraşul lui Bucur Ciobanul din legendă şi al lui Mircea Ciobanul din istorie. Oraşul unor celebre târguri şi locaşuri de sacrificiu dedicate vacii: Oborul, Vitanul, Abatorul – devenite toponime, merceonime şi adevărate sinonime ale bucureştenismului. Idem istorica Mânăstire Văcăreşti şi Zona Barbu Văcărescu, cea vânată azi de agenţii imobiliari…

Uncategorized 16 November 2007, No Comments

show_d95f876365aad0(448, 46);
Manierism şaptezecist: şi în muzica Sfinxianului, şi în versurile lui Horia Zilieru care au stat la baza cîntecului. Deşi eu l-am considerat evazionist, opusul lui A & Z este antologat de Jurnalul Naţional printre cîntecele subversive – chiar supuse cenzurii! – din era comunistă. Să fi perceput oare cenzura povestea clasică a celor 10 negrişori care se împuţinează ca o aluzie la emigrare?

telalîcuri 14 November 2007, No Comments

Pe genul “dă Doamne să se-nţeleagă ce trebuie”:

BCR | Gîndim la fel
( … la fel ca înainte… )

(Vişinată) CRAI | Mai bine bine ia două
(Şi dacă am musafiri şi vreau să iau 3? … 4 ? mai multe sticle?)

CNA | Nu-ţi lăsa copilul educat de televizor
(de atîta televizor?)

Uncategorized 13 November 2007, No Comments

Cîntec-eveniment, lansat astă vară la englezi cu scop caritabil: cumperi discul sau mp3-ul şi participi la un fond de ajutorare a bătrînilor din azile.
O cutremurătoare nouă noimă le este dată versurilor lui Pete Townshend şi bîlbîielilor juvenile ale lui Roger Daltrey (The Who) din anii ‘60:

People try to put us d-down
Just because we get around
Things they do look awful c-c-cold
I hope I die before I get old

Related link: Veteranii în războiul pensiilor

telalîcuri 10 November 2007, No Comments

Related link: Veteranii în războiul pensiilor

arhivă, telalîcuri 10 November 2007, 2 Comments

de Florin Dumitrescu
apărut în Dilema Veche de săptămîna asta, în pagina de media coordonată de Cezar Paul-Bădescu

Ani de zile i s-a reproşat publicităţii româneşti că îi nedreptăţeşte pe bătrîni. Ani de zile s-a obiectat că reclamele de la noi exaltă exclusiv tinereţea, fericirea şi traiul bun. Bătrînii nu apăreau în reclame decît ca să fie pocniţi cu fripturi de pui în cap; să zboare cît colo, propulsaţi de scaune pe arcuri, la butonarea vreunui comesean poznaş; să se vaite de prostată, de reumatism, de placă dentară caducă; să privească scandalizaţi şi tîmpi exuberanţa tinerilor; sau cel mult să imite caricatural şi anacronic comportamentul acestora.

Pensionarii, cu faţa la perete!

Strategii media n-au contenit să explice: din păcate, persoanele vîrstnice din România nu sînt (deocamdată) un public interesant pentru anunţători; întrucît le lipseşte puterea de cumpărare (nemaipunînd la socoteală că „seniorii“ sînt peste tot în lume o categorie reticentă, conservatoare, greu de urnit din vechile obiceiuri de consum). Nimănui nu-i place să recunoască realitatea: pensionarii români, deşi se uită-n disperare la televizor, nu constituie un target pentru mesajele comerciale, pe care – săracii – le înghit de cele mai multe ori cu noduri…
Da, poate că ar fi nobil şi înălţător să existe mai multe programe pe specificul vîrstei a treia; dar nu poţi pretinde operatorilor comerciali să preia în acest sens rolul televiziunii publice.
O inflexiune ideologică s-a înregistrat anul trecut, cînd un producător de medicamente a iniţiat o campanie (mai mult sau mai puţin) civică, împotriva sclerozei. Să facem ce putem pentru bătrînii noştri – se spunea, cu vizorul pus pe copiii (şi nepoţii) valizi financiar. Cărora în subsidiar li se sugera şi adevărul implacabil cum că bătrîneţea e totuşi o boală care ne paşte pe toţi… În fond, consumatorul adult de azi va fi bătrînul sastisit de mîine; ca să ţi-l fidelizezi şi să ţi-l păstrezi hedonic şi cheltuitor pînă hăt, dincolo de vîrsta pensionării, e bine să nu te ţină minte ca hulitor de bătrîni; dimpotrivă.

