Uncategorized 18 April 2007, No Comments

Pe Wikipedia, la entry-ul Take Me Home, Country Roads (cîntecul din ‘71 al lui John Denver), e o rubrică de cover-uri celebre. Aflăm acolo de clasicele variante ale lui Ray Charles şi ale Oliviei Newton-John.

Dar… interesant pentru noi, alde românache: mai aflăm de varianta slovenă, de cea sîrbească şi de cea jamaicană – un reggae care pastişează versul original “Almost heaven West Virginia” cu “Almost heaven, West Jamaica”… În principiu toate traducerile/adaptările acestea se referă la întoarcerea acasă, la obîrşii, la acel loc în care ne-am născut, de care ne-am desprins şi după care tînjim apoi toată viaţa. Ce contează dacă e folk, country-western sau bluegrass? Cui îi pasă? Take Me Home e un imn universal al regresiunii, adaptabil în toate stilurile şi toate manierele locale.
Ce lipseşte din această wiki-pagină? Evident, varianta românească: “Hai acasă”-le marelui Gil Dobrică.
Hei! Care ştii pe cineva colaborator Wiki (în engleză), să dreagă onoarea patriei şi să completeze articolul cu menţionarea celui mai frumos cover al cîntecului? Ar fi eroul nostru naţional…

Uncategorized 17 April 2007, No Comments

de Florin Dumitrescu, pentru Moartea Online

Cînd eram adolescent l-am văzut pe Gil Dobrică în concert cum sărea coarda cu firul microfonului. L-am văzut cîntînd ca un negru şi dansînd ca zece la un loc! Pe vremea aceea, vedeam în Gil Dobrică întruchiparea capitalismului! E ceea ce vedea şi „poliţia culturală” a epocii, care i-a făcut viaţă grea…
În ultimii ani Gil Dobrică a suferit de gută, „boala boierilor”. L-am aplaudat de curînd pe maestrul Gil, dar mai mult pentru ceea ce a fost cîndva. L-am aplaudat – vorba aceea – pentru că există. Gil Dobrică nu mai sărea ca altădată (picioarele îi erau amorţite de boală) şi – vai – gîfîia destul…
Azi guta l-a răpus pe Gil Dobrică, care s-a dus într-un loc mai bun. Un loc de unde ne cîntă „Hai acasă”. Acolo, la acea „acasă”, ne ducem toţi mai devreme sau mai tîrziu. Mesajul hedonist al marelui Gil rămîne în urmă, pentru cei care l-au admirat ori l-au prigonit: distraţi-vă, fraţilor, cît puteţi…
(foto: Iulian Ignat)

sarmalisme, semnal 17 April 2007, No Comments

Cu sarma-recitalul de mîine din Spice începe mini-turneul de primăvară al Sarmalelor Reci:
18 aprilie Bucureşti, Spice, Calea Victoriei, după 21:00;
19 aprilie Deva, Rock Blues Jazz Bar, după 21:00;
20 aprilie Alba Iulia, Pub 13 Alba (Cetate), după 21:00;
22 aprilie Cluj, Autograf, după 21:00;
28 aprilie Bucureşti, Orange (Magazinul Muzica), Calea Victoriei, după 21:00.
Noutăţi sarmaliste: De astă iarnă, la Sarmalele Reci performează – alături de Zoltan Andras (voce), Emil Viciu (chitară) şi Ionel Tănase “Tase” (tobe) – orădenii Vladi Săteanu (bas, ex-Raza) şi Mircea Horvath (clape, ex-Raza, ex-King Bee).
În foto: Sarmalele Reci în Vărzărie (Cluj), unde li s-a luat un delicios interviu.
Despre recenta cîntare din Oradea, noul fief al Sarmalelor, aici.

Şerban Huidu mi-a dezvăluit ce e cu omologii lui sofioţi: “Gospodari na efira” e o emisiune întemeiată de unul dintre italienii din echipa lui Ricci de la Striscia, care a descălecat pe tărîm bulgăresc. Şerban e mîndru de realizările Cronicii, a căror complexitate de producţie depăşeşte cu mult grădinăreala vecinilor.
Aici unuia dintre “gospodari” i se încurcă limba bulgară-n gură, tocmai cînd prefaţa gogomăniile unei starlete de pe TV Zdrave. Stăpînul eterului îşi stăpîneşte cu brio “zbîrcata”, glumeşte pe seama ei şi trece mai departe…
Are şi live-ul farmecul lui, huh?
I-am promis lui Şerban un post în care să-i redau punctul de vedere din comment-uri. Şi am să-mi ţin promisiunea.

