Uncategorized 15 August 2007, No Comments

Regret că n-am profitat îndeajuns de amiciţia luminoasă pe care mi-a oferit-o Alexandru Condeescu. În anii ‘90, ne-a adus împreună Saviana Stănescu, cea care pe atunci încă îşi gesta viitoarea carieră de star al dramaturgiei americane (e curios cum marii prieteni ai lui Alex s-au numit Stănescu, fără a fi înrudiţi între ei: primul fusese Nichita).
Pe vremea aceea eram foarte entuziast apropo de menirea culturii de masă, a subculturilor etc. în transformarea şi primenirea Culturii (cu C mare). Eram un radical care jubila constatînd declinul unor instituţii pe care le proclamasem putrefacte: Literatura, Cartea, Autorul, Critica (toate cu majuscule, fireşte)… Alex, ca director la Muzeul Literaturii, n-avea nicidecum ideile unui conservator sau ale unui reacţionar. Nu e sigur că-l scandalizam, cel mult îl intrigam…
Alex nu m-a contrazis niciodată, ci a avut perspicacitatea şi răbdarea unui Socrate de a-mi pune anume acele întrebări în stare să-mi clatine certitudinile. Nu apăra vreo poziţie, nici nu se afla la vreun pol fundamental opus faţă de al meu. Nu era defel un nostalgic al umanioarelor vetuste, al acelui peisaj arcadian, cu Auctorele cocoţat pe soclu şi obligatoria exegeză tămîietoare răsfirată la picioare. Implicarea sa în contemporaneitate îi e atestată de munca depusă în înnoirea muzeului şi a instituţiilor conexe pe care a întreprins-o în cei 17 ani de directorat.
Acest curator-şef al Condeielor Româneşti a transformat MLR-ul dintr-un cavou exquis într-un loc viu, deschis către promovarea literaturii noi, dar şi receptarea într-o manieră proaspătă a clasicilor. A prilejuit trend-uri fără să fie un monden (dimpotrivă). A generat forme care continuă să genereze fond.


foto: Alex Gâlmeanu

Una dintre anomaliile tipic bucureştene, la care merită să ne gîndim în aşteptarea metroului:
Staţia Eroilor are două peroane. Unul larg, frumos luminat, cu multă marmură-n el, care dă la două linii de metrou. Şi altul îngust, întunecos şi igrasios, care dă la o singură linie.
Acuma: să întrebăm un ne-bucureştean care anume dintre peroane duce către două direcţii diferite (Industriilor şi Gara de Nord), fiind haltă pentru două rînduri de călători; şi care peron anume duce către o singură direcţie. Un om normal va răspunde că peronul dublu e pentru două direcţii şi peronul simplu – pentru o singură direcţie. Logic.
Numai că puţine lucruri în Bucureşti sînt cu adevărat logice. În nici un caz staţia Eroilor, unde peronul simplu geme de călători care schimbă trenul fie înspre Gară, fie înspre Industriilor; iar peronul dublu, larg şi spaţios, deserveşte, cu ale sale două linii, o singură direcţie…
Şi iată cum, în acest Caracal mai mare, una dintre cele mai importante staţii de metrou, nod de linii şi direcţii, a ieşit complet anapoda! OK, e în apropierea Dîmboviţei; cu siguranţă că au fost probleme de proiectare; toată consideraţia pentru cei care, la vremea lor, au scotocit după soluţii. Mai ales că era şi presiunea politică a regimului, a lui Ceauşescu personal. Dar e clar că acea staţie a fost gîndită cu mai mult respect pentru maşini decît pentru oameni. Garniturile de metrou se lăfăie, pasagerii se-nghesuie. Viaţa cotidiană a multora dintre noi se calchiază după logica aparte a acestor spaţii care ne domină şi ne dirijează parcursul.

cuvintele 13 August 2007, 2 Comments

După modelul din Chocolat (cu Binoche şi Depp)


propun

Ciocolateria “Mai ia”

(zic şi eu…)

Uncategorized 12 August 2007, No Comments
arhivă 10 August 2007, No Comments

florilegiu


www.publicitatepelumeacealalta.ro

Seria lumilor matriceale continuă. De data asta avem de a face cu un medium care, dacă tot comunică îndeobşte cu spiritele, poate să facă şi publicitate targetată pe lumea celor drepţi.
Omul îşi prezintă mecanismul ca un adevărat marketer: reclama respectivă atinge miliarde de suflete ale defuncţilor; care se vor (cum altfel?!) reîncarna; deci vor reveni în lumea noastră, cu mesajul publicitar gata inoculat. Asta cică ar avantaja mărcile locale, care astfel pot căpăta anvergură internaţională. Pentru că, desigur…

“[...]
spiritele care se reincarneaza in lumea noastra se pot naste in oricare tara [...]

