arhivă, telalîcuri, xocolatl 13 September 2007, 1 Comment

Acest articol mi-a intrat în ianuarie 2004 în Observator cultural (la rubrica Cultură & consum) şi în LiterNet (la rubrica Mass-miezuri). Îl reiau acum aici, cu dedicaţie specială pentru prietenii “ciocolagii”… şi pentru toţi cei care, apropo de alegerea noului patriarh, au reflectat la originalitatea ortodoxismului românesc.

Ciocolată şi virtute
de Florin Dumitrescu
În filmul Chocolat, cel în care Juliette Binoche, o metisă cu vocaţie de prostituată sacră, converteşte un orăşel de bigoţi francezi la hedonism, sîmburele intrigii constă în interdicţia de a mînca ciocolată în postul Paştelui. Un drog, în stare să-i aţîţe şi pe sfinţi; o poţiune a dezmăţului, mai carnală decît carnea şi totuşi mai distilată ca alcoolul; o adevărată otravă pentru omul virtuos… – cam asta ar semnifica pentru catolicul francez de rînd, ciocolata… în film cel puţin.
Dar în România ortodoxă de după 2000, conştiinţa credincioşilor e scutită de frămîntările personajelor din film. Una dintre cele mai ingenioase trăznăi de marketing, care a golit efectiv rafturile raioanelor de ciocolată în postul Crăciunului, a fost aplicarea pe ambalajele batoanelor de ciocolată amăruie a unei buline adezive cu menţiunea “ciocolată de post”! Ei bine, da: ciocolata aceea închisă la culoare (zisă şi “dark” în jargonul branşei), cu concentraţie maximă de cacao, renumită tocmai pentru proprietăţile afrodisiace aparte, o adevărată moară de hormoni, este îngăduită, dacă nu chiar recomandată, de creştinismul danubiano-pontic în zilele de reculegere şi mortificare ale ajunării. Ce-i drept, pe abţibildul cu pricina nu apărea şi girul vreunei autorităţi ecleziale, dar să nu ne mirăm dacă, în posturile viitoare, vom avea ocazia să citim pe ambalajul ciocolatelor dark, aprobări grele, de la patriarhìi sau episcopìi, asemenea appointment-elor regale de pe whiskyuri sau de pe berea daneză…
Pentru că nu conţin lapte!!! De aceea, da, “suprasexualele” batoane amărui sînt socotite la noi de post. Iar pentru că sînt amare, natural, nu sînt “de dulce”… Şi în aceste dulciuri amare, private de ingrediente de natură animală (dar stîrnind instincte de natură animalică), caută compensare pentru lungile zile de poftă-n cui mulţi autentici creştini victime ai înşelătoarei publicităţi…
“Ciocolata – chestia aia pentru copii…” – spune românul. În timp ce occidentalul de multă vreme spune “ciocolata – chestia aia pentru adulţi”! Deşi generează pulsiuni erotice, ciocolatei i se atribuie la noi – încă – o imagine duioasă, naivă, regresivă… Este “pentru copilul din tine”, cum spunea vechea reclamă.
E ceea ce încearcă să schimbe noua reclamă, cea cu buze năclăite, cînd preia ca slogan numele românesc al filmului Chocolat, “Ciocolată cu dragoste”. Ciocolată, deci dragoste, se subînţelege în titlul franţuzesc dat de industriaşii hollywoodieni. Dar piaţa românească are nevoie de adaptări graduale pentru o idee atît de… revoluţionară. Nici spotul campaniei nu merge prea departe. Amantul ciocolatiu nu e un incub ivit, precum duhul lămpii, în lumea fantastică a consumatoarei de Kandia, ci doar o iluzie aplicată partenerului de rasă albă. Doar halucinaţie, necum magie. Cu alte cuvinte, nu poţi face dragoste cu o ciocolată şi atît. Îţi trebuie şi un bărbat… Chiar şi aşa, CNA a văzut pătrăţele roşii! Pentru patriarhii pudorilor audiovizuale, spotul Kandia nu e… de nici un post.

