textier.ro

Ori Peugeot, ori pe jos

De ce nu are şanse sloganul ăsta (deşi e bun dpv retoric)?
1) Pt. că are brandname-ul la mijloc, ceea ce e moartea art-directorilor (români… mă rog, nu toţi);
2) Pt. că în năzbîtioasa limbă română, operatorul logic ori… ori… nu exprimă neapărat o alternativă. Dimpotrivă, se poate spune:

Ori Peugeot, ori pe jos – e acelaşi lucru.

Iar după ultimele retrageri de pe piaţă ale 307-lor defecte… pardon, Messieurs…

de Florin Dumitrescu, apărut în Dilema Veche de vineri (185 – 27.08.07)

Cum vînd francezilor o maşină cehească

Era o reclamă acum cîţiva la Skoda Octavia, pentru piaţa franceză.
Vedem maşina în splendoarea ei rulînd pe şosea, printre dealuri înverzite, care unui eventual telespectator român i-ar putea părea familiare. Transilvania cumva? – se poate întreba acesta, văzînd maşina intrată într-un sat pitoresc: casele acelea cu acoperişuri ample, pîrîiaşul acela cu cîrduri de raţe, turla aceea ţuguiată de biserică… Maşina, căreia i se poate vedea numărul de înmatriculare franţuzesc, se comportă admirabil pe şoseaua rurală, pustie, numai pietriş… Face de ruşine o căruţă ancestrală şi suceşte a mirare capetele unor ţărani în costum popular. Dar – ăsta parcă-i portul românesc… Şi fizionomiile acelea parcă sînt ale neamurilor de la ţară… Apoi felul bărbaţilor de a purta clopul pe creştet… Şi felul femeilor de a muşca din capătul basmalei… – Ei, dar poate fi orice ţară din Est! O fi Cehia, tot e vorba de Skoda…
Şovăielile dispar în momentul în care le auzi pe babele din piaţa mare vorbind clar româneşte şi le vezi cum se hlizesc în palmă. Automobilul frînează cu impetuozitate în faţa unui grup răsfirat, dominat de figura încruntată a unui mustăcios între două vîrste. Tăcere. Praful se ridică încet pe lîngă roţi. Suspense. Portiera din dreapta se deschide alene… Grupul se strînge instinctiv în jurul mustăciosului care se încruntă şi mai mult. Prin portiera larg deschisă coboară o tînără femeie într-o rochie simplă şi stilată, contrastantă cu toate fotele şi ştergarele din jur. Chipul îi reflectă bucuria reîntoarcerii. – Maria, strigă deodată mătuşicile mirate şi muşcă şi mai tare din basmale. Fata avansează dezinvoltă către ele şi primeşte în extaz îmbrăţişarea corpurilor feminine gîrbovite, deformate de corvezi. – Maria, Maria, oi vin’t acas’, mamă… – Săru’ mîna… da, m-am întors… Lacrimi, închinăciuni, alte palme la gură, altre basmale molfăite… Dar hop, Maria se desprinde de grămada suspinătoare şi se îndreaptă, superbă dar un pic şovăielnică, către figura paternă a mustăciosului, care priveşte în jos. Înspre maşină – se poate ghici. Din automobil coboară, pe partea şoferului, un tînăr bine făcut şi simpatic, care zîmbeşte rezervat către morocănosul pater patronus. – Tată, el e Julien, spune fata cu o solemnitate care nu-i poate acoperi emoţia de fată îndrăgostită. Julien s-a apropiat, stîngaci, şi s-a oprit la cîţiva paşi de tatăl Mariei, care, taciturn, oscilează cu privirea: de pe maşină pe ginerică şi înapoi…Urmează, fireşte, anticlimaxul, după reţeta îndelung verificată în reclamele din lumea-ntreagă: mustaţa se destinde instantaneu într-un mare zîmbet generos. Urale, fericire, diseară dansăm la căminu’ cultural! Cîteva secvenţe ilustrează cel mai bine deznodămîntul fericit: sînt cele în care îl vedem pe socru bătîndu-l pe spate pe ginere, prieteneşte, lîngă botul maşinii, cu o privire sugestivă, tipică bărbaţilor pasionaţi de automobile.
Acceptarea răpitorului de către familia fetei e îndeplinită. Iar vehiculul acestei pendulări a sentimentelor este Skoda Octavia, maşină de om serios, cu minte la cap. Lungul drum către satul de obîrşie al consoartei e o complexă probă de anduranţă, care culminează cu examenul, mai dur decît orice crash test, din partea socrului. Şi ce era mai nimerit pentru a demonstra mai bine marele caracter al marelui autovehicul? Nimic altceva decît o ciocnire a civilizaţiilor, în care eroul occidental are de înfruntat frusteţea nedisimulată a unei comunităţi patriarhale. Aşa, ca românii ăştia din spot, oameni dintr-o bucată, vai de tine dacă-i superi cu ceva… Dar şi dacă le eşti pe plac, gata, i-ai cucerit: sînt cei mai ospitalieri din lume. Oricum, neam de neamul lor n-a văzut aşa maşină…
Aşa se presupune că gîndeşte franţuzul-tip, căruia îi e adresat spotul. Dacă ar şti el că pe uliţele satelor din Ardeal sînt mai multe maşini germane decît gîşte-n pîrîu… Şi, apropo, dac-ar şti ei că pentru una dintre mărcile auto germane, există un spot aproape identic, destinat pieţei englezeşti, cu acţiune petrecîndu-se în Sicilia: tatăl fetei e un barrone şi poartă în creştet un capone, decorul e mai arid, satul e mai pietros… În rest, aceleaşi basmale, aceleaşi priviri scrutătoare, aceeaşi situaţie de tensiune rezolvată printr-o îmbrăţişare. Acelaşi autovehicul al acceptării. Căci, pentru englezi, italienii meridionali sînt acei inşi simpli, nesofisticaţi, poate cam brutali, dar băieţi bun în fond… ; la fel cum sînt românii pentru francezi; cum sînt balticii lui Andy Kaufman (Latka din Taxi) pentru americani; cum sînt kazahii lui Sacha Baron Cohen (Borat) pentru noi toţi… mai puţin kazahii înşişi. În domenii clişeizante, precum publicitatea, românul e (încă) un fel de kazah, face (încă) figura celebrului huron al lui Rousseau: sălbaticul gentil, aproapele îndepărtat, amintind de ceva uitat de-a lungul veacurilor. Mai puţin inventiv ca indianul care-şi turteşte rabla sub greutatea elefantului pînă arată a Peugeot 206. Dar la fel de naiv şi de sincer în demonstarea, frizînd patetismul, a sentimentelor. E Straniul şi Străinul, cel în care occidentalul sofisticat se oglindeşte pe sine, în căutarea purităţii şi a naturaleţii pierdute.

