O aveam de şapte ani. Era o unguroaică focoasă din Metro, cu cîteva adăugiri chinezeşti intervenite în decursul anilor (frîne, şa, pedale şi sistem de iluminare faţă-spate). Mi-au furat-o cu tot cu lanţul de prindere, din scara blocului, unde o lăsam alături de căruţul copilului (da, avem interfon şi vecini vigilenţi la parter). Slavă Cerului că n-au furat căruţul.
E a doua bicicletă pe care mi-o fură afurisiţii de ladri. Prima era o Ucraină greoaie, cu frînă din torpedo (aia da opţiune…). Cînd mi-au furat-o, acum 13 ani, a fost tragedie. Eram mult mai ataşat de ea. Nu aveam maşină pe atunci şi era practic mijlocul meu de locomoţie.
Azi nu mai sufăr la fel. Voiam să îmi cumpăr o bicicletă nouă, cu amortizoare. O lăsasem oarecum în decădere pe straşnica mea unguroaică, nu mai voiam să investesc în ea. (Poate că n-o mai meritam…) Aveam de gînd s-o dăruiesc cuiva nevoiaş, dar cinstit. Aveam de gînd să mai fac un drum cu ea, că tot s-a răcorit acuma… Aveam de gînd să decid eu cînd să mă despart de ea, de-asta mi-e ciudă.

cuvintele 30 July 2007, 5 Comments

Eşti undeva, în natură, într-un loc greu accesibil… să zicem la munte. Pustietate, peisaj superb… cînd, deodată, găseşti pe jos un ambalaj aruncat. Asta înseamnă cultură. Dar nu şi civilizaţie.

(Jean Michel Jarre / Patrick Juvet, 1977)

Elles portent un blouson noir
Elles fument le cigare
Font parfois un enfant
Par hasard !
Et dès que vient le soir
Elles courent dans le néant
Vers des plaisirs provisoires

Où sont les femmes ?
Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?

Elles ne parlent plus d’amour
Elles portent les cheveux courts
Et préfèrent les motos aux oiseaux
Elles ont dans le regard
Quelque chose d’un robot
Qui étonne même les miroirs

Où sont les femmes ?
Qu’on embrasse et puis qui se pâment
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont ces drôles de vague à l’âme
Qu’on caresse et puis qui planent
Planent, planent, planent, planent
Où sont les femmes ?

Où sont les femmes ?
Qui vivent au bout des télégrammes
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
A la fois si belles et si pâles
Aux yeux qui traînent et qui flânent
Flânent, flânent, flânent, flânent
Où sont les femmes ?

Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?

Editorialul de săptămîna asta din B24 mi-a fost inspirat de o excelentă postare (n)ostalgică a Monicăi, despre ciocolata din alte vremuri. Fiind mai tînără ca mine, Monica n-a prins pesemne ciocolata cu lapte românească, dintre care cea mai bună era una avînd pe ambalaj o ceşcuţă (de lapte) roşie cu buline albe: practic la fel de bună ca aia nemţească (dacă-mi amintesc bine, îi zicea Poiana, motiv pentru care Suchard-ul a preluat după ‘90 brandname-ul Poiana pentru produsul Figaro, adus şi în România).
Şi încă o menţiune de la moş Florin. Ciocolata chinezească era fină, da Monik, dar după memoria papilelor mele, nu respecta reţeta ciocolatei tradiţionale: avea ceva de soia în ea, probabil ca surogat pentru untul de cacao.
Aş vrea să continuu peste două săptămîni cu un episod despre pralinele Carpaţi. Deocamdată însă…

Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Când aud de Rezistenţă prin Cultură, mă gândesc la ei

Poate că n-au făcut nimic deosebit. Doar n-au luptat în munţi. N-au împărţit manifeste. N-au conspirat din interior… În fond n-au făcut altceva decît să aplice nişte reţete. Numai că, de la o vreme, să respecţi întocmai reţeta era tot mai greu în România foamei şi austerităţii. Frişca naturală devenise marfă de contrabandă. Cacaua ajunsese rară ca praful de stele. Iar untul de caco era de-a dreptul o fantezie exotică! Dacă mai suntem azi în stare să facem deosebirea dintre un profiterol şi un coupe jacques – e datorită lor. Datorită lor mai ştim azi să trăim normal, savurînd o „şocolată” ca bunicii noştri. Erau patru astfel de redute ale normalităţii pe Calea Victoriei, în era comunismului luciu. Era faimoasa Capşă, a cărei cofetărie a dat decenii de-a rînd standardul în materie de bomboane de ciocolată. Era cofetăria Continental, consacrat loc de prime întâlniri. Era Nestorul, cofetărie care ţinea atunci de Ambasador: gloria cofetului interbelic a fost înlocuită mai nou de magazinul Estée Lauder… Şi, vizavi, cofetăria Bucureşti, cea mai nouă şi mai spaţioasă, ctitorie comunistă, da, dar cu o delicioasă umplutură dulce, în buna tradiţie a micului Paris. În aceste sanctuare se conserva secretul ciocolatei „ca pe vremuri”. Aici trufele erau întotdeauna proaspete şi cremoase. Aici bomboanele Carpaţi aici erau întotdeauna moi şi crocante la justă egalitate. Unii dintre aceşti maeştri ciocolatieri or fi turnat la Securitate, ca să-şi păzească postul. Alţii or fi fugit în străinătate: cu măiestria lor aveau să cucerească orice confiserie, pasticcerie sau ştrudelerie. Cine mai ţine seamă? Au fost nişte meseriaşi, nu nişte eroi. Dar meseria lor a salvat o parte din memoria noastră. O parte delicioasă.

