directive 28 June 2007, 4 Comments

Uite cum, prin ricoşeu, am ajuns şi textierul Loredanei…
Înregistrarea e din 22.04.07 de la Răduleasca. Cristi şi Lore se armonizează bine şi ca voci, şi aşa, ca feeling. Zic totuşi să transcriu versurile, aşa, pentru dezambiguizare:

Un film despre noi

Simt că noi doi trăim
ca doi eroi de film
ne potrivim într-atît că totul vine turnat

Gen de program romance
un pic de dramă şi antren
îndragostiţi parcă zici că nu e adevărat

În rolul tău eşti tu
în rolul meu sînt eu
i-un film despre noi
îl vedem acum
mîine şi mereu
doar noi

Dar viaţa ce o trăim
bate orice alt film
e un scenariu nescris şi cazul e strict real

Nu folosim trucaj
nu facem nici dublaj
în lumea rea ca un thriller învinge dragostea


A intrat Polaretti în România. Părinţii updataţi ştiu despre ce e vorba: suculeţe îngheţate cu arome răcoritoare de fructe. E impropriu să le spui îngheţată, denumirea justă e granita (fără diacritice). Se prepară simplu: e de ajuns să arunci punguţele cu suc în congelator. Ei, şi să le mai şi scoţi… Singura grijă: să nu-ţi răcească odrasla, care cu siguranţă va adora noul desert.
Reclama e o animaţie cu un pinguin care scoate polareţi din iglu, oarecum în maniera lui Kinder Pingui sau (ca să mergem la arhetip) Chilly Willy al lui Tex Avery. Marea trăznaie e însă muzica, un jingle simplu şi entuziast, care ţi se lipeşte practic de creier. În română refrenul a fost păstrat ca atare, spre scandalizarea celor cu tabuuri lingvistice (care oricum sînt out of target):
Popo-Popo-Polaretti!
Cum ar fi putut să zică? Nu cumva…
Pola-Pola-Polaretti… (!!!)

… din septembrie trecut.

Doru Demolatoru lansează o nouă probă, de muşcături parodice şi demolări ironice în bucătăria cu salamuri şi surprize…

Atenţie, adbusteri: vizată este nu Andreea personal, a cărei stare de viitoare mămică ne impune blîndeţe şi simpatie umană, ci bucătăria celor care au elaborat una dintre ridicole reclame ale momentului.