Altă prezenţă românească în publicitatea occidentală?

Să omitem cazurile istorice: regina Maria, apărută acum un secol într-un celebru testimomial de presă pentru săpunul Palmolive; şi Vlad Ţepeş care, pe cît se pare, şi-a făurit atît de bine propaganda de înspăimîntare a militarilor turci, încît a generat în veacuri legenda lui Dracula. Să ne mărginim la timpurile moderne.
Şi atunci, o avem pe Nadia Comăneci, cu primul 10 din istoria gimnasticii, într-un spot comandat de Adidas, ca ilustrare a sloganului “impossible is nothing”.
Şi cam atît… dacă ne mărginim la campaniile notabile, ale marilor anunţători internaţionali. O imagine schematică se poate deduce şi din atîta material: în publicitatea occidentală, românii sînt reprezentaţi fie ca păstrători ai datinei, fie ca geniali abolitori de limite. Ce anume poate uni cele două perspective? O încercare de studiu mentalitar ar putea sesiza în superba şi focoasa Maria, cea cucerită de cavalerul motorizat, o Nadie anonimă. Iar în tatăl-staroste – un soi de Ceauşescu mai mic. Ceauşescu şi Nadia: nu rareori noi, românii, ne-am descoperit încadraţi de către occidentali între aceste limite ale imaginarului cvasi-mitic. În fond, Nadia a trebuit să fugă la propriu de pînda “tătucului”, ca să se realizeze şi profesional, şi familial. Maria cea din spot face la fel. Doar că se întoarce acasă, adusă pe cai metalizaţi de către Făt-Şarmant, ca să pună împreună capăt războiului rece din familie. Trăsături groase, personaje polarizate, bîlci. Şi asta în condiţiile în care Dracula lipseşte din ecuaţie…
De fapt, nici n-ar avea ce căuta. În raport cu Dracula (ca mit occidental neoromantic), noi, românii, sîntem acei ţărani speriaţi din zona Bîrgaielor, care îl previn pe călătorul vestic şi civi
lizator să nu se ducă la castel, că “e primejdie mare” (din nou, vocea tradiţiei, vocea respectului faţă de datini).

