arhivă 17 January 2007, 33 Comments

de Florin Dumitrescu, articol apărut în Playboy, februarie 2004

„Ieşi din visele mele, intră la mine-n maşină” – zice cîntecul din anii ‘80. Şi bine mai zice…
Se cunosc cazuri de bărbaţi care-şi fac lista cuceririlor după femeile pe care le-au avut în scaunul din dreapta. Se cunosc cazuri, ce-i drept, mai rare, de bărbaţi care trăiesc adevărate orgasme atunci cînd reuşesc să-şi introducă în maşină femeia adorată. Şi, de asemenea, se cunosc şi cazuri de bărbaţi, absorbiţi de maşina lor pînă la centaurizare, care au ca supremă fantasmă sexuală agăţarea de femei necunoscute, superbe şi misterioase, de pe drum…
Măcar un clacson, pe la spate, aşa… la pas, adresat celor mai inaccesibile, mai obraznice dintre ele, măcar să le sperie, să le vadă cum tresar, să le atingă măcar timpanele, fie şi prin intermediul undelor sonore… – e surogatul de trăire cu care care se resemnează (se masturbează?) cei mai vicioşi dintre ei.
Glumele cu autostopiste au noima lor. Iar cazul procurorului exhibiţionist, care îmbarca pasagere de ocazie, pentru ca apoi să le supună spectacolul satisfacerii proprii – este deja patologie…
Este automobilul un al doilea sex al bărbatului, unul la vedere, aşa cum sugerează publicitatea şi glumele şofereşti? Este actul primirii partenerei înăuntrul habitaclului auto la fel de impetuos ca acela, mitizat de carpetele cu scena „Răpirii din serai”, al încălecării alături, trup lîngă trup, pe armăsarul în spume? – Nici pe departe. Automobilul, pe lîngă că te desparte de tovarăşa de drum şi îţi abate gîndul de la farmecele ei, reprezintă, prin compensaţiile pe care le propune, o stranie maşină a neîmplinirii, totodată frustrantă şi motivantă. Să conduci, să fii detaşat, să ai sentimentul de călăuză şi să pozezi ca atare faţă de cea care ar trebui să te admire de pe bancheta de alături – iată satisfacţiile mediate, cotite, excesiv rafinate, pe care le trăim noi ca urmaşi ai cuceritorilor călare.
De fapt, donjuanul motorizat se excită la gîndul că îi împărtăşeşte femeii atributele virilităţii pe care lui însuşi i le furnizează automobilul: un ricoşeu; o deviere. Juisarea vizează implicarea copiloatei în propriile fantasme, chiar surprinderea acesteia în anumite prilejuri (vreo accelerare în curbă, vreo cursă ocazională, vreo demarare cu scrîşnet)… E ceva între „hai să-ţi arăt clasorul meu” al pensionarilor şi bucuria tăcută a adolescentului cu coşuri care pune la casetofon hip-hop-uri „cu porcării”, ca să-şi epateze colegele…
Dar se ştie: femeile au o raportare diferită la obiectul pe patru roţi din care bărbatul îşi face un totem. Este plină de tîlc reclama în care femeile întîlnite pe drum de nevăzutul conducător al unei nevăzute maşini privesc către acesta cu o expresie în care se poate citi dorinţa şi se poate bănui pasiunea, pentru ca apoi să ni se dezvăluie modelul unui automobil „de cucoane” şi identitatea şoferului: o femeie gravidă… Iată ce le înduioşează aşadar pe femei: maternitatea. Şi iată ce le stîrneşte interesul tehnic: siguranţa tinerei mame…
Excitarea la volan a bărbatului nu doar că îi deviază atenţia de la femeie, dar se şi raportează la o femeie idealizată, fantasmagorică, un fel de ciborg, despre care el îşi închipuie că i-ar împărtăşi iubirea tipic masculină pentru automobil. Căci, în realitate, acesta e adevăratul obiect al pasiunii lui: maşina. Femeia? Este doar un vehicul…


