de Florin Dumitrescu

versiunea integrală a articolului publicat în Adevărul de azi, la rubrica Glorii de galantar


Se spune că Nicolae Ceauşescu avea dificultăţi să pronunţe Murfatlar. Spunea fie Muflatar, fie Mutaflar – toponime admise de către cărturari; dar… prea suna aşa, ca din gura împleticită a unui beţiv. Ceea ce, pe la agapele tovărăşeşti cu vin alb, de soi, stîrnea zîmbete condescendente şi o stânjeneală… deloc tovărăşească. Aşa că, în 1980, localitatea Murfatlar e numită prin decret Basarabi, cu un nume „confecţionat” politiceşte în anii interbelici. E perioada ceauşismului protocronist, cînd Clujului i se atîrnă în coadă anticul nume Napoca; iar Turnului-Severin i se pune-n faţă Drobeta. (Alba Iulia abia scapă de rizibilul Apullum.) Basarabi nu e tocmai o denumire antică, dar sună româneşte, spre deosebire de Murfatlar, nume turcesc irecuperabil!
Aşa că de aproape trei decenii există un nume de loc care nu mai aparţine niciunui loc; dar care constituie o denumire de origine a unor vinuri. Cum ar veni, numai etichetele de pe nişte sticle şi niscai cîntecele populare străvechi mai duc înainte un renume istoric, încărcat de tradiţie, de istorie, de cultură.
Altminteri, orăşelul Basarabi e doar un loc pe unde trece şoseaua spre mare. Te grăbeşti să-l străbaţi mai repede, să poţi accelera. În afară de ricinul decorativ din curţi nu te frapează mare lucru. Lucian Mândruţă a publicat într-o mai veche Dilemă un reportaj scris în gara Basarabi: o dezolare, un pustiu, o lipsă care – descria teleastul – te copleşesc!
Dar – lângă localitate sunt colinele acelea splendide, rînduri-rînduri de vie. Şi înaintea panoului de intrare în oraş sunt panourile companiei Murfatlar. Această separaţie îţi dă sensul sărăciei spirituale a localităţii: faptul că Basarabiul nu mai e Murfatlar, faptul că aceşti oameni au fost deconectaţi de la o sursă naturală de cultură (în toate sensurile) se răsfrânge parcă şi în faţa ştearsă, indistinctă a locului, care altminteri ar putea să se lăude cu prima biserică românească, un adevărat ansamblu monastic paleocreştin. Dar oraşul numit ca atare Basarabi e un produs steril tipic comunist: nu tu vin, nu tu religie, ci doar industrii neperformante.
Către sfîrşitul anilor ’90, în locul despre care Mândruţă zicea că nu se întâmplă nimic, s-a întâmplat în sfârşit ceva. Oamenii de marketing de la Murfatlar S.A. au avut ideea să-şi etaleze vinul cu o comunicare tipic berărească: au făcut promoţii (au dat salarii pe viaţă), au impus brand-uri şi sub-brand-uri, au comandat spoturi TV şi le-au difuzat la greu. Idei simple în aparenţă, dar întâmpinate de comunitatea vitivinicolă de la noi ca adevărate impietăţi faţă de Măria-Sa Vinul… Cu timpul însă rezultatele au început să se simtă… Şi Măria-Sa a început să se simtă mai bine pe piaţă. După aproape un deceniu toate prejudecăţile faţă de Murfatlar au fost înlăturate, una cîte una, printr-o strategie abilă şi tenace.
Se zice cumva că Murfatlarul are numai vinuri dulci („ceaiuri”, în jargonul ironic al breslei)? Atunci clădim un sub-brand SEC de Murfatlar, reunind soiurile seci, pe care îl promovă agresiv. Rezultatul? Azi când comandă „un sec”, multora le vine să zică completeze: … de Murfatlar.
Se obiectează că Murfatlarul e cea mai tânără podgorie, înfiinţată de abia un secol? Atunci filmăm nu un spot, ci o epopee de spot, în care arătăm cum şi-au transmis murfatlarioţii tradiţia de podgoreni, de la o generaţie la alta, înfruntând vrăşmăşia vremurilor şi a regimurilor!
Mai nou – ultima frontieră: Murfatlar îşi promovează Locul ca atare, dealurile cultivate cu vie; acel „tărâm binecuvântat” care oficial nu mai apare pe hărţi. Un fel de Marlboro County legendar – ai zice, dacă nu ai şti că locul există ca atare; şi că regimurile vremelnice nu îi pot fura identitatea.
Să ne mirăm că că interesul comercial se poate vădi mai benefic pentru o colectivitate anume decât voinţa politică (nu rareori asimilabilă cu o simplă toană de potentat)? Mai bine să cinstim un pahar pentru cine merită. Şi să ne urăm ca noua iniţiativă deputăţească, a revenirii la denumirea istorică Murfatlar, să fi aprobată de Senat şi de preşedintele Traian Băsescu care – se ştie – e din partea locului.

