textier.ro

Acest articol mi-a intrat în Playboy în mai 2002. Se voia o radiografie a momentului pe conjuncţia Sport & Sex. Dacă lucrurile au mai evoluat între timp, în orice caz, s-a întîmplat în direcţia prognozată de mine acum 5 ani…
(Site-urile de haioşenii colcăie azi de filmuleţe cu sportive, mai mult sau mai puţin amatoare, la… muşchiu’ gol; cvasi-totalitatea provenind din zona extrem orientală.)

Dosarul “Sport & Sex”
Pro sau contra nudurilor sportive

1. Asia continuă să şocheze
Tot japonezii au făcut-o şi pe-asta: au fotografiat nişte gimnaste în plină evoluţie cu un aparat cu infraroşii; astfel încît fetele, fără ştiinţa lor, apar în poză complet goale! Fotografiile au făcut succes de presă şi au intrat la rîndul lor în deja voluminosul dosar “Sport & Sex”.
De data aceasta, fetele au fost primele în drept să acuze. Le-a fost violată intimitatea şi le-a fost exploatată ilicit feminitatea. Cine să-i bănuiască pe acei fotoreporteri, cu acreditări de ziarişti sportivi, că au de gînd să surprindă într-atît de fidel realitatea nudă a competiţiei?

2. Cazurile clasate
Celelalte piese de dosar se referă la sportive care au consimţit de bunăvoie să pozeze parţial sau complet dezbrăcate. E vorba de acele femei mîndre de frumuseţea corpului lor (lucrată prin îndelungi antrenamente şi deci parte a performanţei lor sportive); acele dive ale arenei pe deplin conştiente de farmecul aparte exercitat asupra bărbaţilor (majoritar interesaţi de sport). Mai ales că e vorba de un farmec destul de ambiguu, greu definibil şi delicat de gestionat. Dar şi mai delicat de judecat, de pus în discuţie.
Discuţiile însă nu contenesc…
Să lăsăm la o parte reacţiile de tip “secretari de partid sufocaţi” ale oficialilor FRG, care nu au pregetat să amendeze moral şi chiar financiar o campioană mondială precum Corina Ungureanu, pentru vina de a fi pozat în Playboy.
În societăţi mai puţin ipocrite, dezbaterea despre “sportivele sexy” se poartă în principal între două poziţii. Pe de o parte, în moda nudurilor sportive se poate vedea o afirmare a femeii puternice, care se simte tot mai bine în propria piele şi în relaţia cu propriul corp; pe de altă parte, nu poate fi contestat caracterul comercial al imaginii sportiv-feminine ca motor al fanteziei microbist-masculine. S-a demonstrat: de pe o tarabă cu ziare sportive, pagina care atrage mai întîi privirea e cea care arată bucăţi cît mai dezvelite din corpul vreunei patinatoare, al vreunei atlete, al vreunei tenismene. Iar de aici pînă la dezechiparea completă…
Jocurile Olimpice din 2000 au fost dublate de o adevărată olimpiadă a nudului fotografic. Naţionala Australiei de fotbal feminin, echipa de canotaj a Noii Zeelande şi un grup de 12 atlete din reprezentativa Statelor Unite au marcat momentul Sydney cu o serie de flash-uri memorabile. Desprinse de mult de pluton, Corina Ungureanu, Katarina Witt şi Maria Butîrskaia erau la momentul acela figuri clasice ale nudului sportiv.