Related link: Campania anti-Maggi la români

Uncategorized 17 January 2007, 24 Comments

“Cum ar fi daca astazi ati fi anuntat ca peste trei zile veti ramane fara fara loc de munca sau fara afacere? Ca tot ce ati construit de-a lungul timpului va disparea in cateva zile, dintr-o simpla miscare de condei? Cu aceasta situatie se confrunta micii producatori romani de alimente.”
HotNews, Joaca de-a Dumnezeu: alba-neagra cu taranii care vand branza in piete

Uncategorized 16 January 2007, 40 Comments

“Stim foarte bine de crimele comunismului, iar presedintele nu avea nevoie pentru a condamna de o expertiza stiintifica facuta la comanda. Am retineri fata de stiintificitatea unui raport comandat politic, cu toate ca sint convins ca in aceasta comisie sint multi oameni competenti si bine intentionati. Presedintele Basescu, cel mai rafinat presedinte populist de prin estul Europei, a vrut pur si simplu sa speculeze o posibilitate politica la maximum. Si cum anticomunismul e o buna „vaca de muls”, atit pentru politicieni, cit si pentru intelectuali (aviz culturnicilor… se vor cistiga multi bani de acum incolo din asta), presedintele a exploatat cum stie el mai bine aceasta oportunitate.”
Vasile Ernu, Faţă de România am o singură slăbiciune: îi respect codul penal, interviu de Florentina Ciuvercă, Opinia Studenţească

semnal 16 January 2007, 35 Comments

În Infernul lui Dante pedepsele damnaţilor corespund simbolic cu păcatul din timpul vieţii: prezicătorii sînt blestemaţi să umble cu capul întors la spate; trădătorii – să zacă scufundaţi în gheaţă; hoţii sînt prefăcuţi în şerpi etc.

Răzvan Codrescu, care mai are muuult pînă la judecata finală, mărturiseşte public că a furat cînd era mic o carte: şi anume Divina Comedie tălmăcită de Eta Boeriu. Cartea furată s-a dovedita a fi un obiect al destinului: Comedia lui Dante Alighieri a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul Răzvan Codrescu este azi un excelent romanist, traducător – printre alţii – ai misticilor spanioli, precum şi un interesant gînditor creştin. Mai mult decît predestinare – vocaţie şi fără îndoială răscumpărare. După cum Codrescu însuşi traduce inscripţia de pe celebra poartă, “voi ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”…
Poate fi acesta şi un îndemn către contemporani de a merge în librării, dar nu pentru a fura… decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de aşteptat deopotrivă revelaţii şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, din care a fost editat deocamdată Infernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după superbul incunabul lucrat la Veneţia între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio.

Related links:

arhivă 15 January 2007, 20 Comments


(c) Fil Foutisse

Astăzi, de ziua lui Eminescu, mai mulţi români ca de obicei vor citi din versurile Poetului. Asta graţie Evenimentului Zilei, care în grupajul Eminescu necenzurat (care face cover story), redă cîteva dintre cele mai scandaloase fragmente din poeziile licenţioase ale Incomparabilului.
Florentina Ciuvercă şi Cătălina George şi-au elaborat doasarul în mod logic: sîntem în 2007, la puţin timp după lansarea cu mare pompă a poveştilor licenţioase ale lui Creangă la Humanitas. Cu toate acestea, Editura Vinea ezită încă să trimită în librării mult anunţatul şi îndelung aşteptatul volum “Eminescu interzis minorilor”. De ce?
Nicolae Ţone, directorul editurii Vinea, răspunde diplomatic, sugerînd că e vorba de o amînare, nu de o renunţare… Mai pe şleau răspund Cezar Paul-Bădescu, responsabilul incendiarului număr de Dilemă din ‘98 dedicat lui Eminescu; Răzvan Rădulescu, autorul unuia dintre cele mai dure pamflete din amintita Dilemă; precum şi Emil Brumaru, poet cunoscut ca bard al voluptăţii fără frontiere.
“Creangă e un mare scriitor, [...] Eminescu e Zeul, o divinitate intangibilă”, explică CPB tabuurile de receptare ale românilor, pe care apoi Brumaru le deznoadă gordianiceşte:
“Problema e a [...] cititorului roman, in primul rand [...] au scris obscen si clasicii francezi, si nimeni nu s-a scandalizat atat de tare. Este cineva care sa se jeneze de povestile lui Creanga? De ce nu? Ca era mai gras, mai mic, mai pisicher? Pisicher era si Eminescu, ca se intelegeau de minune…”
Problema de mai an rămîne în ce priveşte oportunitatea de a publica în volum “porcăriuţele” eminesciene:
Pe de o parte se situează cei care, fără a exagera neapărat prin pudibonderie, pledează cum că respectivele versuri, departe de a constitui mari capodopere, erau simple notaţii de sertar defulatorii, ghiduşii intime şi extrem de personale ale Poetului, nedemne de a se număra printre postume.
Pe de altă parte se află entuziaştii, optimiştii, “integraţii” (cu un termen al lui Eco), care cred că publicarea versurilor obscene şi pornografice ale lui Eminescu i-ar apropia pe “junii noştri” dezinhibaţi de opera şi figura Clasicului; ar face din acesta un fel de “nea Emy”, mai accesibil şi mai uman decît nemuritorul cel rece din firida Panteonului naţional…

