arhivă 20 July 2007, No Comments

… la solicitarea Elenei Vlădăreanu, care semnează, alături de Iulia Blaga, grupajul Noapte albă cu Harry Potter, despre dubla lansare de la noapte (al 5-lea film şi ultimul volum Harry Potter). Se ştie, e mare eveniment transglobal, copiii şi tinerii din lumea-ntreagă fac deja cozi la librării, prilej de distracţii şi veselie pe teme de mister şi vrăjitorie. Elena m-a întrebat despre implicaţia marketingului în tot… ceaunul ăsta. Eu am răspuns ceea ce mi s-a părut mai relevant: anume că ideea unei promovări pline de suspense şi de mister a cărţii este o consecinţă a suspense-ului şi a misterului din textul literar. Aşadar… părerea mea:

În Harry Potter, complexitatea lecturii creşte de la un volum la altul, ca într-un joc multilevel pe calculator, urmărind deopotrivă trecerea lui Harry de la o clasă la alta şi creşterea în vîrstă a cititorilor, mai mult sau mai puţin congeneri cu eroul lor. Primele volume ne întind nade care ne prind în volumele din urmă. Cînd cititorul apucă să se bucure că a surprins vreo schemă narativă, siguranţa îi este dejucată fără întîrziere. Textul în sine e „multilevel”: creşte în concentrare şi în alambicare de la un volum la altul, de la un capitol la altul. Teoreticienii literaturii se pot gîndi la o adevărată magie a textului, dincoace de referentul magic, de magia din poveste. Principalul efect de magie este însă acela care se petrece în mintea micilor cititori, care sînt învaţaţi într-un mod subtil să îşi cultive aspiraţiile, să aibă încredere că dorinţele se pot împlini. Şi acum: să ne închipuim că toată această construcţie complexă ajunge către vîrf, către încheierea boltei: ultimul volum, cel în care cică Harry Potter va muri (sau nu?)… Harry e acum adolescent, şcolarizarea sa în ale magiei se apropie de absolvire… dar îl pîndesc primejdii însumat mai mari faţă de cele din volumele precedente. Ca o figură analogică, maşinăria de marketing urmăreşte în planificarea evenimentelor promoţionale toată tensiunea păţaniilor din carte. Lansarea ultimului Harry Potter este un moment de aţîţare maximă a atenţiei cititorilor. Este important să nu răsufle nimic din text, mai ales în privinţa deznodămîntului. Iar dacă măsurilor de precauţie a editorilor li se poate da o aură de mister şi de suspense, cu atît mai bine…

arhivă 19 July 2007, No Comments

Anul trecut pe vremea asta, am publicat editorialul ăsta în B24. Toată lumea mi-a sărit în cap! Faptul că am scris despre show-ul TV al Columbenilor fără să-i dezaprob făţiş mi-a atras atras mie dezaprobări destule. Între timp, m-am găsit într-o bună companie: Dragoş Rouă a constatat şi el caracterul mitologic al serialului cu Moni & Iri.
După încă un an, cînd telenovela lor live a făcut epigoni, s-a dovedit că aveam ceva-ceva dreptate. Mai nou, iată că şi publicitatea se lasă influenţată de povestea televizată. După aluziile din seria BCR Asigurări, în care adolescenta alintată unei familii în vacanţă vorbea la telefon cu un anume Iri, iată că s-a ajuns la evocări ceva mai transparente, în cazul pîinii French Toast.
Încă un filon al folclorului media de care ziceam acum un an:

Folclorul media contraatacă

Masă, terasă, discuţie de vară…

În stânga mea – un redactor-şef de telejurnal. În dreapta – un talk-showman radiofonic. Comeseanul “de stânga” vrea să conchidă discuţia dinainte: – Tevatura asta cu Irinel şi Monica, de la No Comment până Nunta Secolului, a fost un lucru bun. A crescut tirajul ziarelor, a dat o pâine în plus la oameni, de la fotoreporteri până la crescătorii de porumbei care şi-au zvârlit păsăretul pe Snagov. OK, râdem de glumiţa cum că “ăştia au de ce să fie columbofili…”, dar eu rămân pe gânduri. Ştiristul-şef are dreptate: a fost o serie de evenimente care au produs şi au vândut bârfă. Toţi gură-cască aştia au cumpărat mai multă presă (“aşa mai citesc şi ei ceva”), iar presarii au avut spor la vânzări. – Ba nu, nu e bine – ripostează comeseanul “de dreapta” – e chiar un lucru foarte rău! Gândiţi-vă: gură-cască ăştia nu mai ştiu să trăiască autentic, ci doar mijlocit, intermediat, cu procură… Ei se zgâiesc în ograda Columbenilor, pentru că n-au ce vedea la ei acasă. – Nu au distracţii – îndrăznesc eu. – Mai rău, răspunde radiofonistul, nu au idealuri. Nu au gânduri. Nu au sentimente. Nu ale lor personale. Totul e dobândit de la TV, din tabloide…
Amândoi au dreptate şi niciunul. Povestea celor doi opuşi atraşi între ei nu e nici pozitivă, nici negativă în mod absolut. E doar foarte adevărată. Ea a animat pentru o vară satul naţional – amorţit, inert şi prăfuit. Şi aşa cum la ţară diferenţa de vârstă, statură şi avere a mirilor revigorează un întreg repertoriu de strigături, cimilituri şi cântece nupţiale ironice – aşa şi la marea ţară România, folclorul media s-a trezit să contraatace. Ceea ce iaca fac şi eu, foaie verde de dudău…

Pentru: French Toast / Vel Pitar
Agenţie: Next
Director de creaţie: Liviu David
Starring: no comment ;)

Detalii în articolul lui Petrişor Obae din Evz de ieri

Protocolul de la Kyoto:
toată lumea joacă loto.
Protocolul de la Riga:
cei ghinionişti cîştigă.
Pacea de la Trianon:
cei băftoşi au ghinion.
Tratatul de la Versailles:
dacă nu cîştigi, tot ai.
Cei care mai speră – bravos,
întrunească-se la Davos.
Uncategorized 17 July 2007, 1 Comment

Pe scena asta e un mare cîntăreţ… şi unul Mick.
Lăsînd răutăcismele, o să spun că Dave e fan înverşunat Rolling Stones, cărora le recunoaşte influenţa asupra devenirii sale ca artist (după cum şi “Stonjii”, în reciprocitate, se revendică de la muzica americană).
Distracţie frumoasă cui se duce diseară la concert. Eu îl aştept pe Dave Matthews.

arhivă 16 July 2007, No Comments

… În trash la Iulian i-un amfibian.

Pe distinsul dumisale blog, Iulian Traşă ne îndeamnă la ficţiune: să scriem adică o poveste despre batracianul presat din imagine pe vare l-a pozat prin perindările de coolturist.
Zice ‘mnealui:

“Prima oara am vrut sa va intreb ce credeti ca a gandit broasca cu o fractiune de secunda inainte de apasarea rotii de jeep, apoi m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa-mi spuneti ce poveste va trece prin cap cand vedeti poza asta.”

Şi cum m-a pomenit printre favoriţi, m-am executat. Redau mai jos fabula pe care i-am îndrugat-o în chip de comment:

Era o broască încuiată: de ciufută ce era, nu se înţelegea cu niciun alt batracian.
Ce mai era? Era o brosuţă albă perlată din ‘66, bine întreţinută, motor original în perfectă stare.

Şi ce mai era? Mai era un amfibiu blindat, cu turela cam buşita, glorios revenit din
Kandahar.
Broscuţa încuiată tocmai înghiţise un strop de bitter suedez de pe fundul unei sticle scăpate în baltă de către un pescar care o băuse ca să combată frigul de dimineaţă. Şi astfel broscuţa încuiată se descuie la stomac şi făcu un mare salt… pînă pe şosea.
Pe acolo tocmai trecea broscuţa Volkswagen condusă cu viteză maximă (a 4-a) de către pescarul băutor de bitter suedez. Cînd a simţit striurile cauciucurilor originale Michelin masîndu-i spinarea, broasca încuiată descuiată a strigat optimistă: “mai rău de atît ce poate fi?!” Atunci, din pădurea apropiată, care adăpostea o baza NATO secretă, ieşi amfibiul blindat cu turela buşită de către un taliban kamikaze acum juma’ de an, drept pentru care nici nu-şi dădu seama cînd trecu cu şenilele peste broscuţa VW care tocmai trecea cu a doua roată peste broscuţa încuiată descuiată. Servantul conducător al amfibiului dădu vina pe băşina pe care tocmai o trăsese şi îşi spuse sieşi “iarăşi fasole”… dacă nu cumva spuse “iarăşi varză”. Din păcate nimeni nu ştie: amfibiul era blindat, iar ceilalţi martori ai întîmplării (broasca de sub broscuţă şi pescarul care o conducea în stare avansată de ebrietate) muriseră deja.