Les Rita Mitsouko & Sparks
Un duet de duete care se desperechează şi se regrupează după distribuţia muncii:
Sub duş, cei care “sing” – Catherine Ringer (de la Rita) şi Russell Mael (mezinul de la Sparks), ambii promotori ai manierei falsetto.
Dincolo de uşă, cei care “play” – Frédéric Chichin (Rita) şi Ron Mael, fratele aîné care îşi ţine departe clapele de aburii ăia. Afinitatea ultimilor doi – cochetăria mustăţilor.
Cîntecul e din ‘88, cînd oceanul nu i-a mai despărţit pe cei 4 alternativi. De cîţiva ani a ajuns mare hit de discotecă, după ce l-a mixat un gigi din ăsta de e la modă acu’.
O aluzie stridentă la Singin’ in the Rain (într-o variantă mai claustrantă, tipic optzecistă). Şi atunci french-connection-ul se întregeşte în minte: Gene Kelly… Un american la Paris… De data asta sînt doi…
Enjoyssez!

În trena (vrăjitorească) a ultimei (la propriu) lansări Harry Potter, Costi Rogozanu ne trimite la omologul său englez, Harold Bloom, cunoscut pentru poziţiile în răspăr faţă de critica oficială, care la ei acolo se confundă (mai abitir ca la noi…) cu campaniile marilor editori.
Bloom nimiceşte cartea şi denunţă marketingul exagerat. Costi relativizează un pic, dar de fapt dă drumul la material ca să întărească mai bine tivul:

“[...] Potter e o moda ca oricare alta, cu farmecele sale subtile, inaccesibile unui universitar cu simtul noului amortit de biblioteci, dar si cu stupizeniile sale revoltatoare care compun acel sentiment de apartenenta milioanelor de fani. [...]“

Comentariul meu e la nr. 31. Îl reiau aici, minus cîteva dezacorduri:

Draga Costi, din pacate nimeni nu denunta o miscare jalnica de marketing “made in Romania”: sa dai unei liceene sa traduca HP in romana. Si sa lauzi aceasta miscare (economica in fond) ca pe o tentativa de a te pozitiona pe gustul, pe graiul copiilor etc. De fapt asta dovedeste ca Egmontul in primul rind e cel care dispretuieste cartea din propriul portofoliu. Azi Diana Iepure trece drept tinara speranta a literaturii romane… Este ea multumita de versiunea de traducere de pe vremea cind inca facea exercitii cu ‘fill the blanks’? Va reveni ea asupra textului intr-o eventuala editie revizuita? Va admite Egmontul o revizuire a vechii editii?
Ca parinte si cititor de HP, iti pot spune ca textul in engleza (din care doar am avut ocazia sa spicuiesc) e cel putin savuros. Desigur, stii dsp. schema multilevel a romanului: vol. I e mai simplut, ca pt. copii de cl. a III-a (in care era insusi Harry in text); complexitatea si imprevizibilitatea textului cresc gradual de la un vol. la altul.
Intaresc ideea: HP e o carte de copii mari & tineret. Ea poate sta pe raft linga Muschetari, Ciresari sau Toate pinzele sus. Alice, ca si Printisorul etc., sint carti care folosesc stilul fabulos/basnar, fara a fi basme ce atare. O posibila definitie a lor e “carti cu pretext infantil dedicate adultilor”.
HP face parte dintr-o lunga traditie englezeasca (anglosaxona) de literatura pt. copii cu vrajitori, chiar literatura cu copii vrajitori: Sint carti precum Matilda, Vrajitoarele, Carbunel… Intre toate astea HP iese binisor din rind. E o capodopera in sensul etimologic: cea mai buna dintr-o serie.
Criticul tau radical e provocator, fermecator, dar… are si el pozitionarea lui, nisa lui de piata, marketingul lui. El care pretuieste clasicii sper ca are onestitatea sa admita ca Odiseea, ciclul arturian, Decameronul etc. au fost best-seller-uri la vremea lor (nu mai zic dupa aia). Si ca deci nu exista inegalitate precisa, matematica, intre valoare literara si valoare pe piata.

