Uncategorized 21 February 2007, 1 Comment

“Nu cred în uniforme şi nici atît în veşmintele sacre
care de-atîtea ori au fost gata să binecuvinteze masacre”

În anii ‘80 mergeam la Biblioteca Franceză din Bd. Dacia ca un narcoman la dealer. La Biblioteca Americană erai mult prea evident urmărit, filat, înregistrat. “La Franţuji” erai mai aşa, ca acasă… În anii aceia de îngheţ cultural, Biblioteca Franceză, Televiziunea Bulgară şi Radio Europa Liberă ne-au salvat – pe prietenii mei şi pe mine – de la sminteală.
Pe drumul spre Franţuji, pe Dacia, cum treci de Liceul Economic, se face la dreapta o fundătură, Intrarea Dacilor. Mie îmi plăcea să citesc pe tăbliţă Intrarea Daciilor, pentru că acolo se aflau mereu parcate înghesuit cîteva dacii. Acolo mi s-a revelat într-o după-amiază ploioasă această dispunere magică: 3 dacii aliniate (cît pot fi aliniate astfel de maşini cu linii tortuoase, niciodată riguros drepte) formînd tricolorul românesc spălăcit. Le-am scrutat în ploaie minute în şir, de departe, de la colţul Daciilor cu Dacia. Cum mi se arătau aşa, acoperite de frunze şi strălucitoare de la ploaie, daciile acelea îmi păreau nişte animale odihnindu-se, pline de solemnitate. Intrarea Daci(i)lor a devenit altarul meu pop art. Mîntuleasa mea ironică. Într-un Bucureşti lipsit de speranţă, într-o ţară îmbîcsită de tricoloruri rulate pînă la greaţă, nişa aceea suprareal tricoloră îmi dădea doza necesară de gaz ilariant. De fiecare dată cînd îi înapoiam la subbraţ pe Queneau, Cocteau sau Lautréamont, mă uitam într-acolo: dacă daciile erau în dispoziţia justă, avea să-mi meargă bine.
Am avut în minte imaginea acelor dacii în ploaie atunci cînd, prin în ‘86-’87, am scris Luna pe bloc, parodia după Sara pe deal care avea să-mi aducă admiterea ca aspirant textier din partea lui Adrian Pleşca-Artan şi mai tîrziu avea să intre-n folclor (ce-i drept, îmi fusese publicată într-o antologie a tinerilor poeţi din ‘96):

Luna pe bloc

Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu
orele bea ca pe întîiul salariu

Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă
La geamul tău baby m-aştepţi fără grabă

Ca-n codrul vechi în spaţiul verde copacii
netulburaţi scutură flori peste dacii

La orizon sare scînteie verzuie
E un tramvai azi îl vedem mîine nu e

Vlad Nancă o fi avut aceeaşi viziune (şi multe altele pe care sînt curios să le descopăr), atunci cînd a conceput performance-ul cu tricolorul daciot la care ne invită – unde altundeva decît la Institutul Francez din Bd. Dacia… Cică Bulevardul Renault 12…
arhivă 19 February 2007, 1 Comment


In Ceausescu’s Romania there was resistance, dissidence, and even rebellion – in the form of a musical culture that is not much discussed. This culture subversively prepared us (Romanians) for freedom – for dignity, for freedom of thought. In this little known culture there was nothing clandestine; everything was in plain sight, in full hearing, in full shouting! In Ceausescu’s Romania there was rock … and jazz …and yes, folk, before it was all regimented (assimilated) and controlled under the label of “youth music”. In Romania there were musicians like Teo Peter, “decadent”, corrosive, alternative – agents of the Western spirit – worshippers of the Statue of Liberty – blasphemers of the Communist Party and the State’s Church. With every western LP, with every make-shift guitar amplifier, with every frenzied outpour of youthful emotions in the aisles during the otherwise staid and sedated programs in the communist “Houses of Culture”, these “decadents” would knock down one more brick from the Big Frozen Wall.