3. Atenţie la “tineret-speranţe”!
Din păcate, marele val al despuierilor din presa sportivă s-a prelungit cu vălurelele unor performere mai modeste (cel puţin în arenă), tînjind a se face cunoscute măcar ca sex symbol-uri. De aici o anumită banalizare a conceptului, însoţită şi de o degradare a calităţii fotografiilor…
Ricanările puritanilor au apărut mai justificate ca oricînd. De asemenea şi lamentările feministelor care acuzau în nudul feminin sportiv nu doar un clasic caz de exploatare a femeii ca obiect al plăcerii, ci mai mult, o expresie a discriminării sexuale: sportivele nu ar fi luate în seamă de presă (exponenta unei culturi dominate de bărbaţi) decît atunci cînd îşi expun nuditatea; spre deosebire de sportivii bărbaţi, cărora nu li s-a cerut niciodată să se dezbrace ca să atragă atenţia. Iar cînd se întîmplă ca vreo echipă feminină să pozeze au naturel cu justificarea strîngerii de fonduri pentru autofinanţare, corul moraliştilor are partitura gata servită: păi sigur, săracele fete, trebuie s-ajungă să se dezbrace ca să aibă cu ce să se echipeze!
Abuz de seducţie? Fără îndoială! Semi-amatoarele care îşi etalează corpul înaintea (sau în locul) medaliilor nici măcar nu ard etapele, ci le răstoarnă de-a dreptul.

4. Sport şi sex: un aliaj subtil
Glorii ale sportului precum Katarina Witt sau Vanda Hădărean s-au încumetat să pozeze goale abia după ce au ieşit efectiv din arenă. După ce ne-au fermecat de-a lungul anilor cu graţia evoluţiei agonice. După ce i-au determinat pe comentatorii TV să exclame, dînd glas întregii speţe bărbăteşti: e o zeiţă! e o splendoare! ar putea concura oricînd pentru titlul de Miss!
Au făcut-o pentru că “au avut ce arăta”: însuşi instrumentul de bază al performanţei lor – corpul. Au făcut-o nu din nevoie de bani, ci, dimpotrivă, din dorinţa de a-şi afirma forţa feminităţii. Sînt în primul rînd imagini ale unor femei de o mare frumuseţe interioară.
Legătura dintre sport şi sex este, într-adevăr, prea subtilă ca să poată răbda un verdict pripit. A o explica pe căi raţionaliste, prin formulele unor reacţii chimice care au loc în organism în cazul ambelor activităţi, ar fi o cale simplistă, deşi nu lipsită de importanţă. Însă descărcările de “hormoni ai fericirii” nu formează decît faţeta cea mai lesne măsurabilă a celor două modalităţi de a face mişcare…

5. Prin urmare – aşadar – deci: ni se trage de la greci…
Antichitatea greco-latină ne poate desluşi întrucîtva.
E lucru ştiut: primii olimpici evoluau complet goi. Legenda spune că obiceiul i s-ar datora unui atlet spartan care şi-ar fi pierdut “şortul” pe în timpul cursei. Istoricii ne dau motive mai credibile: lejeritatea şi comoditatea mişcărilor (într-adevăr, nudul e cel mai aerodinamic costum); excluderea, în cazul luptătorilor, a posibilităţii de a ascunde în veşminte obiecte contondente etc.
Şi asta nu era valabil doar pentru bărbaţi! Femeile aveau şi ele probele lor olimpice. Aici situaţia era mai asemănătoare cu cea de azi. Spre deosebire de atenience, spartancele se antrenau complet goale, cot la cot cu bărbaţii. În timpul competiţiilor, sportivele ateniene se mărgineau la un “mini” comparabil cu cel al tenismenelor de azi. Reprezenativele Spartei purtau costume şi mai sexy, care le dezveleau măcar un sîn. Pentru comoditate, desigur… Însă e lesne de ghicit încotro mergeau preferinţele suporterilor!
Nu lipseau nici atunci moraliştii. Euripide, într-una din cele mai populare piese de teatru, le acuza pe spartance de lipsă de pudoare. (Ăsta da machism!)
Ca să ne imaginăm însă diferenţa dintre Sparta şi Atena, ar trebui să ne gîndim la diferenţa dintre civilizaţia noastră şi cea a unui trib african în care oamenii
umblă goi fără reţinere şi fără teamă de promiscuitate. Tinerii spartani de ambe sexe erau obişnuiţi din şcoală să stea goi împreună, cu o dezinvoltură comparabilă cu cea a nudiştilor de azi.
Obiceiul nudităţii “la comun” s-a prelungit în timp pînă pe vremea romanilor, care au preluat de la greci instituţia gymnasium-ului, un soi de club de fitness în aer liber unde exerciţiile fizice se făceau în pielea goală. Căci gymnos, domnilor birocraţi ai gimnasticii, înseamnă “gol” în greceşte; în timp ce gymnasium desemna “locul celor goi”; iar un gimnast altfel decît dezbrăcat nu putea fi imaginat! Astăzi, în schimb, goliciunea te poate exclude din rîndul comunităţii gimnaştilor! Într-adevăr, trăim vremuri anormale…
Anticii nu cunoşteau conceptul de promiscuitate morală. Cu atît mai puţin pe cel de pornografie! Nudul feminin sau masculin abundă în arta greacă.
Se excitau oare bărbaţii greci în faţa nudului Afroditei? E foarte probabil. Doar era zeiţa dragostei şi era rolul ei să stîrneacă dorinţe. Dar, mai mult de atît, rolul ei era să fie venerată. (Normal: doar era Venera!)
Astfel ajungem la un alt motiv pentru care atleţii apăreau goi, atît pe viu, în timpul Olimpiadelor, cît şi în reprezentările artistice (presa sportivă a vremii): goliciunea avea un caracter simbolic. Goliciunea reprezenta nemurirea. Olimpicii erau asemeni eroilor, ceva mai mult decît muritorii, ceva mai puţin decît zeii. Tinereţe, viaţă, fericire, forţă, izbîndă – toate aceste atribute divine erau reprezentate printr-un corp gol.
Era sexy Antichitatea, nu? Departe de a fi ascuns şi blamat, corpul gol era pe atunci glorificat.