Dacă Borat era ziarist, omologii lui români sînt specialişti în branding de ţară

Iată că, mai nou, urmaşii lor vor să vorbească lumii, prin intermediul reclamelor, despre ei înşişi. Şi iată-i răzgîndiţi, ademenind dimpotrivă turiştii occidentali către oricare castel, de la Bran în nord, care ar fi putut fi al lui Dracula. Iată-i strigîndu-şi tainele, dezvăluindu-şi misterele şi exhibîndu-şi bizareriile – asupra cărora, pînă nu de mult, păstrau o superstiţioasă tăcere. Cimitirul Vesel, mînăstirile din nordul Moldovei, Sfinxul din Bucegi, Branul, Sighişoara – aduc o aură de ocultism peisajului ONT-istic standard (Litoral, Deltă, Carpaţi), în care protagonistă era natura. Diriguitorii ministeriali ai turismului românesc trimit noi buzdugane mediatice către “acel Apus”. De la un guvern la altul s-a schimbat de fiecare dată mesajul, s-a făcut tabula rasa, s-a neglijat ideea de continuitate şi consecvenţă a comunicării… Dar, dintr-o fericită întîmplare, s-au spus cam aceleaşi lucruri.
Cînd cu eclipsa din ’99, o lumină aurorală dezvăluia România ca un tărîm de poveste, cu multă vîlvă ademenitoare; Dracula se iţea părelnic într-o galerie de personaje din epoca poştalioanelor… Au urmat, în zorii mileniului, două campanii care au avut ambiţia să spună lucruri diferite, dar cu material peisagistic şi stil de montaj destul de asemănătoare. Într-una, România era “mereu surprinzătoare”, întrucît descopereai în ea o lume întreagă: cică nu e Scoţia, deşi are Ardealul plin de castele; nu e Elveţia, deşi are munţi pitoreşti etc. În cea de a doua campanie, România este, cu falsă modestie, “simply surprising”, într-atît realitatea de la faţa locului te copleşeşte şi te trimite în plină metafizică: Delta, mînăstrile, Branul, Sfinxul – ar fi, mai mult decît simple “vederi”, capodopere ale naturii şi miracole ale culturii. Nici recenta campanie de milioane de euro, cea supusă anchetei de fraudă deodată cu schimbarea de guvern, nu se abate mult de la traseu: frumuseţile patriei sînt prezentate de Păsărilă, Dracula etc., în postură de ghizi…
Peisaje încîntătoare, muzică din nai şi cuvinte grave supraimprimate diafan: la vederea acestor montaje de sunet şi lumină, turiştii străini ar trebui să fie cel puţin atraşi; şi poate că fiecare echipă ministerială în parte s-a mîndrit, la vremea ei, cu destui vizitatori, dacă nu chiar năvalitori…
Oamenii locului lipsesc, e drept, din aceste spoturi. Băştinaşii pot fi bănuiţi în spatele camerelor şi în birourile de unde se decid campaniile. E o absenţă copleşitoare.
Românii ăştia sînt mîndri de ţărişoara lor şi invitaţia de a le-o vizita are acel ton patetic şi suferincios, cu care prin ’90 cerşeau ajutoare. Acelaşi of-of, acelaşi măi-măi, “aceeaşi jale-n case”. Străinul trebuie să simtă imperios datoria sacră de a vizita acest buric al pămîntului. Sejurul său dedicat anual relaxării va fi menit de această dată împărtăşirii frustrărilor unui popor chinuit de obsesii abisale.

Îmi pare bine că mi s-a dat ocazia să fac textul ăsta.
Compozitorul Marian Ionescu mi-a zis: hai să fie un cîntec mai meditativ, nu de dragoste.
Atît aşteptam… Cred că publicul Direcţiei 5 are nevoie de o perioadă de retenţie amoroasă.