Uncategorized 29 October 2007, 3 Comments

Fostul compozitor al lui Adriano Celentano cîntă hitul care i-a adus probabil cea mai mare avere din drepturi de autor. Astfel ascultate, versurile lui Pallavicino par să descrie mai bine nostalgia lumii lui Conte decît exuberanţa din “originalul” lui Celentano.

arhivă 26 October 2007, No Comments


Mihaela Crăciun şi Iulian Ene au realizat acest reportaj despre Ars Amandi 2007
, festivalul de poezie neolatină organizat la Roma de Institutul Cultural Român, în colaborare cu Uniunea Latină şi Accademia di Romania. Interviu li se ia nu doar celor patru poeţi români care au participat “ca vedete”: Simona Popescu, Ioana Nicolaie, Răzvan Ţupa şi Elena Vlădăreanu. Mihaela m-a descusut şi pe mine, care am fost translator şi moderator al meselor rotunde. În această calitate am şi dat un răspuns axat pe ideea ceva mai “prozaică” a exportului de literatură română în Occident. Sînt măgulit să mă văd prezentat pe TVRC ca poet, mai ales în aşa o frumoasă pleiadă. După cum am recunoscut deja, poeţii m-au tratat şi ei ca un confrate. Fără a uita că sînt în primul rînd textier (şi poet numai aşa, “de duminică”), le sînt recunoscător pentru această solidaritate, pe care generaţiile mai vechi de scriitori români nu o (prea) dovedeau…
O revelaţie (pentru ignorantul de mine) a fost Irina Nechit, excelenta poetă din Chişinău care a întregit grupul literaţilor români. Participarea Irinei la Ars Amandi, printre “vise şi vize”, a fost mai mult decît o vacanţă romană. Relatarea ei – aici.

Bonus pentru iubitorii lirei: o parte din textele mele poetice deja publicate (online sau în volume) le-am adunat aici într-un Florilegiu.

Related link: Evident, era român!

show_3a17f261431598(448, 46);
Sîmbătă 27 oct., în jurul orei 20:30, în Parcul Crîngaşi (Politehnica – Rectorat),
Sarmalele Reci participă la Maratonul muzical La Preoteasa
în aceeaşi seară cu Totuşi, Laurenţiu Cazan, Adi Manolovici, Mircea Vintilă, Nişte Băieţi şi Gândul Mâţei. Evident, intrarea liberă.
La mulţi ani Casei de Cultură a Studenţilor care sărbătoreşte astfel 70 de ani!
Sarmalele Reci şi eu personal ca textier avem satisfacţia de a fi cei care practic au rebranduit stabilimentul din Plevnei, prin imortalizarea lui (sub numele popular de Preoteasa) în cîntecul licenţios de acum 14 ani, “La Preoteasa” (o poveste foarte studenţească, tipică pentru ce se întîmpla prin anii ‘80-’90… şi nu numai, în instituţia de pe Plevnei). Din poreclă în renume, igitur. Mişcarea a fost tare, întrucît numele unui erou al tineretului comunist (Grigore Preoteasa) a căpătat o conotaţie ludică, populară, prin aluzia la tinerele vestale – adevărate preotese ale Isidei – care te ademeneau în stabilimentul de cultură studenţească.
E drept, am fi preferat şi noi o strîngere de mînă, o privire în ochi, ceva… din partea celor oameni care primesc bani de la Învăţămînt ca să se ocupe de onorabila Casă. Nu-i nimic. Ne consolează gîndul că “La Preoteasa” a devenit imnul (neoficial, cvasi-folcloric) al locului numit azi – iată – La Preoteasa…
În fond, totul face parte dintr-o veche tradiţie studenţească, de la goliarzi încoace, poate chiar încă dinspre Apuleius… ca stagiul studiilor înalte să cuprindă şi o parte de iniţiere într-ale lui Bacchus (şi ale Venerei).
Sînt sigur însă că numai eu mă gîndesc la toate astea. (Restul e transmisie subliminală.) Şi sînt şi mai sigur că la aceste lucruri nu s-au gîndit nicio clipă domnii şi doamnele bugetari care au decis să încredinţeze unei alte cunoscute trupe bucureştene sarcina de a compune un imn “curăţel”, “comme il faut”. (Dacă aş îndrăzni să comentez asemănarea dintre vocea de preot a vocalistului şi numele de Preoteasa, aş face-o numai cu simpatie colegială… ).
Pariază cineva cu mine că, peste încă 70 de ani, cînd poate vor fi fonduri mai generoase pentru cultura studenţească (şi mai puţină “foame de bani bă-eţi”, vorba lui Puya…), tot “La Preoteasa” o să fie cîntecul pentru… La Preoteasa?