6. Înapoi în acest prezent dement!
Mulţi dintre bărbăţii de azi, mai mult sau mai puţin amatori de sport, vor fi gândit, la vederea nudurilor Corinei sau Vandei: îţi dai seama cum e la pat? îţi dai seama ce figuri ştie o gimnastă? de ce performanţe e în stare? Şi fantasmele erotice vor fi zburdat, “la liber”…
Dar imaginea gymno-gimnastelor poartă un mesaj mai amplu. Excită şi alte niveluri ale fiinţei. Este o imagine simbolică, a corpului triumfător, încărcat de spiritualitate. Este o imagine care transmite peste vremuri un mesaj pe care noi, oamenii unei ere psihopate, de abia îl mai percepem: faptul că putem fi veşnic fericiţi, asemeni zeilor.

Related link: http://textier.blogspot.com/2007/01/unde-te-duc-ppua.html

corina ungureanu vanda hadarean

Ultima contagiune online e leapşa pe chestionarul lui Pivot: sînt întrebările pe care Legendarul li le punea invitaţilor la sfîrşit de Bouillon de culture.

Mi-am luat-o de la Scrintin şi i-am răspuns cu bulion de sinceritate:

1) Vorba preferată:
Pronumele “ea”.
2) Vorba nesuferită:
“Ţi-am zis eu?!”
3) Drogul favorit:
Pocnitul băşicilor de la plasticul antişoc.
4) Zgomotul, sunetul preferat:
Rîsul lui fi-miu.
5) Zgomotul, sunetul nesuferit:
Alarmele cu 10 melodii.
6) Înjurătura sau blasfemia recurentă:
Sictir.
7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?
Cum pe cine? Pe viitorul guvernator al Băncii Naţionale.
Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi:
Într-o vreme am fost numit Creative Strategist într-o multinaţională şi stăteam toată ziua în şedinţe lungi şi penibile.
9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna:
Yeti.
10) Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?
Bwahahahaha…

Au suivant… care cin’ să fie?… Teo şi Criz! Sînt curios ce-mi ziceţi.