Uncategorized 15 January 2007, 34 Comments

,,Din perspectiva brandingului, cât de mult adevăr există în acest personaj, ce legatură are el cu Vlad Ţepeş şi dacă a locuit sau nu acesta în Castelul Bran, nu prea contează – atâta timp cât personajul Dracula “seduce” nevoia de mister şi fantastic a oamenilor de pretutindeni şi generează business interesant mai mult pentru afaceriştii din lumea întreagă decât pentru noi, românii (să ne gândim doar la cele peste 200 milioane de dolari cât a scos filmul lui Coppola pe această tema).
Ceea ce contează este povestea, legenda capabilă să atragă turişti, producători de evenimente, de filme, de entertainment. Castelul în sine este o sursă de inspiraţie, de aventură, de mister, de fantastic şi asta îl tranasformă într-un business interesant din perspectiva brandingului. Doar că, în forma în care este exploatat acum, de bună seamă că “nu face 60 de milioane”. Din perspectiva oportunităţilor de business însă, da – atunci putem discuta. Ca să ştim ce valoare de brand ar avea Castelul Contelui Dracula, ar trebui să facem cercetare globală pe cât de puternic şi atrăgător este acest brand şi apoi să vedem cam câţi bani ar putea să scoată acest business în viitor, dacă va fi exploatat corespunzător. Evident că sunt mulţi bani cei pe care îi cere proprietarul, dar nu cred că altcineva decât statul român ar trebui să aibă grijă de acest “brand property” al românilor. Sunt mulţi bani dacă nu se va ocupa nimeni de acest izvor de business şi de imagine. Dacă se va numi acolo un manager cu experienţă relevantă în acest domeniu – al brandingului de locaţie – sunt sigură că statul român va face chiar o afacere bună. Ca profit şi ca imagine de ţară. “
Aneta Bogdan, Adplayers