Războiul pensiilor începe cu un armistiţiu

Toate condiţiile erau îndeplinite ca 2007 să fie anul tematicii senile în publicitatea românească. A fost – şi este încă – anul hotărîtor al pensiilor private; anul unei campanii fără precedent de conştientizare a rolului prevenţiei financiare. Cine caută cauze în presiunea UE nu greşeşte. Europa cvasiîmbătrînită tocmai primea o Românie cu demografia razna şi cu un stat incapabil să asigure pe viitor pensia contribuabililor. Măsurile se cereau luate.
Ca prin minune, Guvernul şi preşedintele s-au împăcat subit şi şi-au unit forţele în discursuri lămuritoare despre şansa participării cetăţenilor la fondurile private. Stînga protecţionistă şi dreapta popular-liberală şi-au dat mîna: marele capital privat era chemat să propăşească viitorul naţiei, da, dar pe căile trasate de stat. Un subit „pupat Piaţa Endependenţi“, în cinstea pensiilor private obligatorii, cele menite să sprijine, în chip de „al doilea pilon“, sarcina pensiei de stat („pilonul întîi“).
Asigurătorii îşi frecau deja palmele. Declararea obligativităţii pensiilor private ar putea fi mai profitabilă decît asigurarea de răspundere auto! Unii dintre ei aveau deja în portofoliu diverse forme de pensii viagere („pilonul al treilea“, cel al pensiilor private facultative), a căror comunicare comercială nu diferă – teoretic – de cea a pensiilor obligatorii. Odată pornită dezbaterea naţională asupra prevenţiei, reclamele celor mai prevenitori dintre ei erau deja în eter, în avansul oricăror normări legislative. Astfel, treptat-treptat, s-au putut vedea în calupurile publicitare tot mai mulţi bătrîni. Şi, culmea, bătrîni în atitudini demne (ING); ori bătrîni cu formă fizică de invidiat (blondina din maşina de lux şi schiorul autodemascat de la Aviva); sau chiar acel bătrîn plimbăreţ care-şi răsfrînge speranţele asupra urmaşului „mai norocos“ (BCR Asigurări).

Artilerie mediatică – foc!

Marele val, un adevărat tsunami, a pornit în 17 septembrie, data demarării campaniei oficiale de informare asupra pensiilor private obligatorii. O adevărată canonadă, scriu Ioana Bunea şi Petre Barbu în Adevărul din 26 septembrie: „Cei 17 administratori ai fondurilor de pensii vor investi circa 20 milioane de euro în campaniile de promovare pentru pilonul II [...] Pentru prima dată în istoria publicităţii româneşti, un număr impresionant de competitori (fondurile de pensii) se vor lupta pe acelaşi teren, disputîndu-şi acelaşi segment de public […]“.
E momentul în care, printre altele, AIG-Raiffeisen ne prilejuieşte una dintre imaginile cele mai încărcate metafizic din publicitatea românească a ultimilor ani: bătrînul care strînge mîna propriei persoane la tinereţe. E momentul să vedem şi ideea-pandant a spoturilor cu bătrîni care maimuţăresc comportamentul juvenil: de data asta, BRD-ul ne arată juni în deplinătatea funcţiilor fizice, care îşi fac de lucru cu proteze dentare şi cadre ambulatorii… Există, în rîndul anunţătorilor respectivi, şi unii care „vînd“ bătrîneţe fericită arătînd aceleaşi imagini standard ale tinereţii din spoturile convenţionale de lifestyle. E şi acel bizar Monte Cristo care îşi întîmpină cu strigăte nearticulate descarceratorii (trei personaje gen Indiana Jones, Lara Croft şi tata Frankenstein). Media de vîrstă a eroilor de reclame a crescut vertiginos. Aceştia, dacă nu sînt bătrîni, sînt barem bătrînicioşi, precum fata de la Omniasig care visează la pensie ca la un mare week-end menit să pună capăt stresului de zi cu zi. Cei mai bătrînicioşi sînt însă pensionarii arătaţi de Allianz Ţiriac ca lipsiţi de pensie suficientă şi căzuţi astfel pradă plictiselii: o imagine neonorabilă a venerabililor, da, dar realistă (sînt cvasi-identici cu vecinii multora dintre noi, nu?)…
Sînt anunţători care au ales să ignore problematica senilă şi s-au concentrat să-şi etaleze competenţa consultanţilor de asigurări, precum ING; să conoteze cu seninătate şi confort momentul semnării contractului, precum Generali Fond de Pensii; ori au ales – precum Aviva – acţiunea de şarm a Mihaelei Rădulescu, care numai ce terminase de recomandat un ulei cu savoare mediteraneană… Nimănui nu-i place să recunoască realitatea: pensionarii români, deşi se uită-n disperare la televizor, nu constituie un target pentru mesajele comerciale, pe care – săracii – le înghit de cele mai multe ori cu noduri…
În primele două săptămîni de campanie, „administratorii fondurilor de pensii private au
tras la foc automat […] nu mai puţin de 11.000 de spoturi“ – ne dezvăluie Petre Barbu în
Adevărul din 26 octombrie. Interesant e că, în această campanie fără precedent, fără reţete dinainte ştiute şi fără posibile învăţăminte pentru vreo altă viitoare ocazie, jucătorii acţionează divergent, dar acţiunea forţelor lor dă o rezultantă comună. Se pare că publicul telespectator face o mare confuzie între mesajele specifice, dar se lasă convins de pledoaria mai amplă, în favoarea pensiilor private în general. Cezar Batog, director general Opti Media România, îi declară lui Petre Barbu, în articolul mai sus citat, că „este una dintre ocaziile în care confuzia este bună. Efectul bombardamentului cu mesajele fondurilor de pensii este unul benefic. Nici nu mai contează la ce fond se înscriu oamenii, contează că se atinge scopul: acela de a avea cît mai mulţi cotizanţi“.
Miza secundară, importantă totuşi pe plan ideologic, este cîştigarea unei demnităţi superioare a imaginii bătrînului în publicitatea românească; în discursul public; în acest corpus de fantasme cvasiunanim împărtăşite care formează imaginarul colectiv.