(c) Silviu Gheţie

Această critică la adresa CNA a fost publicat în Dilema din 9 martie (număr din păcate indisponibil online). În chiar ziua apariţiei, Petre Barbu mi-a atras atenţia: o parte dintre reproşurile adresate Consiliului sînt imputabile mai degrabă realizatorilor tv, fie excesiv de zeloşi, fie răuvoitori, fie direct – cum să zic… – nu extraordinar de inteligenţi…
Îmi asum critica, dar şi poziţia din articol. Şi ceea ce listez e doar o parte, cea mai recentă, din istoria falsetelor emise de corul lui Ralu Filip împotriva comunicării comerciale din audiovizualul românesc.
Articolul mi-a fost solicitat de Cezar Paul-Bădescu, pentru pagina de “mass-comedia”:

CNAşti sau cişmigişti?
de Florin Dumitrescu, Dilema veche, 9-03-07

Ar fi interesant de ştiut cum apar rezoluţiile CNA care normează publicitatea pe TV; de cele mai multe ori reactive, conjuncturale şi fără viziune îndepărtată (deşi, culmea, aceasta ar fi, etimologic, o definiţie a televiziunii). Ce fac oamenii aceia plin de responsabilităţi, înainte să-şi supună la vot propunerile de măsuri între ei? Discută aşa, ca la o bere, despre “ce tîmpenii au mai văzut în calupuri”? Îşi dau cu părerea aşa, cişmigeşte, despre cît îi enervează nu’ş’ce spot şi despre cum “ar trebui interzişi ăştia”? Se revoltă asemeni telespectatorilor care sună la emisiuni să-şi verse oful? Se gîndesc oare cît de puţin că, dacă nu cumpănesc îndeajuns situaţia, vor trebui să retragă sau să revizuiască orice reglememtare mai plăpîndă, nefondată sau neglijent redactată? Şi că orice contravenţie nejustificată poate constitui un precedent pentru alte situaţii?
Apoi, e greu de spus dacă adăugirile, apostilele şi revenirile pe care CNA le operează post factum sînt un lucru bun sau rău. Dacă nu cumva ceea ce numesc ei decizii denotă mai degrabă o mare lipsă de decizie. Sau dacă atitudinea ezitantă, răzgînditoare, concesivă faţă de publicitatea TV denotă de fapt o lipsă de flexibilitate şi de adaptare la o sferă pe care, să recunoaştem, onorabilii Catoni ai audiovizualului românesc nu o prea stăpînesc…
De pildă, multă vreme pomenirea incidentală de mărci comerciale în decursul programelor radio sau TV era considerată reclamă mascată. De cîte ori n-au fost întrerupţi cu brutalitate diverşii invitaţi în direct care vorbeau, fie şi de rău, despre vreun automobil sau despre vreo companie de telecomunicaţii? Nu avem voie să facem reclamă! – era parola rostită de gazda emisiunii, întotdeauna cu un zel excesiv, ca o scuză în faţa zbirilor CNAşti: nu-i vina mea, eu i-am spus, vă rog, nu mă amendaţi. O primă concesie a exceptat “produsele culturale”: interacţiunea dintre medii este prea mare ca să poată fi evitată citarea pe post a titlurilor de cărţi, reviste, website-uri etc. “Stăm de vorbă cu X, redactor al unei anumite reviste şi autor al unei anumite cărţi care a apărut la o editură anume…” – aşa erau recomandaţi nu puţini intelectuali români, în ditai emisiunile de cultură: ca nişte persoane cu îndeletniciri