Scornelius 15 January 2007, 35 Comments

Chiar astăzi, de Ziua Poetului, nimeresc peste un semnal-recenzie la o foarte doctă carte de eseuri, care – wow! – îl onorează cu atenţia pe Scornelius, anume prima ediţie a concursului, cea dedicată “Produselor Eminescu”.
Astfel, elogioasa cronică din Cuvîntul Liber (”cotidian mureşean democratic şi independent”), pe care lect. univ. dr. Luminiţa Chiorean o făcea acum o lună cărţii Mioarei Kozak, “EgoGrafii. Exerciţii de dicţie pentru păstrarea iluziilor”, apăruta la Ed. Nico, 2006, Târgu-Mureş – se încheia astfel (sorry, fără diacritice):
“Prin tehnica transgresarii simbolurilor poetice intr-un social nociv, “teiul eminescian”, sacrul, este dozat ca bautura calmanta – “ceai de tei”, asa cum sugereaza un site (care se da…) “cultural”: LiterNet.ro. Observatia e pertinenta odata ce sondajul de opinii in randul romanilor surprinde printr-un procent derizoriu de cititori de carte “autentica” (si nu virtuala). Eseul “Ceai de tei asupra noastra” probeaza intoarcerea lui Caragiale. Titlul programului: “Pune-l pe Eminescu la produs!” devine imperativul tragic al unei culturi! E un semnal de alarma pentru a nu se ajunge la “vicierea” sistemului axiologic in contemporaneitate.”
Wăi-leu… Se scrie în forţă la Mureş! Doamnele intelectuale au o înaltă consideraţie faţă de cultură. Nu orice site se poate “da” cultural: LiterNet-ul e scuturat binişor, cu pretenţiile sale de a sluji cultura, cu ale sale cărţi virtuale, fatalmente diferite de cele “autentice” (ghilimelele în original… ). De asemenea, teiul eminescian este considerat nu mai puţin decît… SACRU!!! (într-un discurs tehnic, lipsit de hiperbole sau de aluzii la cultul arborilor, de tip druidic).
Din păcate, o gravă eroare a fost comisă de către una dintre doamnele profesoare (recenzenta sau recenzata, mi-e greu să spun şi de aceea nu acuz pe nimeni personal): aceea de a transfera, nu tocmai cu bunăvoinţă, intenţiile unor participanţi la un concurs (şi în subsidiar la un sondaj de opinii) asupra organizatorilor concursului/sondajului. Ce vină are solul dacă aduce veşti rele, doamnelor?
Le acord doamnelor prezumţia de a fi citit despre “ceaiul de tei Eminescu” de la sursă (aşa cum învăţăm din şcoala primară că se face), şi nu intermediat, deformat, din presa senzaţionalistă şi scandalagistă; tocmai spre deosebire de un celebru domn profesor de la Bucureşti care s-a trezit să ne muştruluiască aşa, din auzite şi reinterpretate…
Cu tot respectul faţă de provincie, faţă de şcoala serioasă care se face în Ardeal; cu toată simpatia faţă de doamnele profesoare care mînuiesc conceptele cu graţie, dar cîteodată cam… moliereşte (apropo de întoarcerea lui Caragiale), îmi permit să atrag atenţia asupra capcanelor provincialismului cultural care ne pîndesc pe noi toţi – indiferent dacă ne scrie pe tăbliţă B, MS sau IS – tocmai atunci cînd ne dăm mai fuduli.
Uncategorized 12 January 2007, 47 Comments

Cind crezi ca poti legifera orice…
… chiar o faci. Nu mai reiau exemplul cu posibilitatea ca un Consiliu local sa incerce sa voteze suspendarea legii gravitatiei. Dar vad ca, de exemplu, domnu’ Marmureanu [Videanu - nota Textierului] de la Bucuresti vrea sa interzica intrarea in oras a masinilor mai vechi de 30 de ani. Deocamdata i s-a pus pata pe Rabe ca alea polueaza.
De ce a ales criteriul varsta masinii si nu starea ei tehnica? Pai, daca are motor nou?
Nu-i nimic, e posibil ca dupa ce s-o vota asta, domnu’ primar al Capitalei sa propuna si interzicerea intrarii autoturismelor mai vechi de 20, 10 de ani si pina la urma sa nu mai permita intrarea in Bucuresti decit a automobilelor noi, eventual numai marca Citroen si cu derogare speciala, Audi A6, ca toti ministrii au asa ceva.
Ca sa vezi ce noroc avu Videanu ca Ceausescu nu a interzis cindva intrarea dobitocilor in Bucuresti…
ContraSENS