Dedicaţie lui Umriss şi oricui îi place.
Cîntec şi filmare din 1999.
Clip de promovare a Răpirii din serai, album scos la MediaPro.
Scenariu: Radu Nicolae. Regie: Bogdan Albu. Imagine: Viorel Sergovici.
Cel mai difuzat clip al anului (cu precădere pe ProTV), graţie (şi) sponsorului Stollwerk.
Producătorii voiau clip pentru cîntecul Blonda din blocul meu, pe motiv că ilustrează mai bine profilul punk-rock, atribuit pe atunci trupei. Ciocolatierii nemţi au făcut însă altă alegere…
În clip mai apar, pe lîngă Zoltan Andras (voce, clape) şi Emil Viciu (chitară), şi membrii de atunci ai trupei: Mihai Iordache, Adrian Borţun şi Andrei Bărbulescu. (Ultimii doi repetau pe ascuns cu Dan Teodorescu, pentru lansarea Taxi-ului. Destul de păgubos pentru un ansamblu de muzicieni care nu e tocmai Filarmonica de Stat, să-l poţi căpuşa cît vrei… Doar un mini-turneu în Anglia al “fraierilor” de la Sarmalele Reci i-a mai motivat un pic pe cei care aveau să devină 1/2 din Taxi.)
În clip mai apar şi doi membri ai ansamblului de corzi, dintre care violonista Xenia Grigore a rămas o colaboratoare preţioasă a Sarmalelor.
Cîntecul a fost preluat, printre alţii, de Alexandru Andrieş (în albumul Cîntece de-a gata), regretata Laura Stoica şi Loredana Groza (ultima, în duet cu Zoltan).
Am muncit la textul ăsta cel mai mult. Muzica e a lui Zoltan. Am finisat ultima variantă a versurilor noaptea (aproape dimineaţa), cu cîteva ore înainte de imprimarea vocii, dictîndu-i-o lui Zoli la telefon (şi aşteptîndu-mă să mai aibă obiecţii… slavă Cerului, de data aceea n-a avut). Bravura e a lui, care, după o noapte extenuantă, a tras la studio o mare voce…
Ultimele negocieri s-au purtat la chiar ultimele versuri, unde sînt evocate cele 5 simţuri (care concură la recuperarea cvasi-fizică a iubitei,… expresie a forţei dragostei etc.):

Ţi-aminteşti îmbrăţişarea
glasul, gustul şi parfumul,
închizi ochii şi-ţi apare EA…

Textul conţine un dezacord la refren: “erai doar tu şi ea”. Corect ar fi fost “eraŢI doar tu şi ea”, dar ar fi sunat rău, supărător, chiar nefiresc. Aşa că mi-am asumat această licenţă…
(textul cîntecului e postat pe YouTube şi pe sarmalelereci.ro )

Am fost nedrept cu Tnuva, s-o atac chiar aşa, abia lansată, tocmai în zilele cînd Danone Delicios declanşase ditai scandalul dioxinei.
(Şi bîrficios, şi răutăcios.)
Noroc cu Doru Demolatoru care mă salvează în materie de echidistanţă lactată, lansînd o nouă probă: parodierea reclamei la Danone Delicios (şi gustos, şi… he-he-he… “sănătos”)!