Cu alte cuvinte, îţi faci reclamă în lumea de dincolo, ca să ajungi în pieţele externe de dincoace:

“[...] Asta inseamna ca produsul dumneavastra nu mai are decat sa se lanseze international si va avea deja un numar de consumatori [...]“

Tare, nu? Şi, la o adică, se poate rezolva şi problema distribuţiei. Simplu: prin teleportare. Sau prin telekinezie. (Dar asta prea e aşa, la prima mînă…)

(Mulţumesc Leti)

arhivă, xocolatl 09 August 2007, 5 Comments

Studiu de făcut caz

Multă vreme am detestat denumirea naţional-comunistă a pralinelor Carpaţi, cele care se găseau la cofetăriile bune din centru, chiar şi-n plină austeritate optzecistă. Aceste capodopere baroce de ciocolată fină, deopotrivă moi şi crocante, dulci şi amare, ar fi meritat un nume mai exotic şi mai sonor decît banalul “Carpaţi”. Pe vremea aceea se mai numeau Carpaţi cel puţin un camion, o ţigaretă cu sau fără filtru şi vreo duzină de uzine… Tot ce se iţea mai “de vîrf” în industria vremii era pasibil să primească numele munţilor patriei. Dar să botezi cea mai delicioasă bomboană de ciocolată din tîrg (în afară poate doar de trufă…) cu acest nume plicticos de conformist mi se părea o greşeală de gust care se resimţea în gustul propriu-zis al cofetului.
Abia de curînd am înţeles subtilitatea acestui toponim devenit “cioconim”. Revelaţia mi-a venit de la batonul de Toblerone. Celebra ciocolată elveţiană face parte din obiectele cu design unic în lume. Forma sa este atît de specială încît, mai nou, obiectele în formă de prismă triunghiulară sînt denumite în jargon toblerone, aşa, ca substantiv comun. Dar ciocolata Toblerone, o dată despachetată, ne dezvăluie o altă surpriză: forma ei nudă este, de fapt, cea a unui lanţ muntos stilizat, fiecare prismuliţă reprezentînd un vîrf. Iar ansamblul simbolizează munţii Matterhorn, cei mai celebri dintre Alpi, cu aura lor de sănătate şi lăptozitate. Munţişori de ciocolată – iată metafora pe care n-o înţelesesem pînă atunci şi care mi se desluşea, precum un pisc ciocolatiu. Ce altceva sînt ciocolăţelele Carpaţi decît nişte miniaturale masive muntoase, cu steiuri şi rîpe de nucă şi fructe confiate? Spre deosebire de rigoarea helvetică a “munţilor” Toblerone, Carpaţii de ciocolată ni se arată mai accidentaţi, mai dezordonaţi, mai surprinzători. Mai aşa, ca noi…

apărut azi în B24FUN

Uncategorized 07 August 2007, 7 Comments

Dedicată Monichii, o nostalgică a ciocolatei Goodbye Mao:

Toxică la maxim e
Maxam paxta dentară,
curăţenii maxime
xinezii-n ea mixară.

(ştirea)