Imagoo s-a relansat de cîteva zile la adresa imagoo.nu.
[Domeniul ăsta îmi aminteşte de NU, ziarul studenţilor clujeni de după '90, la care am colaborat sporadic: sub pavăza unui acronim nevinovat (cică Napoca Universitară), se ascundea un cuib de juni intransigenţi care îşi juraseră să mănînce comunişti pe pîine, precum şi niscai admiratori ai lui Ionescu tînăr (cazul meu, mai degrabă). Iulian Comanescu (pe care îl puseseră SGR şi îi închiriaseră birou la Buc.) era un pic din ambele.]
Imagoo e tot despre comunicare, la fel de viu şi de polemic, şi parcă mai dens în conţinut. Poate perfectibil dpv grafic, mi-am zis eu, dar m-am trezit că nu mă mai desprindeam din citit…
Cu întîrziere semnalez dezbaterea despre noua identitate (sau proiect de identitate) vizuală a Administraţiei Publice, unde am zis şi eu două vorbe, alături de oameni grei din branding, design şi advertising (rubrica se numeşte – cum altfel? – Poolitica… ):


“E o inflatie de omuleni decapitati, care ingina siluetele minimale ale lui Aicher (cel cu iconurile olimpice si cu semnaletica de metrou), dar exclusiv cu functiune “de haiosenie”. Bine ca asta macar nu are umbra, ca fratiorul sau de la MyJob! Dar in schimb are steag tricolor! Vad in aceasta amprenta grafica o stradanie a oficialitatilor de a se prezenta mai simpatice, mai “umane”, mai “friendly”. E un gen de tusa care mie personal imi aminteste de retorica “avintat-tinereasca” folosita in anii ‘80 in contexte de tip UTC, ASC, BTT (care se voiau mai degajate si mai putin scortoase decit PCR… dar rezultau deseori mai penibile). Iar daca ne gindim ca liderii UTC si ASC de mai ieri au ajuns stabii de azi – gasim aici o explicatie… “

parenting 22 October 2007, 3 Comments

Ieri între două ploi, am văzut Stardust cu fi-miu la Cinema Studio, la matineu.
Ne-a plăcut amîndurora. Pavel (7 ani 1/2) a recunoscut-o pe Michelle Pfeiffer din Hairspray (serie de roluri negative)!
Neil Gaiman e un mare povestitor, care îmi confirmă aşteptările de după Zeii Americani (tradus OK la Tritonic). Deşi atacă (mai) toate marile teme ale basmelor universale, acest fost textier de comicsuri nu poate fi acuzat – ca în cazul conaţionalei sale Rowling – de sincretism exagerat (ca să nu zic brambureală mitologică). Poveştile sale sînt îndeajuns de “semiotice” ca să placă cititorilor de Tournier, Eco şi Eliade-Culianu; fără a-şi pierde totuşi din şarmul fabulos/băsnar care îl face accesibil (şi adorabil) copiilor.
Însă atunci cînd Pavel al meu a fost pus să povestească filmul şi s-a încurcat, mi s-a revelat un mic neajuns al intrigilor de tip condiţionare, pe care l-am surprins şi la Sirenuţa lui Andersen.
O să încerc o mică schemă în maniera lui Propp (riscînd să distrug astfel corola de minuni a ambelor poveşti). Aşadar:

Sirenuţa
traieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = marea; şi tînjeşte către MEDIUL FIZIC al oamenior = uscatul; FACTOR PERTURBANT: dragostea pentru un Prinţ. INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi bipedă; şi pentru a putea astfel trăi în preajma Prinţului, Sirenuţa (posesoarea unui glas foarte frumos) trebuie să încheie un tîrg cu Vrăjitoarea Marină (o hoaşcă horcăită), care îi îndeplineşte dorinţa în schimbul corzilor vocale. Preţul plătit de Sirenuţă: rămîne mută şi nu îi poate mărturisi Prinţului dragostea, necum marele secret, anume că de fapt ea este cea care îl salvase de la înec, şi nu RIVALA FIZICĂ (= prinţesa din vecini). PERICOL: dacă se răzgîndeşte şi vrea cumva să se întoarcă în oceanul originar (MEDIUL METAFIZIC 1), Sirenuţa suferă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în spumă de mare, degradare echivalentă cu moartea definitivă. Sirenuţa alege inevitabil acest destin tragic, însă are parte în final de o apoteoză printre îngerii consolatori care o primesc în cer = MEDIUL METAFIZIC 2 (soartă recompensantă pe care Andersen le-o trasează campionilor suferinţei, gen Fetiţa cu chibrituri). Frumos, înălţător, dar… cum explici toate astea unui copil?! De aceea zic eu unul că Sirenuţa este în primul rînd un basm logic, care îi învaţă pe copii să facă programare (să ţinem seama că Andersen a fost şi filozof, veleitatea lui cea mare, pe care, vai, posteritatea i-o ignoră)…

Acum în Stardust, Steluţa (Yvaine) trăieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = cerul; şi tînjeşte idem către MEDIUL FIZIC = Terra/viaţa printre muritori (pe care, la fel ca şi Sirenuţa, avusese prilejul să o spioneze). INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi a trăi astfel marea dragoste alături de un pămîntean (revelat în final ca… Prinţ!), Steluţa trebuie să împărtăşească cu acesta rubinul-inimă, la care tînjesc mai mulţi inamici periculoşi. Întîlnirea între Steluţă şi Prinţ are loc într-un MEDIU METAFIZIC 2 = ţinutul fermecat Stormhold, un fel de limb terestru, asemănător cu lumea paralelă a vrăjitorilor lui Rowling (dar şi, întrucîtva, cu lumea-simulacru din Matrix). Există idem o RIVALĂ FIZICĂ = consăteanca năzuroasă. Şi idem, Steluţa nu îşi poate mărturisi dragostea faţă de Prinţ, nici superioritatea în faţa cochetei rustice. PERICOL = dacă trece graniţa dintre Stormhold şi lumea muritorilor, în dorinţa ireprimabilă de a-l ajunge pe iubit din urmă, Steluţa riscă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în pulbere de stele. Ceea ce happily nu se întîmplă. Prinţul renunţă la rivală, suferă peripeteia cavsi-telenovelistică prin care îşi află statutul princiar; reuşeşte să îi înfrîngă pe toţi inamicii (inclusiv o hoaşcă de vrăjitoare = Pfeiffer, care voia să îi smulgă Steluţei tinereţea veşnică). Finalul e dublu fericit: o dată în MEDIUL METAFIZIC 2 (Stormhold), unde are loc nunta-încoronare; şi încă o dată, apoteotic, în MEDIUL METAFIZIC 1 (cerul), unde are loc “nunta în cer” finală, aluzie la miturile despre constelaţii.