(c) dossiers du net

E 412 dioxin guar gum danone danone delicios nutriday

Nu s-a potolit bine scandalul iscat de Tom Cruise atunci cînd şi-a declarat public pofta de a mînca placentă de nou-născut, că hop şi această reclamă bizară care marchează lansarea Tnuva în România. Interpretul “vampirului la interviu” are de ce să rînjească gurmand către ţara lui Dracula. Aici oricînd poate găsi placentuţă fragedă, cordonaş proaspăt şi alte delicatese obstetrice, la preţul unui mixed grill în sînge…
În realitate, sub marca Tnuva putem găsi proaspete la raft: iaurt, sana, smîntînă… Toate din lapte de vacă. Ceea ce e totuşi destul de clar exprimat de voice-over atunci cînd pomeneşte de ochii aceia maaari… care îl iau în primire pe sugaaar…
Fără să vrea, spotul acesta aburitor dă apă la moară vegetarienilor radicali, care susţin că laptele de vacă este bun exclusiv pentru viţei; oamenilor fiindu-le destinat, la vîrsta adecvată, laptele de mamă.
Un moment trist şi pentru cuvîntul “dragoste”, care se demonetizează încă şi mai mult, atunci cînd, din vrăjeală în vrăjeală, este pomenit “gustul dragostei”, ca o metonimie alambicată pentru “lapte”. Cică “primul lucru pe care ţi-l aminteşti e gustul dragostei”… Bine, dar… Nu trebuie să fii expert în psihologia copilului; e de ajuns să fii părinte (să faci parte, cum ar veni, din target-ul reclamei), ca să ştii că dragostea e un afect pe care copilul îl va dobîndi abia peste cîţiva anişori…
Dar nu, cu siguranţă e ceva gîndit… ceva foarte strategic… şi nu m-am prins eu… Prindeţi-vă voi ceilalţi.

tom cruise placenta scientology amniotic fluid dracula vampire strange bizarre commercial tnuva

Bake Rolls. Crocanţi-s posmagii?

Să montezi pe un stîlp o poză cu doi stîlpi (sau trei, dacă numeri ambele canaturi ale uşii celei mici din cadrul porţii celei mari).
Să pui, în faţa unui cîmp înverzit şi a unui deal, o poză cu acelaşi cîmp înverzit şi acelaşi deal. Mai bine zis: să astupi vederea peisajului cu poza de carton a respectivului peisaj!
Să adaugi o inscripţie de bun venit pe panou… OK, dar unde? În acel loc unde îndeobşte meşteşugarii încrustează inscripţii în lemnul porţii? Nu (respectiv nem): o pui dedsubt, sub poartă… Pe acea fîşie unde, în panourile cu ţigări, stă scris avertismentul anti-tutun…
Ce oameni sînt ăştia, care compun mesaje atît de complicate, atît de straniu exprimate? Ei bine, nu sînt români! Deşi logica alambicată şi dificultatea de a comunica simplu şi firesc îi apropie de glorioasa naţie care a participat la dezordinea mondială cu mesaje de tipul “V-am prins vrăjitoarelor”…
E o etnie care trăieşte în România şi poate că asta explică totul. O fi de vină aerul pe care îl respirăm deopotrivă noi şi ei…
Dacă există secui care au impresia că acest panou marchează vreo diferenţiere faţă de ce e prin jur, să se resemneze. Dacă există români care se sperie că astfel fandacsia separatismului e gata, să se calmeze. O fi scriind acolo Ţinutul Secuilor, dar se citeşte “România”.

tinutul secuiesc tinutul secuilor covasna harghita szekelyfold

Dacă joci fazan pe ţări, ce zici la litera E? Păi Egipt, Estonia… Şi gata: odată numite aceste două ţări, poţi ajunge într-un tărîm feeric: cel al reclamelor estone din anii ‘80, regizate de Harry Egipt.
Domnul Egipt din Estonia e un mic erou al bloggerilor baltici, care văd azi în el un atentator subversiv la rigoarea (dacă nu chiar rînduiala) sovietică. Spoturile lui, demne azi de un bîlci al curiozităţilor de tip Devoratori, conţineau muzică, dans, antren, mult fason occidental… şi uneori evidente sugestii erotice (care în cazul îngheţatei Pinguin frizează pe alocuri pedofilia). Dacă n-o fi tăiat el craca regimului comunist, tot a apucat să îi rîcîie, cît de puţin, scoarţa…

Comentariul de pe YouTube prezintă, dimpotrivă, ipoteza supapei de control: într-o epocă în care mai toţi estonii prindeau televiziuni finlandeze şi, deci, riscau să fie ademeniţi de nălucile capitalismului, o alternativă locală merita tolerată, chiar stimulată. Şi iată cum, cu voie de la partid, se mai făcea cîte una, cîte alta…

Related links:
Îngheţata – aliment erotic
Cum să obţii hormonii fericirii

harry egipt estonia estonian soviet ostalgie east europe adeater publivores commercial vintage 80’s eighties sexy fellatio eros erotica pedo pedofilia naive