Uncategorized 12 September 2007, 5 Comments

Vreau să-mi fac plinul
cu Joe Zawinul
şi bucuria
cu Chick Corea
mare şi faină
cu McCoy Tyner
mişto şi bengo
cu Herbie Hancock
la nesfîrşit
cu Oscar Pete

Uncategorized 11 September 2007, 2 Comments

RIP Joe Zawinul (1932 – 2007)

arhivă 11 September 2007, 4 Comments

Acest articol mi-a intrat în grupajul tematic al celei mai noi Dileme vechi (187/06-09-07), la amabila solicitare a lui Marius Chivu, responsabilul de număr.

Interesant de citit şi restul! Tema “Cum ne mai distrăm” este ilustrată de condeie tinere şi talentate (printre care tocul meu pare cel mai tocit…), experte în noile culturi ale hedonismului. Aşadar…

Cum se distrează românul în reclame

de Florin Dumitrescu

Se ştie că lumea publicităţii e un spaţiu feeric, populat cu oameni fericiţi, o lume a distracţiei prin excelenţă. Dar… a fost întotdeauna astfel?
Reclamele româneşti de dinainte de ’89 trebuiau să fie educative – da, dar nu neapărat în sensul dat de întrebuinţarea produsului. De pildă, reclama la CEC cu stupul de albine – o metaforă explicitată în chip dăscălitor – ne spunea că e bine să economiseşti, precum albinele care depozitează mierea; dar se constituia şi într-o lecţie de apicultură în toată legea, lăbărţată pe parcursul lungilor minute de filmare a mînuirii fagurilor de către un bunic înţelept. La fel, reclama la Dacia 1300 conţinea o prelegere pe teme de geografia României, cu ocazia filmărilor turismului în acţiune, pe şoselele patriei. Iar publicitatea la peşte oceanic, dincolo de revelaţiile binefacerilor nutritive ale heringului şi merluciului, conţinea şi o muştruluială – ce-i drept, umoristică – la adresa gospodinelor comode şi îndărătnice. Totul avea o încărcătură morală şi, pe cît posibil, pedagogică. Să arăţi produsul şi utilitatea lui într-o lumină favorabilă ar fi fost dezmăţ capitalist. Să ilustrezi modul în care asta poate face viaţa unora dintre noi mai agreabilă – ar fi fost de-a dreptul un atentat la „etica şi echitatea socialistă”, o ispită de nesuportat pentru conştiinţa „oamenilor muncii”.

“Bucurie, Turism, Tinereţe”