Ne-a dezvăluit-o Robin, scoţînd-o de pe un site de ad-uri cică inteligente.
Îndrăzneaţă poziţionare, aşa, de-a curmezişul – or fi murmurat duduile de la marketing, admirînd cum atîrnă rujul acela… Un fior creativ m-a străbătut şi pe mine, cu gîndul la target-ul care şi-ar dori aşa ceva pe buze. Aşa că… bag şi eu, din vîrful roşu al gîndirii:
Slogan: perfect muieresc.
Headline (clasica, folclorica himeră a copywriter-ilor): O nouă senzaţie de catifelaţie!

I. După ce a văzut feerica reclamă la ING Personal, cu mîna uriaşă care te poartă prin aer şi cei “doi viziri care îţi oferă îngheţată”, fi-miu (7 -) mi-a spus fascinat: – Te rog, du-mă şi pe mine la ING!

Ce să fac? Să-i spun că e o hiperbolă? O antifrază? O inversiune? Şi că, în realitate, acolo găseşti doar nişte ghişee cu hîrţogăraie? I-am zis: – Bine, poate c-o s-ajungem… Deh, dacă nici eu nu mă pricep să amăgesc target-ul…
II. Cînd au ajuns la supermarketul Plus, nişte prieteni de familie au trebuit să-şi consoleze fetiţa îndurerată, care nu înţelegea de ce nu sînt acolo preţurile alea mici cu mînuţe şi picioruşe…

(foto: Ziarul)

Conştiinţa profesională a lui Şerban Huidu a învins tăcerea!
Declaraţia e făcută într-un comment la preluarea lui Zoso de astă iarnă de pe Textier.
Cu vorbele lui Huidu însuşi:
“[...] cronica nu este o licenta pentru ca e o emisiune de autor… am preluat ideea: 2 prezentatori si 2 fete care danseaza si in plus am “furat” meserie… dar suntem inca departe… avem si lucruri in plus: scenetele si personaje mai multe dar si in minus- mai putine materiale sociale implicate si reporteri incisivi cum au cei de la striscia [Striscia la notizia] dar nu e timpul pierdut si ei au inceput mai timid [...]“
Cum ar veni, Cîrcotaşii împrumută elemente de bază ale conceptului original, îşi declară făţiş ambiţia de a mai împrumuta şi altele, pe care le admiră la italieni, şi asta fără să plătească! Ar fi un gen de vasalitate insuportabil, conform spuselor aceluiaşi:
“[...] si pentru cei ce ne arata cu degetul-sa nu credeti ca ne spun italienii ce si cum sa producem, sa scriem, sa facem emisiunea …va inselati amarnic [...]“
Iar acest mod de preluare alla rumena este numit cu mîndrie “emisiune de autor”! Tare, huh?
Asta spre deosebire de “fraierii” de bulgari care, pentru a lor preluare Gospodari na efira (Stăpînii eterului), au marcat leva!
Acuma. Postul meu din decembrie, ilustrat de un fragment de Striscia la notizia de pe YouTube (flagrant de asemănător cu ce se întîmplă la Cronică), se concentra pe un detaliu anume: acela că, spre deosebire de Cronică, Striscia este în direct! Şi că, spre deosebire de Cronica românească săptămînală, Striscia e o emisiune zilnică!
Amănuntul este important, dacă ne gîndim că o mare parte din conţinutul cronicii este alcătuit din vînarea de bîlbe şi alte accidente live de prin alte emisiuni. Cîrcotaşii îşi pot filma relaxaţi emisiunea, îşi pot retuşa pe parcurs eventualele greşeli; în timp ce Mîndruţă, Stoiceasca şi Bănică junior stau tot timpul morcoviţi de posibilele greşeli ale live-ului care pot deveni carne de tun pentru Încornoraţi: iată ce înseamnă să lupţi cu arme inegale!
În recentul comment de pe Zoso, Huidu se străduie să dezmintă:
“[...] dar avem si un lucru in comun [cu cei de la Striscia] …nici ei nu sunt in direct…si asta subliniaza complexitatea productiei! [...]“
De ce, Şerbane? De ce a trebuit să zbîrceşti superbul moment de onorabilitate?! De ce să ne dai atît de lesne motive să-ţi strigăm ruşinică?
Striscia la notizia ESTE în direct. Şi nu numai! Caracterul live le permite realizatorilor să se dueleze cu posturile rivale (dintre care concurentul major, postul public Raiuno) în timp real! Iată de pildă cazul în care Striscia le suflă ştiriştilor de pe Raiuno anunţul-bombă al acceptării Guvernului de către Senat: http://www.tvblog.it/post/4583/striscia-anticipa-il-tg1
Huidu & Co au de partea lor destule justificări: complexitatea tehnică a emisiunii, prin consecinţă fondurile pe care le implică… Nu în ultimul rînd, Huidu & Găinuşă se pot apăra cu directul realizat zilnic la matinalul de pe Kiss FM…
Dacă tot şi-a recunoscut public ţepuşoara, Huidu putea să evite minciunica… Dar deh: asta înseamnă să fii “autor”!
Hai acum cu toţii, arătătoarele la obraz: 1-2-3 şi…