Bukarestalgie 07 August 2007, 3 Comments

… dar nimic rău
Aseară am fost într-un local din blocul de pe Calea Victoriei în care a locuit Florian Pittiş. Nu rareori era văzut coborînd din acel bloc, cu ţigara într-o mînă şi cu scrumiera în cealaltă. Se plimba agale, fuma şi scutura atent în scrumelniţă.
Să faci asta în anii ‘80 nu era semn de ecologism, ci un soi de nesupunere dandy. Iar Florian Pittiş era un dandy, era un cochet… Atenţia aproape obsesivă acordată părului (avea gesturi aproape coregrafice de ţesălare a coamei atent îngrijite, avea cîntece despre plete etc.), platoşa de blugi cu care se acoperea pînă şi în zilele toride – pot părea nişte ciudate vanităţi exterioare; dar multă vreme, în care pînă şi înfăţişarea ne era normată şi controlată de partidul-stat, aceste bizarerii de afişare publică au constituit afronturi, declaraţii de independenţă, mici revoluţii personale. Poate că în asta a constat magnetismul exercitat asupra tinerilor de-a lungul multor decenii de către Florian Pittiş, dincolo de mode şi contramode: această exhibare vehementă, oarecum teribilistă, această alintare-provocare, tipic juvenile. Young at heart, aş zice, dar ştiu că maestrul nu gusta genul acela muzical… aşa că revizuiesc: Forever Young (neapărat cu Dylan).
Inevitabil discuţia a alunecat asupra unor detalii intime, despre care “vorbeşte lumea” şi pe care Florian Pittiş le ţinea secrete… Pe atît de secrete, pe cît de făţişă îi era aderenţa la alte minorităţi, precum cea flower power
Şi atunci am simţit nevoia pioasă de a-l pomeni cu ceva demn, de a spune “ceva de bine” despre cel care ne era vecin şi în acele clipe, la un etaj de (încă şi mai) sus… Şi am zis atunci (şi reiau acum) că:
Florian Pittiş a avut o intuiţie perfectă atunci cînd, după ‘90, a simţit că teatrul în România cam bălteşte; şi a hotărît “s-o dea pe muzică” definitiv: fie ca textier, fie ca recitator în spectacolele cu folkişti, fie chiar avîntîndu-se tot mai mult ca solist vocal… A întreprins acest taking-off (ca să evoc un film cu hippioţi care îi plăcea) cam în acelaşi timp cu Ştefan Bănică jr., mai tînărul său coleg de la Bulandra, în capul unei coloane de “actori răspopiţi” care îi cuprinde pe Chirilă jr., pe Helciug, pe Ada Milea etc. Sînt oameni pe care azi îi ştim mai întîi de cîntăreţi, deşi excelenţi actori “la bază”.
De ce a făcut Florian Pittiş acest pas? Ar fi putut să rămînă un societar onorabil al teatrului, ar fi putut să pună-n scenă piese în regie proprie, în manieră pop art, precum Cîinele grădinarului sau Cum se numeau cei patru Beatles. Succes avea. Şi-a dorit însă mai mult. Nu neapărat mai mulţi bani, cum tinde să gîndească românache disperat (deşi n-ar trebui să ne ferim să spunem şi că Florian Pittiş avea fler şi calităţi de manager cultural nu îndeajuns fructificate)… E vorba în primul rînd de provocare profesională, de neastîmpăr artistic, de creativitate. E vorba de aspiraţii pe care un gen artistic îmbîcsit (cel puţin la noi) nu i le mai puteau satisface. Şi pe care i le satisfăcea pe deplin scena muzicală, tot mai activă, tot mai vitală. E drept, el strălucise ca interpret vocal încă din anii ‘70, cînd cu show-urile TV ale lui Bocăneţ. Şi varianta sa la Ballad of John & Yoko, “Mi-am dorit o maşină (şi iat-acuma o a-am…)” din reclama şaptezecistă la automobilele Dacia a rămas ca o amintire pregnantă a unuia dintre cele mai bune momente ale publicităţii noastre anterevoluţionare. Nu mai zic că în ultimii ani ajunsese voice-over-ul cel mai dorit din publicitatea românească…
Dacă aş insista încă un pic asupra marii sale voci (Teleenciclopedia, Moment poetic, God’s Voice în reclamele la Camay, Rompetrol etc.), bogată în armonice precum e vinul bun bogat în arome, e pentru a evidenţia un fapt extraordinar: Florian Pittiş a debutat ca un excelent mim, ca un emul al lui Marcel Marceau, regele pantomimei moderne. A excelat de la început ca un performer al expresiei corporale/nonverbale. Dacă a excelat totodată şi pe cealaltă axă a performanţei actoriceşti, cea vocală/verbală, asta dovedeşte că a fost un perfecţionist şi un artist total.
Într-o polemică recentă cu Tudor Ţepeneag, o schijă a ricoşat înspre cel pe care Ţepeneag jr. îl alinta “Moţu”… Poziţia mea de atunci cu privire la Radio 3 net a fost una cel puţin sceptică. Laolaltă cu alţii, am reproşat conducerii SRR că a desfiinţat un post în FM şi AM, dedicat tineretului (Radio România Tineret, fost Radio 3), pentru a înfiinţa un… site! Argumentul meu era unul de etică a guvernării: statul are datoria să asigure un post muzical pe unde hertziene şi tinerilor din Apuseni, şi celor din Deltă, şi celor din cătunele pierdute ale Carpaţilor Orientali. Dacă, între timp, a ajuns Europa FM să emită şi în aceste cotloane, cu atît mai bine. Dar meritul unui privat evidenţiază ruşinea statului! Dimpotrivă, e mai firesc ca privaţii să fondeze staţii care transmit pe net (ceea ce se şi întîmplă în ritm progresiv), în timp ce statul, ca stăpîn al frecvenţelor, e dator să asigure emisii chiar şi pentru tinerii ciobani care încă nu merg cu laptopu-n vîrf de munte…
Azi, cînd toată naţiunea îl priveghează pe Florian Pittiş şi îi elogiază viziunea de a înfiinţa un radio pe net, ar merita poate să deplîngem maniera în care acest “pas revoluţionar” a fost făcut: prin desfiinţarea unui post pe unde radio. Cu toţii ştim că Florian Pittiş nu a vrut aceasta. Cu toţii ştim că un spirit altruist şi progresist ca al său ar fi văzut radionet-ul ca un post nr. 4, care nu ar fi trebuit să substituie Radioul 3. Cu toţii ştim că, prin acest pas înapoi, s-au redus nişte cheltuieli, în condiţiile în care SRR-ul a rămas un la fel de mare cheltuitor de fonduri publice. Dacă Florian Pittiş a fost într-adevăr un vizionar, un entuziast care a anticipat viitorul radioului (şi radioul viitorului), e păcat că această viziune s-a concretizat tocmai într-o conjunctură dubioasă. Şi e păcat, mare păcat, că mulţi dintre cei care îl jelesc azi mai dihai l-au folosit drept paravan pentru şmenuri şi căpătuială. Că l-au plasat pe acest copil mare, cu pletele lui dalbe şi badge-urile lui pacifiste, în poziţia unui scut pentru malversaţiunile lor cabalistice.
Florian Pittiş ar fi putut fi un bun Hamlet. Să ni-l închipuim numai: cu ochii aceia, cu glasul acela, cu statura aceea… Dar nu a fost să fie. El era alternativ… era PREA alternativ. Pe el îl distribuiau (la Buftea sau la TVR) în roluri de bişniţar, de “parazit”, de chiulangiu. În Veronica, evident, el era Greierele! Roluri minore, pe care însă publicul le adora, ca pe nişte mici raze de soare în scenariile alea cu sinopsisuri de la partid… În piesele din dramaturgia clasică, el era bufonul, nebunul, marginalul… Dar Florian Pittiş a prins şi un rol principal la Bulandra (înainte de seria spectacolelor pop art cu muzică şi proiecţii pe care şi le regiza singur): anume în >Anchetă asupra unui tînăr care n-a făcut nimic (emblematic titlu…), o piesă despre inadaptare; o piesă tezistă, da, dar aşa erau pe atunci toate piesele din repertoriul contemporan.
În toate aceste roluri, mari şi mici, Florian Pittiş ne-a făcut cu ochiul complice şi ne-a transmis maximum de mesaj subversiv posibil în marea piesă de pe marea scenă a ţării: ne-a învăţat să gîndim alternativ, să aspirăm către alte zări, să căutăm şi altceva decît ni se dă…