dubioase… Slavă Cerului, concesia a fost făcută. Liber aşadar la titluri de cărţi şi reviste! De aici pînă la liberalizarea totală nu a fost decît un pas: trăim totuşi într-o lume a consumului în care orice produs e cultural; şi orice brand e referinţă cotidiană. Închipuiţi-vă cum ar suna, pe posturile româneşti aflate sub interdicţie, cîntecul lui Janis Joplin în care aceasta se roagă la Dumnezeu să-i cumpere (sic!) un Mercedes Benz: numai beep-uri! Sau cum ar trebui pixelizată imaginea TV celebrelor operelor pop art realizate din ambalaje de produse de larg consum expuse ca atare!
Ultimele măsuri au venit cu o nouă învîltorare a opiniei “din industrie”. Cică:
“În publicitatea pentru alimentele destinate copiilor este interzisă folosirea celebrităţilor, personalităţilor, medicilor sau a personajelor populare, cum ar fi cele din desenele animate, basme, povestiri şi altele asemenea.”
O primă concesie a fost deja făcută, deocamdată neoficial: Moş Crăciun! Neştiindu-se sigur dacă este personalitate reală sau personaj fictiv, cel mai iubit moş din lume a primit licenţa de a apărea în reclamele la alimetare pentru copii. Ar fi fost prea nedreaptă interdicţia: în forma în care este azi cunoscut peste tot în lume, Moş Crăciun este o progenitură modernă a publicităţii la alimentare pentru copii!
Dar de ce această măsură? Ce anume a stîrnit-o? Cumva spotul la napolitane în care Hänsel şi Gretel îi replică vrăjitoarei “Lasă vrăjeala, babo”? Să fie de vină basmul original pentru vulgaritatea pastişei? Să fie mai culpabili fraţii Grimm decît fraţii Micula? Să fie pruncul spălat mai murdar decît apa din copaie? Apoi! Dacă sînt interzise personajele de desene animate, asta înseamnă că sînt interzise propriu-zis desenele animate care au personaje! Vor trece de cenzură numai animaţiile “fără personaje”, numai cu frunzuliţe, ciupercuţe şi copăcei? Dar dacă frunzuliţa are mîini, picioare, ochi şi gură?! Frunzuliţa animată a devenit personaj!
Şi care e rostul? Ce anume se urmăreşte? Se previn astfel eventualele exagerări despre efectele miraculoase ale unor cereale, iaurturi etc., pe care le-ar suporta personajele animate? Şi cu care cei mai ingenui consumatori se identifică, riscînd astfel să fie înşelaţi prin hiperbolizare animată? Practic niciun spot pentru copii derulat actualmente pe sticlă nu respectă noile norme!Adio Quicky şi Chocapic! Gata cu ursuleţii şi tigrişorii de pe ambalajele de crănţănele? Ce se va putea arăta de acum în reclamele cu copii? Personaje reale, dar nejucate de actori, întrucît aceştia sînt susceptibili de celebritate? Şi nu care cumva să fie îmbrăcaţi în halat alb, dacă fac reclamă la produse de igienă; căci, conform noilor reglementări, sînt interzise astfel de spoturi “în care apar medici şi cabinete medicale”…
La ora la care apar aceste rînduri, se redactează pesemne o nouă măsură CNA, menită să nuanţeze sau să contrazică pe ultima… Măcar ştim că oamenii aceştia, plătiţi de noi toţi ca să lucreze pentru noi, lucrează, nu glumă!