O schimbare se petrece în decursul anilor ’80, în publicitatea pentru ONT (Oficiul Naţional de Turism) şi mai ales pentru BTT (Biroul de Turism pentru Tineret sau, vorba reclamei, „Bucurie, Turism, Tinereţe”). Se pot vedea imagini ale purei şi simplei delectări la mare, la soare, fără nici o constrîngere ideologică. Vedem tinere fete în costum de baie sorbind cu paiul din pahare (desigur, suc); vedem tineri cu părul vîlvoi care le curtează pe sub umbrelele colorate, pe fundalul elegantelor hoteluri de pe litoral. Te aştepţi să deschidă un manual de analiză matematică… dar nu! Ei pornesc către plajă, unde completează echipele de volei în apă cu mingea aceea atît de colorată, care stîrneşte o veselie atît de simplă, curată, nemijlocită. Mingea se contopeşte inevitabil cu soarele într-un cadru final. (Căci operatorilor români le place mult să filmeze soarele…) Ei, da: un îndemn către activitate sportivă şi mişcare în aer liber tot se întrevede, dar nu supărător de tezist ca un reportaj despre Daciada. Este un filmuleţ care arată tineri şi tinere cvasi-goi, bronzaţi, distrîndu-se nestingheriţi la mare, privindu-se şi dorindu-se, apoi rîzînd cvasi-tîmp în valuri. Şi asta fără să ni se spună dacă aveau intenţii serioase apropo de relaţia asta a lor! Te aşteptai să se iţească din apă, îmbrăcat în scafandru, secretarul de partid, care să ţină o prelegere despre „măreţele realizări” de pe litoral, pornind cu o parabolă despre plancton sau meduze… Te aşteptai eventuali ca superbii vacanţieri să se dovedească a fi brigadieri de la Canalul Dunăre-Marea Neagră aflaţi într-o pauză de refacere a forţelor, gata să se reîntoarcă la tîrnăcop. Nimic din toate astea. Reclama se apropia de încheiere cu o panoramare din elicopter a hotelurilor, cu arhitectura lor îndrăzneaţă. Un îndemn la „bucurie, turism, tinereţe” conchidea spotul. Nimic „pe linie”, nimic dictat, nimic doctrinar. Hedonism pur! Iar în montajele despre Costineşti, între doi folkişti la Amfiteatru şi un Obelisc filmat de jos, puteai vedea şi secvenţe de discotecă! Cu orgă de lumini şi globuleţ rotitor din cioburi! Iar în ring – fete cu tunsoare punk şi băieţi cu perciunii raşi! În filmele de la Buftea, în astfel de scenografii conotate occidental, sălăşluiau îndeobşte „băieţii răi”: bişniţarii, şarlatanii, spionii străini… sau chiar foştii legionari, reveniţi în patrie cu mustăţi false! De data asta însă – nimic din toate acestea: juma’ de minut de boogie wonderland
Ce însemnau aceste scăpări? „Şopîrle” îndrăzneţe, nebăgate în seamă de cenzură? Sau concesii controlate, incluse în „strategia supapei”, laolaltă cu alte manifestări juvenile tolerate în epocă?

E timpul orgiilor!

Oricum ar fi, se poate deduce că tineretul anilor ’80 era pregătit către marea deschidere hedonică din publicitatea primilor ani ’90. Majoritatea spoturilor de acest gen erau adaptări în română ale unor mai vechi spoturi occidentale, cu voci stridente şi mişcări ale buzelor nesincronizate. Dar asta prea puţin conta! Conta într-adevăr exuberanţa cu care îşi exhibau pofta de viaţă acei juni occidentali, întruchipînd modèle aspiraţionale pentru congenerii lor români. Erau spoturi cîntate, dansate, interpretate şarjat, neverosimil. Erau asemeni unor crîmpeie de musical, în care Fred Astaire se opreşte din vorbit serios… ca să pornească, pe nepusă masă, un step straşnic! E acolo o anumită euforie de plastic, un paradis cu glanţ artificial, o fericire convenţională (bonhœur conforme), cum o cataloghează stîngiştii apuseni.
Sistemul funcţionează o vreme. Tinerii români se lasă seduşi de cîntecul de sirenă al publicităţii pentru ţigarete americane sau băuturi cola multinaţionale: unele conferind stil, altele alimentînd verva…

Reţeta merge însă din ce în ce mai greu, cu timpul. Generaţiei Pro îi succed altele, tot mai contra, tot mai greu de convins. Anunţătorii aduc schimbări de fason: reîmprospătează moda hainelor, stilul cîntecelor… Dar nu-i de ajuns să adaugi gel în păr, să strîmtezi o fustă sau să remixezi o muzică în manieră hip-hop. După 2000, noile generaţii prezintă o neîncredere mult mai profundă… Sînt tineri care nu se recunosc în acele imagini ale hedonismului de mucava; şi nici nu simt cine ştie ce aspiraţie la vederea lor. Dimpotrivă: această imagine de export a distracţiei o resimt ca pe o contrafacere, ca pe un fals.