arhivă 23 July 2007, 9 Comments

După ce am scris joi pe Media lui Comanescu despre virala French Toast, Iulian Toma de la AdPlayers îmi face onoarea să îmi publice azi opiniile, alături de cele ale lui strategului-şef de la Zenith, Cristian Pârvan. Din cîte am înţeles, autorului reclamei, Liviu David, precum şi celorlalţi de la Next li s-a impus silenzio stampa de către clientul Vel Pitar. Aşa că… s-au găsit alţi lăudători… (Aştept de la Liviu o tartină cu pate de cangur.)
Iată partea mea:

Eu personal nu am văzut spotul la TV, l-am primit pe email de pe YouTube şi l-am trimis şi eu mai departe. L-am postat la mine pe textier.blogspot.com şi pe comanescu.hotews.ro (unde sînt colaborator sporadic). Cum nu am acces la strategia media a VelPitar-ului, nu pot decît să fac supoziţii în ce priveşte planning-ul unei campanii virale, înaintea unei campanii oficiale la toamnă. Am vazut că VelPitar a mai folosit webul pentru alte campanii… În plus, am văzut la TV reclame ale altor panificatori chiar acum, de curînd.
Viralele sînt eficiente în primul rînd pentru că se folosesc de public ca să transmita mai departe mesajul, transformîndu-i pe oameni în agenţi, in canale media propriu-zise în slujba anunţătorului.
Nu este prima dată cînd se face aluzie la cuplul Moni & Iri în publicitatea românească. Anul trecut puteam vedea o serie de spoturi la BCR Asigurări, în care fiica cea mare a familiei, o adolescentă fandosită, vorbeşte incontinuu la telefon cu un anume Iri… Poanta a plăcut şi acum, în cazul French Toast, s-a mers mai departe: putem vedea adevarate sosii ale Columbenilor! În ambianţe asemănătoare cu cele din realityshow-ul lor de pe B1. Efectul de film vechi din postprocesare estompează destul de bine diferenţa faţă de trăsăturile originalilor.
Spotul e tare, pe lîngă alte motive, şi pentru aceste momente de ambiguitate pe care le creează: nu cumva or fi CHIAR EI? În fond, sînt nişte oameni susceptibili de histrionism, care au o atitudine detaşată, autoironică (mai ales el)… În fond de ce nu? D
acă eşti îndeajuns de perspicace nu ai cum să te înşeli: Columbenii nu fac reclamă decît la ei inşişi!

Am ascultat sfatul de părinte al lui Tolontan şi am fost cu fi-miu la Akeelah şi cuvintele, la Multiplex. Ideal pentru avîntul de dinaintea şcolii (clasa I), pe care o începe în septembrie.
Akeelah e o fetiţă de culoare (11 ani), orfană de tată, cu o droaie de fraţi şi surori (başca o nepoţică urlătoare) şi o mamă stresată (Angela Basset); dar care la şcoală este cam… eminentă, aşa… mai ales la ortografie. Copiii o fac tocilară, mama nu-i dă voie să meargă la pregătire în orăşelul vecin, dar directorul îşi pune bazele în ea ca să facă PR şcolii şi să atragă astfel fonduri. Cum va reuşi Akeelah să-şi înfrîngă temerile? Ajutorul cel mai mare îi vine din partea unui prof de lingvistică “răspopit” (Lawrence Fishburne, care a băgat bani în film… adică băi… rol de suflet…). Akeelah cîştigă olimpiada de ortografie etapă după etapă, propăşind deodată cu ea şcoala, familia, comunitatea… Alături de Akeelah, noi toţi învăţăm cîte ceva despre forţa cuvintelor care nu doar ne definesc lumea, ci ne-o întemeiază.
Info pentru Tolo: eram 7 în sală (dintre care 2 copii preşcolari).

Trupă ad hoc formată din REM-iştii Michael Stipe şi Mike Mills (nu, nu e Bill Gates, deşi… ca fantezie de miliardar n-ar fi imposibil) + secţia ritmică a U2-ului: Adam Clayton şi Larry Mullen.
Frumoasă versiunea vibra(n)tă a lui Stipe ca alternativă la dramatismul lui Bono. Frumos cîntecul u2-elnic care a mai inspirat şi alte mari voci.
De ce se cheamă acest super-grup Automatic Baby? Cine răspunde corect primeşte un album Automatic for the People (REM) şi un album Achtung Baby (U2).

Din Fantasia 1940 de Disney