Neo-basmul lui Gaiman se pretează şi alte comparaţii. Mie cea de mai sus mi-a fost prilejuită nemijlocit de experienţa de părinte.
Există oare o ramură a filologiei (legată întrucîtva şi cu sociologia literaturii) care să urmărească dificultăţile de receptare a textelor? După un secol XX al încriptării estetizante, al ambiguităţii luate drept calitate (de multe ori suficientă), ar fi un revers posibil (şi de multe ori necesar)…

arhivă, telalîcuri 19 October 2007, 3 Comments

de Florin Dumitrescu, publicat în Playboy, oct. 2007, la rubrica Advertising Guru

Am auzit cu toţii placa asta, de atîtea ori… E ceea ce, de ani de zile, se spune despre publicitatea de la televizor: că ar conţine prea mult sex, prea multă violenţă… Că ar fi imorală şi primejdioasă, mai cu seamă pentru tineret. A devenit un loc atît de comun, încît puţini sînt cei care se mai învrednicesc să-l verifice.
Iar realitatea verificabilă este că, de cele mai multe ori, sexul şi violenţa dintr-un calup publicitar nu vin de la anunţătorii comerciali, ci din promo-urile realizate de televiziunile-gazdă, ca să îşi laude filmele mai „tari”. În montaje alerte, cu secvenţe scurte, gîfîite, pe muzică foarte ritmată, se condensează fazele cele mai fierbinţi şi mai antrenante ale vreunui film-vedetă. Nu trebuie să fie vreun blockbuster de super-acţiune. Din cea mai obişnuită producţie hollywoodiană tot poţi tăia două-trei focuri de armă şi o privire încrîncenată de killer care, montate cu dibăcie, dau violenţă la tot market-share-ul; başca vreo fustă care saltă, vreun decolteu care se apleacă, vreo breteluţă care alunecă pe vreun umăr gol… toate îngrămădite în niscai secunde, cu fundal de icnete şi gemete supra-redate, pot scoate din minţi şi un sihastru!
Numai că asta nu e publicitate! Nu este, vorba conţopistului, anunţ ilustrat al unui operator comercial. Este promo şi face reclamă pro domo! Produsul pe care îl laudă nu e vreun detergent sau vreo margarină, ci tot un program TV. Care program se doreşte să atragă un număr mare de telespectatori, care să crească valoarea spaţiilor de reclamă… Să atragă cu alte cuvinte tot mai multe şi mai scumpe reclame la detergent paşnic şi margarină inofensivă…
Dar legislatorii europeni şi CNA-ştii dîmboviţeni au apucat să se scandalizeze şi… fandacsia cu sexul-şi-violenţa-din reclame e gata! Anunţătorii comerciali, vinovaţi fără vină, se văd nevoiţi să se supună unor norme tot mai dezarmante şi mai castratoare. Deşi – se ştie – logica după care se promovează la televizor produsele de larg consum este mai degrabă de sens opus, regresiv, consolator.
De obicei, reclamele de peste zi îi spun telespectatorului poveşti liniştitoare, nicidecum excitante; îi susură mai degrabă cîntece de leagăn decît cîntece de sirenă. Femeile din reclamele obişnuite sînt gospodine mămoase (mîngîietoare doar faţă de copii, în schimb vajnice şi energice cu băieţeii care au depăşit majoratul) sau funcţionare cu taioare (sexy şi ademenitoare doar pînă le semnezi contractul… după care te pasează la nu’ş’ce leu cu aripi sau nu’ş’ce soare cu raze stilizate)… Tensiune, încordare, suspense ca la Hollywood – avem şi de-astea în reclame, dar ele abia durează cîteva secunde şi sînt urmate invariabil de marele anticlimax: momentul de relaxare şi detensionare în care toţi rîd în cor, se îmbrăţişează şi se drăgălesc reciproc. Bătăi? Doar pe umăr, prieteneşte! Focuri de armă? Aş: cel mult de artificii! Un happy-end forţat, menit să facă loc imaginii apoteotice a produsului… Cine vede în asta sex – e pesemne obsedat. Cine vede în asta violenţă – trăieşte pesemne în incubator.
Excepţii există, desigur. Sînt anunţători care nu pot evita tematica erotică, chiar să vrea – cît timp vînd contraceptive sau „potenţiatori” de masculinitate. Dar, cum n-au voie nici ei să fie prea expliciţi, ne trezim, de pildă, cu acea reclamă la prezervative în care nişte oameni costumaţi în spermatozoizi se bulucesc şi se îmbrîncesc în faţa unui gard moale…; sau cu acea producţie low cost în care nişte funcţionari la cravată dar cu pantalonii-n vine ţin pe masa de şedinţă o secretară-n poziţie caprină, ei toţi cu mîinile în aer şi cu bazinele lipite de marginea mesei, sugerînd că punctul de sprijin e undeva dedesubt…
Mesaje mai incitante şi evocări mai explicite ale sexului – apar, ce-i drept, în publicitatea pentru alcoolice, care e oricum împinsă de CNA după ora de culcare a celor mici. Dar despre ele – retenţie, monşer – într-un episod următor.