E timpul să venim cu ceva mai tare – şi-au zis „marii păpuşari”. E timpul pentru hot stuff. Şi iată că, de la o vreme, în unele reclame pentru chipsuri sau băuturi energizante, petrecerile juvenile sînt tot mai întunecate, convivii tot
mai blazaţi şi mai sedentari, atmosfera tot mai decadentă. Sînt împrumutate o serie de procedee video din filmele cu drogaţi, toate vrînd să sugereze aşa-zise „experienţe ale extazului” şi „explorări ale limitelor”… Gata cu chermezele: e timpul orgiilor! Gata cu veselia bahică: e timpul să-nceapă trip-ul!

Şi apoi sînt reclamele stil Jackass. Mai mult decît sporturi extreme, isprăvile sînt extrem de prosteşti, totul în numele unei cît de mici secreţii de adrenalină. Pe acest teritioriu se bat doi salepgii mondiali. Unul costumează oameni în banană spre a fi paraşutaţi în jungla gorilelor; sau în iepuraşi pufoşi, spre a fi azvîrliţi în faţa cîinilor întărîtaţi. Altul ne arată cît de temerar e cel care zgîndăre un urs ieşit din hibernare; sau cel care traversează strada pe bicicletă-n goană, cu ochelari nepotriviţi. „Senzaţiile” cică sînt „tari”, iar „distracţia” pasămite – „extremă”…

Între timp, anunţătorii locali, cu precădere berarii – dar şi unii mezelari etc. – au definit (pesemne–n urma unor cercetări), distracţia standard a românului, indiferent de vîrstă, statut social sau grad de educaţie: ieşirea la iarbă verde! De preferat cu grătar, de subînţeles cu muzică la maximum. Unii caută „locaţii selecte” prin genuni pustii, alţii vecinătăţi avantajoase, pentru cazul în care au uitat berea acasă. Asta şi după cum e definit publicul-ţintă, mai mult sau mai puţin pretenţios. De fiecare dată însă natura se lasă cucerită şi dominată de petrecăreţul român, care vede–n această formă de recreere „verde” – un prilej nu atît de încărcare a bateriilor, cît de retrezire a instinctului de vînător.

Uncategorized 09 September 2007, 1 Comment

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=siEpux48BYg]

O nouă aberaţie a acestui Caracal mai mare (care este Bucureştiul).
De obicei pasajele sînt menite să degreveze intersecţiile complicate. Ei bine, Pasajul Mărăşeşti are menirea, dimpotrivă, să încurce pe puţin două intersecţii mari. Constructorii lui Ceauşescu l-au pus, oarecum, ca un car înaintea boilor. Pasajul trebuia să preia traficul într-o zonă care se preconiza ca un înfloritor centru urban. Nu a fost să fie… Oraşul postceauşist s-a dezvoltat în alte zone, iar acum pasajul nu face decît să gîtuie o axă de trafic care uneşte acele zone.
Ca o culme a ironiei, pasajul a stat închis ultimii 2 ani ăentru renovare, a înghiţit mulţi bani, s-a redeschis şi acum e gata să ne enerveze mai rău ca oricînd. Lui i-am dedicat ultimul editorial din B-24-FUN:

Ce sens are Pasajul Mărăşeşti?