Ca multor copii din ţara asta, lui fi-meu îi plac desenele animate româneşti. Alea de Animafilm. “Comuniste”, dacă vreţi. Cînd dă pe Minimax vreun episod cu Mihaela sau cu Bălănel – e înnebunit! Culmea e că-i plac şi chestiile alea putred optzeciste, faţă de care noi ca adulţi strîmbăm din nas, precum Pinpin sau Cei 4 muşchetari şoricei (o serie umil inspirată de episoadele cu Tom, Jerry şi micuţul Tuffy care zice “touché pussycat!”).
Ce bucurie pe Pavel al meu cînd i-am spus că putem vedea la cinema un colaj cu desene animate româneşti! Îi zice O scurtă poveste şi a fost lansat de 1 iunie (proastă alegere, în opinia mea, pentru un produs – totuşi – alternativ: în perioada aceea, plină de serbări şcolare şi de festivităţi legate de Ziua Copilului, tot marile centrale comerciale fac legea… başca vremea bună care-i ţine pe copii afară). La două săptămîni de la lansare, Scurta poveste era programată la Citiplex, multiplexul de la City Mall (lîngă Bellu).
După ce sîmbătă văzuserăm Shrek 3 la mall-ul din Vitan, ne rămăsese pentru dumincă fimul românesc.
După un sunday brunch mai lălăit, plecăm de acasă, din Titan, binişor după 11, pentru matineul de la ora 12. O proastă inspiraţie m-a făcut să cred că ajung mai repede pe Văcăreşti, via Piaţa Sudului. Cînd dau să sui dealul Văcăreşti, hopa: blocaj imens, maşini parcate aiurea, clacsoane… O fi tîrgul de vizavi, mă gîndesc, dar n-am nici un chef să aflu amănunte: trebuie să scap de acolo! Mă strecor şi fac dreapta pe Mărţişor, trec pe lîngă casa lui Arghezi (care acum are surate mai tinere – diverse vile în diferite stadii de construcţie), şi, dacă tot văd că e liber, ţin drumul ăsta… Ştiu că Şoseaua Olteniţei e-n şantier, aşa că nu mă grăbesc să revin la ea. O fac totuşi, înainte de Brâncoveanu, unde totul se opreşte brusc, fără speranţă: şoseaua, înjumătăţită de săpături, e plină ochi. Şi ceasul arată 12 fără cîteva minute… Iar fi-meu în spate e vesel şi nerăbdător să-şi vadă eroii animaţi naţionali… Cum se clinteşte un pic coloana, mă avînt ca taximetriştii pe linia de tramvai (aia de pe contrasens!) şi nu mă mai opresc decît în parcarea subterană a Mall-ului. Urcăm la suprafaţă, după care fuga pe scările rulante pîna la etajul 3, la Cityplex. Cu cît ne apropiem de ţintă, cu atît se îndesesc afişele la O scurtă poveste şi la TIFF (un poster “din ăla cu dracii”, care îl înspăimîntă pe fi-meu, mai ales după ce a văzut acum vreo 10 zile pe TVR, la o oră de obicei fără riscuri, spotul cu audiţia de vampiri; între timp TIFF-ul s-a terminat, dar afişele cu castingul de vîrcolaci au rămas să bîntuie închipuirea copiilor, acolo, peste drum de Bellu)…
E 12 şi 5 (eh, pierdem reclamele…), cînd mă aşez la rînd, după două mame cu copii mai măricei, care negociau unde să le dea locuri pentru Piraţii 3: astea sînt împreună, deduc optimist… Erau împreună, dar plăteau separat! Aşa că, după ce intră în sală prima pereche mamă-copil, rămîne a doua, care n-are bani schimbaţi… Aştept ca gigi de la casă să meargă alături la floricele, să schimbe pentru rest… Ce bine că eu am card, îmi zic. Ne vine rîndul la 12 şi 10! Fi-meu comandă (aşa cum l-am învăţat de micuţ): bună ziua, vă rog frumos, un adult şi un copil la O scurtă poveste! La care casierul: – Îmi pare rău, Scurta poveste a fost scoasă din program, că nu venea nimeni… Şi, culmea e că ne zice toate astea avînd în spate un mare poster înrămat cu O scurtă poveste!!!
Mă repliez repede, nu vreau ca bietul copil să sufere din pricina unor românisme idioate (mai ales că el e foarte patriot, în sufletul lui neprihănit de 7 ani): – Uite, Pavel, nu se mai dă filmul ăsta, dar… poate mergem la Familia Robinson! (Ştiam că vrea să-l vadă şi p-ăsta…) La cît e? îl întreb pe casier. – La 13, îmi răspunde. – Perfect: daţi-ne, vă rog… – Nu avem POS, îmi răspunde cu ochii la cardul pe care tocmai i-l întindeam… De ce nu mă mai mira deja nimic? – Bancomat? – La parter…
Ia şi coboară de la 3 la parter, pe scările flancate de afişe la TIFF (acoperă-ţi ochii, Pavel) şi O scurtă poveste (acoperă-ţi ochii, tata). Murphian: niciuna dintre cele două bănci la care am card nu are bancomat la City Mall! Dar… ce mai contează un extra-comision acolo, cît timp copilul e fericit? Îl las pe el să înfigă cardul, să apese pe butoane, să scoată apoi cardul şi banii… După care ţuşti înapoi: 3 rînduri de scări rulante, afişelele (buuu!!), deskul casieriei, la care de data asta sîntem primii! … Şi cerem bilete pentru “un adult şi un copil la Meet the Robinsons“! – Ah, nu v-am spus? – răspunde (sau, mă rog, întreabă) gigi casierul – sînteţi primii 2 la filmu-ăsta şi, dacă nu se adună 5 spectatori, nu rulează filmul. Aşa că reveniţi cu 20 de minute înainte… Ergo: duminică la ora 13, Citiplex-ul e posibil să nu strîngă 5 spectatori în sală! Aşa ceva la Hollywood Multiplex e de neconceput. Chiar aşa… Ce s-o întîmpla în răstimp la Mall-ul din Vitan? Gîndul de a nu-i transmite lui fi-meu nervii şi frustrările mele îmi dă inspiraţie şi agilitate. Iau un B-24 din teanc şi dau repede la pagina galbenă cu litere roşii a multiplexului hollywoodian… Robinson… duminică… 13:30! Hiuh: avem timp berechet să ajungem înapoi în civilizaţie. Coborîm pentru ultima oară scările alea rulante cu afişele lor idioate. În următoarele minute părăseam cavoul cu 3 etaje din cartierul cimitirelor şi coboram dealul pe dincolo, pe lîngă Şincai.
De acum încolo totul avea să meargă perfect pentru copil (şi pentru mine care mă bucuram de bucuria lui): film mişto americănesc fără surprize, ciocolată caldă “specială”, într-un pahar cît capul lui de mare, la Lavazza lîngă Multiplex, başca un CD-mp3-player portabil cu o reducere de chilipir la Media Galaxy… Am plecat fericiţi, după ce am dat turul dinozaurilor de plastic!
Pentru o clipă, nu mai mult, m-a străbătut un gînd: s-or fi strîns oare 5 spectatori la Citiplex, pentru filmul de 13?