Cîrnaţii Aldis au fost făcuţi cu varză. Andreea Marin a fost marinată puţin. Noul cîştigător e Nea Grigore!

Instrumentul ăla “ca din Boney M” se cheamă steel drum şi se confecţiona artizanal din bidoanele aruncate prin porturile caraibiene, acordate diferit prin şlefuirea fundului metalic. Aici cel care bate în steel drum e Othello Molineaux. La saxofon – Bob Mintzer şi la trompetă – Randy Brecker. Cîntarea e de la Montreux ‘82, dintr-o perioadă fastă a lui Jaco, înainte de marile crize maniaco-depresive care aveau să îi preceadă sfîrşitul în ‘87.

Uncategorized 13 July 2007, 1 Comment

Spaţiul limitat al bilunarei mele rubrici din B24 mi-a înfrînat intenţia de a-i scutura ceva mai zdravăn pe activiştii civici care îşi transformă misiunea în mondenitate; şi comanda socială – într-un prilej de gimbirleală. Printre rînduri se poate desluşi – sper – şi această idee: anume că eşecul multora dintre acţiunile civice porneşte din chiar lipsa de implicare autentică a acelora care aleg această carieră doar aşa, de paradă; sau ca să vîneze vreo sinecură… Efecte secundare, dar cu însemnătatea lor: zădărnicirea activităţii celor cu adevărat angajaţi; dezgustarea “naivilor” care chiar cred în cauze şi idealuri; răul renume pe care îl dau militantismului, activismului, eticismului, într-o societate în care pînă mai ieri activist însemna “unu’ cu gură mare de la partid”, de care e mai bine să te fereşti… În faţa celor mulţi şi nevoiaşi, care nu sînt obligaţi să înţeleagă nuanţele alunecoase ale Domnilor şi Tovarăşilor, ce diferenţă e în fond între activiştii de ieri şi activiştii de azi? Şi acum textu’ de ziceam:

Să salvăm Oborul, Bordeiul şi pe noi înşine

Petiţia pentru Obor aşteaptă semnături: www.salvatipiataobor.ro

Astă toamnă Scornelius, alter-ego-ul meu ludic, tenta o iniţiativă civică menită să surpe, fie şi ideologic, marea ţepuşă din Piaţa Revoluţiei, blasfemiator numită Monumentul Eroilor. Au fost alături de mine pe LiterNet hors concours: Vlad Nancă, Alex. Leo Şerban, Dragoş Bucurenci, Cătălin Sturza, Bureau d’Archiponcture şi prietenul Răzvan Penescu. Am primit replici online ale tinerilor bucureşteni… Totuşi ceva nu mergea. Nu am întrunit aceeaşi participare largă şi entuziastă ca atunci când Scornelius îi îndemnase pe internauţi să parodieze Mioriţa; sau să spună ce produse se pot numi Eminescu. La proba asta, implicarea civică depăşind ceva mai mult latura hedonică, m-am trezit oarecum în ofsaid… Un amic ongist de carieră m-a luminat: Ce Ţeapă, dragă, acum „toată lumea” salvează Catedrala Sf. Iosif! E drept, protestele la adresa Ţepei împliniseră o vîrstă… Ca de obicei, bucureşteanul domesticise monstruozitatea aceea agresivă cu o glumă; şi învăţa să-i supravieţuiască. În timp ce, la doar juma’ de kilometru mai în deal, Catedrala era în pericol, dacă nu de dărâmare, de sufocare peisagistică şi chiar surpare, prin ridicarea alături a unei clădiri imense! Catolici sau nu, oamenii făceau zid în stradă şi se rugau în cor. L-am concediat pe Scornelius: cu mica noastră zarvă, nu făceam decît să bruiăm un mesaj mai important, care trebuia transmis cu maximă tărie. Azi, când Cathedral Plaza îşi face treptat loc în peisaj, cutez să ridic din nou glasul, de data asta în legătură cu demolarea Pieţii Obor. Am mai scris despre Obor, despre importanţa sa în istoria urbei. Reiau ideea, cu un déjà-vu al inadecvării: astăzi „toată lumea” e preocupată de samavolnicia de la Parcul Bordei. De data asta însă îndrăznesc să-i scutur pe cei pentru care angajarea civică se confundă cu parada mondenă: e aceeaşi luptă, e acelaşi front, e acelaşi mare duşman: nepăsarea noastră.