Mîine seară Sarmalele Reci în Club Utopia (Victoriei 16-18, Pasaj Mecca-Villacrosse).
Ora oficială: 21:00.

de Florin Dumitrescu

featuring Alexandru Uiuiu din Bistriţa

Prefaţă la ediţia de blog
Acest articol, care mi-a intrat azi în B-24-FUN, repovesteşte a n-a oară un hit etern al poporului român: Mioriţa – trăită de această dată de mine însumi, pe propria piele. Asemeni ciobanului moldovean, am simţit ce înseamnă să fii jinduit de alţii pentru propriile acareturi (în cazul meu, strict spirituale) şi, din acelaşi motiv, lovit pe la spate şi jefuit mîrlăneşte. Faptul că relatarea mi-a apărut în mod nestingherit într-o publicaţie a aceluiaşi grup ca şi radioul incriminat atestă faptul că, mai presus de înregimentări şi partizanate de trust, se află calitatea oamenilor. Oameni care… unii au oaie, alţii au un “ce” în plus.

Mi-au spus la radio să combat resemnarea. OK, am zis. Aşa că, tocmai când mă pregăteam să uit totul şi să mă împac cu soarta, mioriticeşte… deodată m-am răzgândit, şi am hotărât să dau totul în vileag. Iată deci. Astă toamnă, în cadrul lui Scornelius, concursul meu de pe LiterNet, care a beneficiat de reclamă în aceste pagini şi care mi-a adus un istodoric interviu în Academia Caţavencu, le-am cerut concurenţilor să parodieze Mioriţa. Ideea Mioriţei Remix îi aparţine Cristinei Foarfă (Cultura-vura, Metropotam). Iar premiile au mers la Veronica Solomon, pentru Myoritsa Manga, un comics cu final anti-fatalist; şi la Al. Uiuiu, cel care a rescris Mioriţa din neologisme savante. „Mioriţa etnologilor” îşi merită locul într-o antologie a umorului postmodern. Mă limitez să o rescriu la rândul meu aici:

Într-un cadru epic
Definit eclectic
Stau în anabază
Vin din catabază
Descind filogenetic
Pe un fond sincretic
Trei turme de miei
Cu trei performeri
Unu e moldav
Genealogic slav
Altu e vrâncean
Neam aborigean
Altu-i fino-ugric
Sacru şi liturgic
Iar cel ugrican
Şi cu-aborigean
Mări colocviră
Şi chintesenţiră
În crepusculare
Ca să mi-l omoare
Pe cel filoslav
Că-i mai psihiatric
Mai psihosomatic
Are oi multiple
Vagi stereotipe
Cai antropomorfi
Şi câini psihopompi
Dar cea Mioriţă
Refuzând nutriţie
Sfidând inaniţie
Relată ciobanului
Planul hierofanului
Şi despre osmoză
De apoteoză
Şi de imolare
Şi de compensare
De hierofanie
Şi epifanie
Păstorul duios
Şi testamentos
Se însoară-n cosmos
C-o stea din haos
Mesaj incestuos
Trimite-n epos
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână
Mitologizează
Şi-aşa ocultează
Şi disimulează
Că s-a însurat
Incomensurabil
Într-un timp durabil

Invitat de Elena Vlădăreanu, îmi dau cu părerea despre itinerariile turistice din Bucureşti. În România Liberă de azi. La rubrica Peisaj urban. Într-o companie onorantă: Ion Bogdan Lefter şi Cezar Paul-Bădescu.
Vă las să citiţi grupajul ca atare. Mai jos redau răspunsurile mele la întrebările Elenei:

1) Dacă te vizitează un prieten străin, interesat şi de cultura de muzeu, şi de cultura de club în egală măsură, unde îl duci?
- Muzeul Satului, dacă e frumos afară. MŢR-ul doar dacă plouă. La Mitropolie îl urc doar dacă nu e sărbătoare cu roşu, ca să evit îmbrînceală etc. La Palat, poate, dar cît să nu-l obosesc. Şi mă limitez la patrimoniul românesc: medievalîcurile, Brâncuşii, doi-trei pictori acolo… Continuăm doar dacă îl văd că rezistă. Seara în Lăptărie, în Art Jazz Club, iar dacă ţine la stilul “mai sport”, în Expirat sau Utopia.

2) Ce zone din Bucureşti îi recomanzi (străzi, cartiere, must-see-uri: statui, parcuri, biserici)?
Traseele mele pentru prietenii străini sunt oarecum standard. Încerc să echivalez un itinerariu arhi-turistic de afară. Ce am avea noi pe stilul Capitoliu-Columna-Coloseu? Ateneu-Palat-Cişmigiu… Poate şi Parcul Carol, legat de Mitropolie sau de Mărţişor (deşi n-am mai trecut pe acolo din mileniul trecut). Casa Poporului le-o arăt aşa, din maşină (deh: dacă n-am elicopter)… Ultima oara când m-am aventurat în centrul istoric cu o profă franţuzoaică de şaizeci de ani, acum un an, era mizerie, plin de “vestigii” de cîine la tot pasul… Başca ne picura apă în cap (se topea zăpada pe streşini, bine că n-am prins ţurţuri)! Am avut noroc că era Sîmbăta Morţilor şi am căpătat colivă la Stavropoleos, ceea ce a constituit tuşa de românism exotic care ne-a dres ziua. Coliva era excelentă, s-a întâmplat să ne-o împartă o amică scriitoare care făcea pomană pentru tatăl ei.