Nowadays, when all sorts of cash-hungry so-called musicians mimic this rebellion and its corresponding commitment in the hope of boosting their sales, we take care not to forget that THEN, when censorship was real, lines like “the girl in my dreams” or “the wave breaking against the shore”, or “ten porcupines in love” were transmitting coded hopes and ideals. Lines which by not saying anything conveyed everything. Cipher manifests of disobedience. “The message is in the music”, edited Free Europe’s voice beyond the Wall. And the message really was in the music: in Teo Peter’s music, and in the music of Iuliu Merca and Dan Mândrila. Music that had a swing, a jump, music filled with restlessness, in stark contrast to the great chorus of totalitarian rigidity. Music of a definite American style, branded as “decadent”. Music that was slender, doltish, batty, lacking seriousness and full of challenges at the same time. Music that would move our hips and our consciousnesses. Music that was getting us ready for the great liberation. Teo Peter kept an American flag on his wall. He would rehearse his rhythmical formulas and his walking basses with his eyes fixed on those stars and stripes symbolizing more than a simple union of states, more than a single nation, more than a single culture – an ideal shared by all mankind.
In Spielberg’s movie, Terminal, the ex-soviet citizen played by Tom Hanks endured all the humiliations and frustrations of a man without a state, a person lost in the no man’s land of an airport – all because of a jazz recital given by the idol of his father’s youth. His father had charged him with the sacred mission of obtaining a signature from this idol. For two generations jazz, to that family living in a republic lost in the fur of the “Great Bear”, meant more than a social dance, more than a Western whim, more than a way of being „in the mood”. Jazz meant America: a declaration of independence; a shout of hope in the ocean of desperation. Effectively more American than all the bureaucrats gifted with American citizenship who put his life on hold and rendered his existence relative, Hank’s character (whom jazz and Hollywood saved from becoming a homo sovieticus) teaches these airport officials again the message of their Founding Fathers. With humility, consistency and love for people, he restores America to the Americans, and then carries it with himself back to his native Inexistan.

But real life beats cinema. The Great Screenwriter confronted us with the much more troubling, much more cruel and fatally spectacular story of Teo Peter who was killed in December 2004 in Bucharest, Romania when the taxi in which he was riding was hit by a vehicle driven by a US Marine who refused to take a blood-alcohol test. In this true story, Teo Peter is the American soldier, the veteran carrying a bass guitar for a weapon, who brought America more victories than all the marines who now take their positions leaning against the Embassy fences. The real universal soldier, Liberty’s champion, the real hero of the American spirit, the real avower of Independence in the land of obedience – Teo Peter fell on the battle field, over and over again, crushed by wheels, fences and walls of indifference.

In a time when regular people remind politicians that ideals are worth more than strategies, in a time when values are reaffirmed in spite of trade barriers, Teo Peter died for America. For the America of the Romanians, of the Kyrgyzes and of the Somalis. For the Promised Land that we conquer within us. He who merits a memorial got only injustice.

But Teo’s film isn’t over – it lives on in his music.

Originalul în română aici

(c) Titirezias
Emblematic. Anul trecut, în preajma lui 14 februarie, am scris un editorial foarte incomod, foarte greu digerabil de către o presă conformistă şi comercială – Un erou american: Teo Peter. Am aranjat să-mi intre în Evenimentul Zilei (unde aveam şi încă am, sper) nişte prieteni. Mi l-au amînat cîteva zile, oscilînd între paginile de cultură, monden şi social. La un moment dat mi-au zis: scurtează-l, că intră la cultură şi trebuie să aibă atît şi atît… L-am scurtat, l-am retrimis şi am aşteptat. Pînă la urmă prietenul meu din conducerea ziarului (actualmente aflat în conducerea altui ziar…) s-a îndurat de mine şi mi-a zis în faţă: articolul e bun, e excelent, dar… nu poate să intre; vine acum Valentine’s Day-ul şi nu merg subiecte de-astea, prea triste…
Pînă la urmă articolul mi-a fost publicat de România Liberă şi preluat de siturile de revista-presei şi siturile organizaţiilor civice şi militante, făcînd un rating neaşteptat… chiar şi aşa, de Valentine’s Day… Pe HotNews a intrat în Top 10. Pe LiterNet a intrat într-un grupaj, alături de manifestul grafic al grupului Titirezias şi de prefeţele lui Harry Tavitian (care mi-a făcut onoarea de a-mi scrie imediat după apariţia din Rom. Lib.), Andrei Oişteanu (care atacase un topic asemănător în addenda cărţii lui Doru Ionescu despre rockul românesc) şi Filip Stoler (care, cel mai sufletist, mi-a comparat articolul cu Oda Americii a lui Nistorescu).
Acum, la un an de la păţania mea şi 2 ani 1/2 de la tragedia lui Teo Peter, constat că morala debordează fabula. Soarta postumă a muzicianului român filo-american ucis de un puşcaş marin şi nedreptăţit de autorităţile ambelor state îşi continua seria absurdă: pomenirea lui în presă era – iată – cenzurată de o stupidă sărbătoare arhi-comercială importată de peste Ocean. De acolo de sus, hîtrul Teo are de ce să zîmbească…
Nu am postat pînă acum articolul pe blog. Doar l-am linkuit. Astăzi, pentru o mai sigură arhivare şi spre atenţia cititorilor care încă nu-l ştiu – iată-l:
Un erou american: Teo Peter
de Florin Dumitrescu

În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo repeta îşi formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” – mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii. În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar pentru un recital de jazz al idolului din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul cu chitara bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” cu epidermă porcină proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.