foto: Dragoş Cristescu, model: Luciana Păunescu

arhivă 18 October 2007, No Comments

de Florin Dumitrescu, publicat în B-24-ul de azi

”… în fiecare aurolac jerpelit e ceva din mine… ” (Elena Vlădăreanu)

Am scris versuri de cântece despre emigraţie. Cântece de bejenie, de revoltă, de nostalgie. Am început cu Timpuri Noi şi am continuat cu Sarmalele Reci. Sunt oameni, plecaţi din ţară sau rămaşi, care îmi spun că plâng de fiecare dată pe „Gaşca de la bloc”, chiar şi acum, la 14 ani de la lansare. I-am urmărit cu admiraţie pe textierii şi cantautorii care, de la legendarii Phoenix la anti-legenda Ada Milea, au abordat aceeaşi temă. Am simţit că-mi unesc vocea cu un cor plin de forţă şi determinare, dar… prea puţin numeros. Şi spun asta punând la socoteală şi poeziile culte, şi romanele, şi memorialistica. Sunt de părere că românii nu şi-au strigat îndeajuns drama înstrăinării, a scindării, a rătăcirii. Râdem superficial de căpşunari şi de mâncătorii de lebede. Îi invidiem nemărturisit noi cei rămaşi – pe cei de care ne e dor. Iar atunci când se întorc (cei care se întorc) ne bucurăm, nu atât că-i avem din nou alături, cât că n-au reuşit să se desprindă. Săptămâna trecută am fost la Roma, în plină forfotă anti-imigraţionistă şi (s-o spun drept) anti-românească. Am însoţit o delegaţie de poeţi români (eu ca translator, dar ei m-au tratat ca pe un confrate). Am ascultat versuri cutremurătoare despre damnarea românităţii, despre obsesia fugii din ţară, despre inadecvarea în Europa; în timp ce afară, lângă Columna Traiană, se flutura svastica într-un miting de „insofferenza verso gli immigrati”. Dacă festivalul Ars Amandi, organizat de Institutul Cultural Român, a avut un merit precumpănitor, a fost acela de a transmite, în ţara marii emigraţii de acum un veac, în patria lui Sacco şi Vanzetti, tânguirea unui neam care trimite peste graniţă şi delincvenţi, şi savanţi.

Related link: Evident, era român!

Spotul de imagine pentru brandul ROMÂNIA există de cel puţin un an.
Este cel cu MMS la preţ de SMS al lui Cosmote (realizat de Cohn & Jensen).
“Trăim într-o lume de MMS-uri”, spune cartonul, pentru că – totuşi! – nu a putut clama chiar aşa, pe faţă, că trăim într-o ŢARĂ de MMS-uri, plină de situaţii trăznite, ţăcănite, paradoxale. Şi culmea e că noi trăim acolo, în acel loc (de care cîteodată ne desprindem ca să-l privim ca pe un ecran).
Colegii mei de birou comentau adineaori recentele izbînzi româneşti la Portoroz 2007, cînd mi-am adus aminte de această campanie superbă, care nu ştiu dacă a luat vreun premiu sau vreo nominalizare (dar a făcut deja epigoni).

sarmalisme 17 October 2007, 1 Comment

Nou forum/fanclub Sarmalele Reci, foarte activ, foarte animat şi foarte fresh:
www.groups.yahoo.com/group/sarmalelereci
Dai join şi te abonezi. Zoli e deja de cîteva zile şi răspunde sarmaliştilor de zor. Am intrat şi eu (şi dintr-o dată a crescut media de vîrstă a colectivului)…