3) Din ce poate face un turist într-o altă capitală europeană, ce nu se poate face la Bucureşti şi ce se poate face?
Cred ca Bucureştiul e destul de derutant din punct de vedere al transportului în comun, al conexunilor RATB-metrou, al segnaleticii şi al permanentului provizorat al traseelor. Păi dacă provincialii nou veniţi se pierd total în staţiile de metrou, darămite străinii! OK, ai opţiunea taxiului şi, slavă Cerului, se pare că scăpăm de taximetriştii ţepari pe zi ce trece! Dar dacă închiriezi maşină, e musai un copilot din partea locului! Se pare că pentru abia sosiţi McDonald’s-urile sînt nişte adevărate geamanduri de igienă şi conformism…

4) De ce îţi este cel mai ruşine? În ce zona nu îi recomanzi să meargă?
Mi-e jenă de acei cerşetori agresivi, răi, care te blesteamă dacă nu le dai şi care te sufocă literalmente dacă te simt străin. Mi-e jenă de trecătorii care zbiară unii la alţii în mijlocul străzii, peste capul tău, prin urechile tale. Mi-e jenă de şoferii care intră tare-n viraj pe străzile fără prioritate, tocmai cînd te pregăteşti să traversezi. Nemţii te aşteaptă şi un minut pînă te hotărăşti să treci (caz în care ţi-e jenă ţie ca pieton că te-ai învăţat rău)…

După ce ne-a încîntat cu figura unui mustăcios enigmatic, Hiacint mi-a comandat un desen de făcut pe situl de portrete-robot. Mi-am prins urechile în proceduri şi m-am lăsat păgubaş. Dar, ca să nu stric lanţul şi ca să nu-mi atrag “blogstemul”, postez acest desen, făcut cu creionul pe hîrtie de către mine şi retuşat cu scule mai performante de către maestrul Erhan.

Toată lumea bombănea cînd cu berea Caraiman şi reclama aia cu viile dacice, arse butaş cu butaş: Cum adică “berea frate cu românul”? E dezacord: trebuia “berea soră”! – S-ar fi vrut o ironie, încercam eu să intuiesc ce voise “să spuie poetul”. – Berea e la feminin, mi se răspundea, şi deci nu poate fi frate, ci soră! Ciudat însă că nimeni nu a comentat faptul că Ursus e declarată “berea rege” şi nu “regină”. Eu mai degrabă cred că acestui popor consumator tradiţional de vin îi displăcea atavic să vadă strugurii ăia în flăcări…
M-am gîndit să trec pe listă dezacordurile de gen – gramaticale, logice, stilistice etc. – din publicitatea română. Unele sînt subconştient deranjante, altele sînt amuzant inabile.

● Mioriţa XO: “… a venit vremea să gust din el”. Aici se va spune că acordul se face cu “vinars”, care e masculin. De dragul quiproquo-ului, spotul evocă în mod amuzant canibalismul şi seria Tăcerea mieilor. Care miei, aşa subînţeleşi, sînt singurii în stare să ancoreze brandname-ul Mioriţa; că în rest…
● “Noul” Ziua: din deja vechiul spot Ziua, cel cu ziaristul care vorbeşte singur (sau la un handsfree foarte mic). Se aştepta de la noi să ne prindem că acordul se face cu masculinul “ziar”…
● România Liberă era în campania de anul trecut… “incomod din 1867″.
● Regal (bulion): De ce oare monologul cu “noi, roşiile” este citit de o voce bărbătească?

Lista rămîne deschisă…