Related links:

(c) Croitoru
E adevărat ce se spune, cum că alternativele sînt înghiţite ca atare de mainstream, în interiorul căruia chiar le merge bine; cum că anti-moda e menită să devină modă la rîndul ei; şi că dizidenţa se defineşte cel mai bine în raport cu sistemul pe care îl contestă.
Aceste reguli de funcţionare a şandramalei sociale mi-au fost reamintite ieri de reacţia pe care am primit-o la micul meu insight, de altfel foarte personal, simţit şi trăit 100%, despre viciile aşa-zisei Zile a Îndrăgostiţilor, reluat apoi şi pe blogul lui Comanescu. Mă trezesc cu riposta radicală a unui auto-intitulat stîngist care, la verva pe care i-am stîrnit-o, mă confundă cu amabila noastră gazdă şi mă copleşeşte apoi cu strigăte de luptă alter-mondialiste. Trendy, huh?
Totuşi, eu aş fi mai mulţumit dacă i-aş pune un pic pe gînduri pe cei care se grăbesc să scoată lozinci şi să îngroaşe noi turme. Poate că mai trebuie să umblu la reglaj fin…
Că Anti-Valentine poate deveni o formă la fel de vagă, vană şi sclifosită ca şi Valetine’s Day însăşi – s-a demonstrat anul trecut (sau acum 2 ani?), cînd un club bucureştean “foarte alternativ” şi “underground de tot” a organizat de ziua 14 a lui Făurar o contra-petrecere pronunţat neaoşistă, care intenţiona să combată americanismele de consum “de la suprafaţă”; dar care – hélas! – îşi momea publicul cu concertul unei trupe cunoscute pentru repertoriul de fandoseli americăneşti evazioniste… bineînţeles în engleză… Yeah, baby!
Uncategorized 15 February 2007, No Comments

Unii sînt finlandezi şi se prefac, dar ceilalalţi sînt ruşi de la mamaşa lor. Atenţie la generalissimul ăla care fluieră din limbă!

Uncategorized 15 February 2007, 2 Comments
Uncategorized 15 February 2007, No Comments

“In lumea dezvoltata, iesirile profetice sint taxate drept simptome de diletantism – intelectualii care se autoconvoaca pentru sarcini profetice sint marginalizati si ignorati, ca personaje care si-au tradat profesia (ocupatia de a gindi nu poate consta intr-o emisie grava de pronosticuri fatidice). Nu la fel stau insa lucrurile la noi, unde profetia solemna trece drept indiciu al apartenentei la o elita suprema, apta sa calauzeasca prin indicarea traseelor destinului Romaniei si Europei.”
Adrian-Paul Iliescu, Cine ne păstoreşte în drumul spre Europa (I) în Observator Cultural 101 (358)

Uncategorized 14 February 2007, 7 Comments

“[...] cum cad intelectualii in aceste capcane energetice, cum devin ei oameni de actiune in favoarea unui om politic? Eu am un raspuns partial: noaptea, cind n-are somn, presedintele pune mina pe telefon si-i suna. Nu, nu pe toti, doar pe cei mai penetrabili si mai strategic plasati.
La ora aia, intelectualul se afla echipat de lectura, il tine pe Wittgenstein in brate si motaie, normal, la OTV. Dar vocea din receptor il arunca direct in Festivitatea de Decernare de Ordine si Medalii. Ii vorbeste PRESEDINTELE. I SE ADRESEAZA LUI. Ia pozitia de drepti. Instinctiv aude imnul, fara sa il cinte cineva. „Domnule, te urmaresc cum scrii. Doar dumneata ma intelegi, doar dumneata ai caracter, ceilalti sint platiti etc“. Actul de seductie e de obicei instantaneu si aici incepe jalnicul negot cu iluzie, impozitat cu abilitate la Cotroceni.”
Doru Buşcu, Cînd intelectualii ies în turmă… în Cotidianul

Related link: Înapoi la culcare, concetăţeni

sarmalisme, semnal 14 February 2007, 3 Comments

Alternativă românească la Valentain Zdei:

Sarmalele Reci în concert
la Preoteasa
(Casa de Cultură a Studenţilor, Calea Plevnei 61)
joi 15 februarie, ora 21:00

UPDATE: Şi pe 14 februarie
în Club Deanes din Braşov!
Eveniment: primul concert al Sarmalelor la Braşov!