semnal 03 August 2007, 1 Comment

M-am tot ţinut să nu pomenesc vreun autor din ultimul Tiuk, cel cu topicul maternităţii…
Dar…
Nu mă pot abţine de la discriminare şi redau un pasaj din Svetlana Cârstean: mîngîierea propriei burţi de gravidă o duce cu gîndul telescopic la burta proprei mame…

[...] Ma gindesc la burta mea mare, de femeie gravida. Pe ea imi odihneam miinile, cu ea impingeam oamenii in tramvaie, imi faceam loc, gauream aerul, eram parca mai puternica decit el sau el era poate resemnat si elastic. Ma gindesc la burta mamei mele pe care niciodata n-am vazut-o, nici intr-o poza. Burta ei, cu mine in ea, ramine un secret vesnic. Si cind imi amintesc de ele, burta mea si burta ei devin doua camere identice, umbroase, cu storurile trase, unde se poate dormi pina tirziu. Doua camere carora le stii fiecare pata de pe tavan, fiecare bubulita din var, fiecare desen pe care dungile subtiri de lumina il proiecteaza de-a lungul mobilelor, peretilor si peste corpul tau. [...]

Să fie vreo 10 ani de cînd am auzit-o prima dată pe Sveti citind din ciclul Floarea de menghină, la cenaclul lui Cărtărescu. Textul mi-a mers la suflet. Am înduplecat-o să-mi dea una dintre puţinele dactilocopii. Ajunse acasă, poemele “de menghină” au magnetizat-o şi pe soţia (pe atunci logodnica) mea, care altminteri îi trăda cu greu pe autorii ei francezi…
Peste vreun an-doi dau de Svetlana într-o revistă glossy pt. femei, cu un adorabil eseuaş despre… buric! (Tocmai se lansase moda feminină care lasă buricul descoperit.) Erau rînduri scrise cu o graţie şi o senzualitate care m-au excitat la maximum (nu numai spiritual)!
Azi, cînd vorbim mai mult despre ce ne fac copiii decît despre ce mai scriem (ştiind că ei, copiii, sînt adevăratele creaţii ale noastre; că genesis-ul bate poesis-ul), dau de acest poem despre burţi: burta mamei şi a fiicei ca două camere incluse una-n alta etc. Şi am o senzaţie de undă concentrică: de la buric la burtă… de aici la burta mamei… şi de aici la întregul univers care ne generează şi ne înghite pe noi toţi (dar deja asta e interpretarea mea gongorică)…
NB! Svetlana zice burtă, nu pîntece. Ceea ce e foarte poetic.