de Florin Dumitrescu, articol apărut în rubrica Glorii de galantar din Adevărul de azi (versiunea integrală)


Orice tată şi-ar dori un fiu ca Felix Hoffman (1868 – 1946). Chimist la fabrica de vopsele Bayer din nordul Germaniei, Felix căuta un remediu pentru durerile reumatice ale tatălui său. Având acces la un laborator performant, el continuă încercările unor chimişti din epocă de a obţine un analgezic eficient, pornind de la acidul salicilic. Noul medicament ar fi trebuit să aibă proprietăţile alinătoare ale salicinei (forma de pulbere a acidului, obţinută din coajă de salcie sau din flori de creţuşcă); însă fără efectele digestive nedorite ale acesteia. În 1897 Hoffmann obţine, prin derivarea inovativă a unor grupe funcţionale, formă stabilă a acidului acetilsalicilic, cel care va fi cunoscut apoi sub numele de aspirină. Rezultă astfel primul medicament de sinteză; şi o dată cu el se inaugurează farmacia industrială. Compania Bayer înregistrează în 1899 marca Aspirin, dar nu reuşeşte să obţină patentul medicamentului, care, sub o formă impură fusese descoperit încă din 1853 de către chimistul francez C.F. Gerhardt şi deci nu putea fi revendicat ca exclusivitate absolută. Noul hap este întâmpinat de piaţă ca un adevărat panaceu. Efectele sale benefice nu contenesc să fie descoperite: combate durerea, reduce febra, acţionează ca antiinflamator, anticoagulant şi, în consecinţă, vasodilatator. Noi utilizări ale sale sunt studiate şi în zilele noastre: adjuvant în terapia cancerului şi a bolilor cardiovasculare, în fertilizare şi însămânţare in vitro
Celor de la Bayer le-a fost greu să împiedice fabricarea aspirinei şi de către alţii, chiar sub denumirea ale cărei drepturi le dobândiseră legal.
În 1918, după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, aliaţii confiscă şi scot la vânzare utilajele Bayer-ului şi exclusivitatea asupra mărcii Aspirin. Cumpărătorul este compania americană Sterling, care va folosi pe ambalaje nu doar marca Aspirin, ci şi marca Bayer. Peste cîţiva ani, în Statele Unite şi Canada, aspirina devine denumire generică. Şi este până în zilele noastre. Cine cumpără în State medicamente din familia aspirinei, de la oricare producător, poate citi pe ambalaj denumirea Aspirin de-o şchioapă, nestingherită…
Istoria războaielor mondiale se împleteşte cu o adevărată bătălie pentru aspirină. Laboratoarele americane care au preluat producţia medicamentului, laolaltă cu o parte a personalului german de la Bayer, au fost “înghiţite”, prin cumpărări succesive, de “peşti” chimico-farmaceutici tot mai mari.
Între timp, fabrica germană Bayer intră în conglomeratul industrial nazist. După Războiul al Doilea e dezvăluită implicaţia unor chimişti din Bayer în elaborarea camerelor de gazare de la Auschwitz. Alte dezvăluiri fac din farmacistul Arthur Eichengrün (1867-1949) inventatorul de facto al aspirinei. Angajat şi el la Bayer, coordonator al echipei din care făcea parte Hoffmann în 1897, Eichengrün ar fi fost cel căruia îi datorăm procesul propriu-zis de sinteză a aspirinei, precum şi numele acesteia, atît de disputat. Eichengrün, care îşi deschide propria fabrică farmaceutică în 1908, va cunoaşte cealaltă faţă a regimului nazist, fiind persecutat pentru originea sa iudaică. Americanii îl eliberează din lagăr în 1945 şi încearcă să îl repropună ca adevărat părinte al aspirinei.
Ca multe alte invenţii importante, aspirina are mai mulţi părinţi, dintre care nu trebuie uitat tatăl lui Felix Hoffmann, cel care, sperând să scape de dureri, s-a supus în chip de cobai experimentelor fiului său…

