Trăim într-o ţară de MMS-uriPrea mult sex, prea multă violenţă…

Ştiţi, ne-a trimis nenea Ovidiu înapoi…

arhivă @ 18 October 2007

de Florin Dumitrescu, publicat în B-24-ul de azi

”… în fiecare aurolac jerpelit e ceva din mine… ” (Elena Vlădăreanu)

Am scris versuri de cântece despre emigraţie. Cântece de bejenie, de revoltă, de nostalgie. Am început cu Timpuri Noi şi am continuat cu Sarmalele Reci. Sunt oameni, plecaţi din ţară sau rămaşi, care îmi spun că plâng de fiecare dată pe „Gaşca de la bloc”, chiar şi acum, la 14 ani de la lansare. I-am urmărit cu admiraţie pe textierii şi cantautorii care, de la legendarii Phoenix la anti-legenda Ada Milea, au abordat aceeaşi temă. Am simţit că-mi unesc vocea cu un cor plin de forţă şi determinare, dar… prea puţin numeros. Şi spun asta punând la socoteală şi poeziile culte, şi romanele, şi memorialistica. Sunt de părere că românii nu şi-au strigat îndeajuns drama înstrăinării, a scindării, a rătăcirii. Râdem superficial de căpşunari şi de mâncătorii de lebede. Îi invidiem nemărturisit noi cei rămaşi – pe cei de care ne e dor. Iar atunci când se întorc (cei care se întorc) ne bucurăm, nu atât că-i avem din nou alături, cât că n-au reuşit să se desprindă. Săptămâna trecută am fost la Roma, în plină forfotă anti-imigraţionistă şi (s-o spun drept) anti-românească. Am însoţit o delegaţie de poeţi români (eu ca translator, dar ei m-au tratat ca pe un confrate). Am ascultat versuri cutremurătoare despre damnarea românităţii, despre obsesia fugii din ţară, despre inadecvarea în Europa; în timp ce afară, lângă Columna Traiană, se flutura svastica într-un miting de „insofferenza verso gli immigrati”. Dacă festivalul Ars Amandi, organizat de Institutul Cultural Român, a avut un merit precumpănitor, a fost acela de a transmite, în ţara marii emigraţii de acum un veac, în patria lui Sacco şi Vanzetti, tânguirea unui neam care trimite peste graniţă şi delincvenţi, şi savanţi.

Related link: Evident, era român!

Leave a Reply