Bulgarii au Cîrcotaşii lor: Gospodar na efira (revin cu traducerea, proimit). Bebeluşele lor se cheamă Adrenalinki şi, cel puţin în ediţia asta, au un exces textil pe dînsele…

Acum vreo 10 ani, în reclama la Amigo (remember? cu şoferiţa de tir care se gonea cu motociclistul şi se împăcau la o cană metalică de nes… ăăă… pardon, de Amigo), la un moment dat s-a intervenit în sloganul supraimprimat de la final: din “Amigo… şi eşti ca nou”, printr-o vîjîială animată care evoca vitezismul spotului, se iţea un ă final: “Amigo. Şi eşti ca nouă!”
Nu e greu de ghicit de ce: target-ul de cafea instant e predominant feminin. Femeile sînt cele cărora li se spunea în sloganul canonic al Amigo-ului că “eşti ca nou”… Uh-oh… Cît de rău poate fi? s-au întrebat oamenii de la marketing. Chiar dacă nu o declară (din supuşenie culturală adînc înrădăcinată), româncele pot să respingă, să refuze, să… cumpere de la concurenţă! S-a încercat aşadar o peticire… Însă…
Între timp Amigo a cvasi-dispărut de pe piaţă. Cine poate da vina exclusiv pe slogan? Sau pe vechiul spot destul de male-oriented?
Totuşi… În ăştia 10 ani, în breasla copywriter-ilor (majoritatea femei… sau fete, dacă doriţi) a domnit o oarecare precauţie faţă de “precedentul Amigo”: deşi masculinul trece drept neutru ca “gen logic”, marcarea acestuia a fost mai degrabă evitată. De exemplu, în loc să zici: “eşti ca nou”, zici “simţi că te înnoieşti” etc.
Prezentul ne pocneşte cu 3 contraexemple, toate 3 sub formă de yes/no question eliptic:

- Curios să afli adevărul? (ING Personal)
[deşi în ultima vreme întrebarea i se pune în spot unui personaj feminin; aşadar... "curioasă"?]

- Nerăbdător să-i vezi pe The Rolling Sones? (Vodafone) [excluzîndu-se "nerăbdătoarele"]

- Surprins de design? (o imobiliară ceva, revin cu precizări).

Yes/no question e acea formulă de introducere (de cele mai multe ori headline) prin care îţi selectezi cititorii interesaţi, într-un mod concis şi eficient retoric. De ex., dacă undeva scrie: “vrei să fii vedetă?” cei mai mulţi cititori ai acestui blog nu citesc mai departe. E ca-n programare. Dacă e yes, continui să citeşti. Dacă e no, atunci “go to” pagina următoare…
Acuma. Yes/no question-urile sînt cam răsuflate ca gen retoric. E cam publicitate de anii ‘60 (mă rog, ‘95 în România)… Marea artă e să le faci să sune proaspăt. De aceea colegii noştri încearcă să le mai reteze, să le dea eliptice (şi astfel mai colocviale, dar şi mai misterioase)… În engleză merge. În română, însă, dacă nu se poate evita “masculinul neutru”… atunci “go to” începutul articolului.
Dar… e chiar important pentru anunţătorii cu pricina să ţină seama de target-ul feminin? Yes? No?…

cuvintele, semnal 10 April 2007, 1 Comment

O Broscuţă plăsmuită din cea mai plăpîndă gîndire merge la cîştigătorul primei probe ale celui mai nou concurs de demolări textuale.
De la “Plimbă-ţi frumoasele şuviţe…” la “Plimbă-ţi faţa de retard…” e de ajuns un click aici.