arhivă 11 July 2007, No Comments

Într-o selectă companie a cîtora bloggeri influenţi, am vut onoarea să răspund şi eu la solicitarea Coolturismului de a comenta alegerea celor 7 minuni ale lumii – varianta updatată. Iată răspunsurile mele la acest minunat mini-interviu:

Coolturism: Florin Dumitrescu, după cum ştii, s-au ales noile minuni ale lumii. Eşti trist că nu figurezi printre ele?
FD: Naţiunile care au ajuns pe lista aceea au cotizat destul (mă rog, tur-operatorii, camerele de comerţ şi industrie etc.). Iar cum eu unul sînt mai zgîrcit… Lăsînd deoparte gluma, am înţeles că topul cu pricina e rodul unor mişcări de marketing, care implică anumite sforării de culise… spre deosebire de topul minunilor clasice, moştenit din antichitate, care, ok, o fi susceptibil de partizanat, dar în nici un caz nu de unul comercial.

CT: Spune-mi te rog cum apreciezi că doar una dintre minuni aparţine culturii europene?

FD: Europa stă mult prea bine cu turismul. Hai să-i vînturăm pe oameni, să mai viziteze şi alte zone… “să se dezvoltă şi gura lor”.

CT: Îţi par îndreptăţite alegerile? Ce ai scoate şi ce ai adăuga?

FD: Nu ştiu ce e cu cetatea aceea secretă, Petra… E de vină incultura mea. Iniţial mă gîndisem la Turnurile Petronas, care sînt cea mai înaltă clădire locuită din lume… Dar asta nu înseamnă ca aş face rocada între ele! Mi-e jenă să umblu, fie şi teoretic, aşa, la un top care a costat ‘j’de mii… poate sute de mii de para. Şi, sincer, nici nu mă prea interesează…

CT: Pe care dintre aceste 7 alese ai vizita-o mai intîi?

FD: Cetatea Petra. Tocmai ca e secretă, mă gîndesc că nu s-or călca turiştii pe bătături ca în alte părţi… Şi pentru că mă atrage Orientul Apropiat… (Uf, recunosc: vreau să cumpar ceramică şi covoraşe ieftine.)

CT: Egiptenii s-au revoltat auzind că piramidele lor, considerate deja minuni, trebuiau să treacă din nou testul şi au insistat să fie adăugate din oficiu. Crezi că noi am fi fost îndreptăţiţi să facem acelaşi lucru pentru Casa Poporului?

FD: Piramidele egiptene sînt o minune indiferent de ce vrăjeli bagă şmecherii ăştia cu PR-ul lor. Or să moară cu toţii, o să se aleagă praful de ionii atomilor din care au fost facuţi neam de neamul lor, şi piramidele tot vor fi acolo… Casa Poporului în schimb înghite mereu noi fonduri de întreţinere… consumă mult, cum se zice… Aşa că nu o putem trece la minuni, decît dacă dăm şpagă la toata comisia, ceea ce – se ştie – e foarte greu…

CT: Crezi că are vreun viitor acest fel de sondaj mondial pe internet deşi el nu este validat statistic? (Mă refer desigur la acesta care a fost utilizat pentru votarea noilor minuni.)
FD: Depinde ce şi-au propus, dacă e vorba de propus destinaţii turistice de o vară, acolo, sau dacă e o campanie mai de durată… Pe mine m-au convins cu Petra. Dar, ce-i drept, am o restanţă la piramide…