L-a construit Ceauşescu, ca să ne încurce peste vremuri

După o pauză de peste un an, s-a redeschis Pasajul Mărăşeşti. Până de curând erau lucrători în el, care dădeau ultimele mistrii, în timp ce automobilele încetineau, să-i ferească. De cîteva zile pasajul a revenit pe harta aglomeraţiei bucureştene.
Stând deunăzi blocat sub pământ, m-am întrebat: ce sens are Pasajul Mărăşeşti? El chipurile degrevează intersecţia lui Goga cu Mircea Vodă. Dar pe Mircea Vodă trece cam o maşină pe minut, în medie. Cine vede trei maşini deodată poate spera să vadă şi o muscă albă!
Ceauşescu avea gînduri mari: ar fi trebuit ca toată zona să râdă în soare, binecuvântată de apropierea Casei Poporului. Dar anii trec şi locul rămîne pustiu. Vizavi de Plaza Camerei de Comerţ se întinde un maidan dezolant.
Cîndva aici era cocheta Piaţă Mărăşeşti: cele cîteva tarabe desenau o lume veselă şi prosperă. La cîteva case de străvechea biserică Dobroteasa (scăpată pînă azi prin minune) era o cîrciumioară. Curţile debordau de salcîmi şi lilieci. Peste drum, lîngă piaţă, avea casă unchiu’ Ionică, unchiul lui tata. Ne lua un sfert de oră să ajungem din Foişorului, mergând la pas uşor, pe străduţele umbrite de copaci ale cartierului.
Azi locul e unul dintre cele mai aride din oraş. Pasajul e bun poate că mai ţine un pic de umbră…
Dar altfel, ce sens are pasajul? Prin el trec şi maşini, şi tramvaie. Pasajul nu separă unele de altele. Dimpotrivă, el îngustează Bulevardul Goga, această umflătură ceauşistă a Dudeştiului, iţită în dreptul fostului bordel Crucea de Piatră. Dacă vreun camion blochează Bulevardul Mărăşeşti, îi încurcă pe toţi, ori că merg pe şine, ori pe asfalt. Pasajul Mărăşeşti nu întretaie nici podul omonim: nu trece nici pe sub Dîmboviţa, nici peste ea; se opreşte în „prag” şi îi încurcă pe toţi cei care au treabă pe la Camera de Comerţ, şi aşa năuciţi de sensurile de pe chei. Cei care au copilărit şi au crescut în cartier se simt azi cu atît mai pierduţi şi mai dezorientaţi.

Uncategorized 05 September 2007, No Comments

- FĂ TU… că eu stau.

Muzicienii mai vechi ştiu, dar se feresc să o spună, din pietate faţă de compozitorul George Grigoriu, cel care a comis-o… Dar e lesne de verificat că refrenul cîntecului “Poporul Ceauşescu România” copiază primele note din I Want To Hold Your Hand.
Şi asemeni Beatles-ilor, dar la scară românească, maestrul Grigoriu s-a cam umplut de bani în urma inspiratei furăciozităţi (ezit să-i spun plagiat – sînt totuşi copywriter, nu copyrighter)… Nu mai punem onorariul propriu-zis, dar să ne gîndim la banii reveniţi pentru fiecare difuzare a cîntecului pe canalele oficiale: şi au fost cu miile, poate cu zecile sau sutele de mii.
Haios: lui Grigoriu i se respectau pe plan intern drepturile de autor, dar lui Lennon şi lui McCartney, aceşti exponenţi rătăciţi ai capitalismului – nici pomeneală.
De remarcat că “Poporul Ceauşescu România” forma un acronim retoric pentru PCR – iniţialele Partidului Comunist Român; şi că acest cîntec, în parte şi datorită libretului doctrinar, dar mai ales datorită melodicităţii sale, a devenit un adevărat imn al Epocii Ceauşescu.
Emblematic pentru o ţară a copiuţelor, a trasului cu ochiul la vecin, a furtului intelectual difuz, imperceptibil, echivalent cu luarea firească în posesie.
Sau, ca o ipoteză (atenţie, conspiraţionişti!)…
Să fi lansat “fratele Grigoriu” o mega-şopîrlă, un mesaj în sticlă, un stimul subliminal către masele care, în acest fel, se adăpau cu decadenţă occidentală escamotată în imn de slavă? Să fi programat ocult “maestrul Gigi” mămăliga, astfel încît să explodeze la a n-şpea mia difuzare a “compoziţiei” sale?

Uncategorized 03 September 2007, No Comments

Hai acasă… în West Jamaica…
Related link: Reparaţie pentru marele Gil