Elis Regina & Tom Jobim- Waters of March
Video sent by soulpatrol

La pian – compozitorul A.C. Jobim, cunoscut ca tătic al bossanovei şi care, în acest caz, e şi autorul versurilor.
Águas de Março a fost declarat de către criticii muzicali cel mai bun cîntec brazilian al tuturor timpurilor. Înregistrarea a fost făcută în ‘74, cînd cu discul Elis & Tom (Tom e alintarea de la Antonio, prenumele lui Jobim). Riguroşii catalogărilor ne spun că Águas de Março nu e bossanova pură, ci MPB (Música Popular Brasileira), o fuziune de stiluri caracteristică anilor ‘60-’70. Şi ca să mergem pînă la capăt cu etichetările, interpretarea sensibil onirică a lui Elis se apropie binişor de tropicalism.
Versurile sînt neobişnuite prin maniera de colaj/tablă de materii şi evocă (şi) prin stil ideea de acumulare a aluviunilor de martie (reflectare, desigur, a fluxului sentimentelor). NB: la ei, în emisfera sudică, martie e ultima lună de toamnă şi este caracterizată prin ploi deprimante, dar care anunţă viitoare reînnoiri. Idem, cîntecul exprimă deopotrivă catatonie şi optimism. Jobim povesteşte că lucrul la acest cîntec a avut un efect terapeutic asupra lui într-un moment de cădere psihică.
Un mare obrigado binevoitorului care a subtitrat în engleză.

arhivă 15 June 2007, 4 Comments


(c) Silviu Gheţie

Ion Iliescu vs. Săptămîna Nebunilor – Vă mulţumesc

In memoriam 13 – 15 iunie 1990…
Montaj absurd-ironic realizat în jurul anului 1995 (?) de echipa emisiunii Săptămîna Nebunilor de la Radio Delta, actualul RFI (feat. Filip Stoler, Mişu Gainuşă, Mişu Marinescu ş.a.).
E o satiră la adresa politicienilor în general, a demagogiei şi a limbii de lemn.
Din dorinţa de a reda spiritul anilor ‘90, am lăsat şi coda cu acea parodie după Guns’n'Roses, deşi în opinia multora mai degrabă strică efectul comic… Dacă vă deranjează, daţi pause. În afară de Filip, nu ştiu sigur cine a mai lucrat la track. Nu ştiu cine e cel care cîntă peste Axl, după acest procedeu făcut apoi celebru de Cîrcotaşi. Cine îmi poate spune? Roa sau Boa? Alţi ex-deltaici sau ex-nebuni?

sarmalisme 14 June 2007, 1 Comment

Sarmalele Reci – Ţara te vrea prost


Dacă ar fi fost doar un caz izolat, n-aş fi zis nimic.
Dar cînd văd că mai mulţi bloggeri români citează în ultima vreme versurile lui mandea despre prostie, nu pot decît să mă gîndesc – încă o dată, pentru a cîta oară – că am izbutit s-o dau profetic în ţara mea.
… Care ţară, nu-i aşa, te vrea prost

- şi la Bucurenci, care propune o alternativă;
- şi la Meda, care dă vina pe TV;
- şi la Hoţul de suflete, care se luptă cu întreg sistemul.
- Dintre toţi, Florin Petraru ne face onoarea (Sarmalelor
şi mie, textierul) să citeze sursa. Era şi cazul: tizul meu e atît de convins de adevărul sloganului-refren, încît îşi numeşte ca atare one-post-blogul iniţiat într-un moment de nervi naţionali (nici nu ştiu ce să-i urez: cît mai multe însemnări pe blog sau, mai bine, cît mai puţine motive de a le face).

Sarmalele Reci – Prostia la putere

Pe de altă parte, Prostia la putere este de ceva timp…
- un label foarte activ în blogul lui Bănăţeanu.
Asta numai aşa, în ultimele două luni, şi monitorizînd exclusiv blogurile.
Două cîntece aşadar: dar ambele hituri eterne, vorba Radioului Romantic…
Vor reedita Sarmalele cele două evergreen-uri într-o haină sonoră mai actualizată, la solicitarea mai tinerilor fani? Răspunsul – spre toamnă…