Ultima oră.
Producătorul german Bayer se află în plin litigiu cu multinaţionala care îi foloseşte mărcile peste ocean. Războiul continuă…

Uncategorized 03 November 2007, 3 Comments

articol din ultimul B-24-FUN (în care, printre alte lucruri interesante Alex. Săndulescu citează în titlul lui – un titlu al Sarmalelor Reci)

Revolta de pe stadionul 23 August
de Florin Dumitrescu

Nu-i doar un mit urban: am fost martor

Era prin ‘76 (parcă…); eram în generală. Răposatul tata mă mai ducea la stadion. În ziua aceea nu era meci pe 23 August. Era un spectacol-salată, cu actori şi cîntăreţi: Piersic şi Jean Constantin; Angela şi Corina; parcă şi Stela Popescu… În fine – crema! În timp ce tribunele se umpleau treptat, o „antrenantă” voce bărbătească striga prin staţie despre ce spectacol nemaipomenit urma să vedem. Show-ul se lăsa aşteptat; vocea relua anunţul, îmbiindu-ne să vedem “marele spectacol”, de parcă, odată veniţi acolo, mai trebuia să fim convinşi… La un moment dat, cînd încă publicul se vînzolea ca-n muşuroi, apare în arenă o superbă limuzină aurie. Capota depliată ni-i arăta, stînd cocoţaţi şmechereşte pe margine, pe cei patru-cinci artişti care făceau buchetul de atracţii al show-ului: ne făceau cu mâna. Maşina dădea ture pe pista de atletism, cu viteză destulă pentru a sălta pletele artistelor! La staţie – o muzică “antrenantă”. Apoi s-a petrecut ceva ilogic şi greu explicabil. Oamenii din tribune, parcă loviţi de dambla, au început să coboare în grabă spre teren, atraşi de automobil ca de un mare magnet. Stăteam la capăt de rînd şi-i vedeam bine: majoritatea bărbaţi, majoritatea tineri. Oameni simpli. Mîncători de seminţe. Cîţiva temerari i-au îmbrîncit pe miliţieni şi au năvălit pe teren (care pe atunci nu avea garduri de sîrmă sau altă protecţie). Păţania i-a incitat pe ceilalţi, care şi-au accelerat coborîrea. Cu instinct părintesc, tata m-a luat de mînă şi m-a zorit în sus, spre ieşire. Mergeam contra puhoiului. Abia am mai avut timp să văd terenul invadat de masele nestăvilite; şi să-l sesizez pe Florin Piersic luîndu-se de gît cu un atacator, în atitudinea sa voinicească din filme… Era prea de tot să fie aranjat. Erau sute, poate mii de oameni întărâtaţi. Vocea din difuzoare tăcuse. Se mai auzea doar – înfundat – muzica “antrenantă”.