cuvintele 12 January 2007, 31 Comments

a) belarusez;
b) belarusian;
c) belarusiac.
False toate trei, deşi ar fi ascultat de legile derivării în română. Căci, din cîte am auzit la ştiri, se optează pentru forma bielorus, ca pe vremea cînd ţara se numea Republica Sovietică Socialistă Bielorusă şi, mai scurt, Bielorusia. Dealtfel, acestea sînt formele consfinţite de DEX.
Ce-i drept, e derută mare în mass-media, unde se oscilează aberant între belarusă, belorusă şi bielorusă
Sînt mulţi care se crispează să zică Bielorusia, bieloruşi, limba bielorusă. De ce? Se pare că, numiţi astfel, cu i-ul moale înainte de e (cum ar veni, cu pruoănuînţîie rusiascîă), bieloruşii s-ar simţi rusificaţi, sovietizaţi etc., ergo li s-ar trezi resentimente apropo de fosta ocupaţie sovietică…
Vă las pe voi să trageţi concluzia ironică apropo de realitatea foarte actuală…
Trec peste povestea cu vechea confuzie dintre Rutenia Albă (numele care ar fi fost corect) şi Rusia Albă, peste confuzia dintre etnia ruşilor albi (de fapt a rutenilor albi…) şi ruşii politiceşte “albi” (cum ar veni, menşevicii, denumiţi coloristic astfel în opoziţie cu bolşevicii care erau “roşii”)… Sînt amănunte care nu ne clarifică. Dimpotrivă…
Mai important ar fi de zis că: în româneşte s-a spus Bielorusia/bielorus încă dinainte de Soviete. Aşadar ar fi o opţiune culturală plină de respect pentru istoria noastră, a lor şi totodată a relaţiilor dintre ambele părţi – aceea de a-i numi ca pe vremea lui… să zicem Kogălniceanu (blufez un pic, n-am verificat în documente).
Încă un caz de influenţare a limbii de către politică (mda, unii fandosiţi ar zice politic…). Situaţia seamănă cu a noastră, a românilor, care, de pe la 1800 încoace, am suportat influenţa persuasivă a bonjuriştilor, cei extaziaţi de latinitate, “sînge de roman, nume de Traian” şi alte propagandlîcuri romantice legate de conştiinţa naţională etc., pînă cînd forma lexicală cultă, hipercorectoidă român a înlocuit străvechiul lexem rumîn, moştenit în definitiv tot din latinescul romanus, ba chiar purtînd glorios, neaoş dacoromanic, semnele modificărilor fonetice ale filogenezei (vezi şi gură etc.).
Da, dar apoi nu ne-am lăsat pînă nu ne-am exportat fandaxia latinist-recuperatorie! I-am bătut la cap şi pe alţii să ne zică aşa, cu o în loc de u: în engleză, no more Rumania şi Rumanian, ci Romania & Romanian! Pe italieni, pentru care – poverini… – Roma şi romanii sînt ceva mereu actual şi inevitabil, i-am frecat la cap ca pe parmezan ca să ne zică romeni şi nu rumeni ca pînă mai an. În mod expres ne-am schimbat sigla automobilistică din R în RO: ca să le reamintim şi pe şosele că noi sîntem nepoţii Ro-ho-ho-mei!
Nu ne-a mers însă cu francezii, care hélas! tot Roumains ne zic (ou se citeşte u); nici cu nemţii, pentru care tot Rumänische sîntem; nici cu spaniolii care tot de rumano ne ştiu. Şi nici cu naţiile slave, pentru care sîntem rumînsko, rumunsko, rumîneţ etc. Nici pe greci şi nici pe turci nu i-am
dus: pentru ei tot rumîni sîntem, că, vorba aceea, ne ştiu de cînd eram valahi…
Acuma: cum zic bieloruşii la România, român etc.? Or zice ei cu o, aşa cum dictează norma paşoptisto-venturianistă a recuperării latinităţii?
Atunci noi de ce să ne prostim cu bela-beleaua asta polito-lingvistică? Să le arătăm respect tocmai numindu-i cu termenul românesc istoriceşte consacrat: Bielorusia, bileoruşi etc.
Şi, astfel, să ne respectăm şi noi pe noi, măi rumînilor…
Uncategorized 11 January 2007, 36 Comments

Ma amuza disperarea pe care prezentatorii de stiri se intrec a o etala cind vorbesc despre suspendarea permiselor de conducere si dificultatea de a trece examenul necesar pentru recuperarea permisului. Pot intelege ca pentru majoritatea imbecililor cu carnet sustinerea examenului in urma caruia au dobindit prima oara dreptul de a conduce autovehicule a reprezentat apogeul carierei lor intelectuale si ca a fost probabil si ultimul moment cind au tinut in mina o ustensila de scris, dar asta nu ma impiedica sa mor de ris… Pai cum sa nu fie speriati de examen cind ei habar n-au pe ce lume traiesc si li se pare ca sint in dreptul lor cind blocheaza o banda de circulatie ca sa coboare sa-si ia tigari sau cind vorbesc la telefon cu perechea din dotare si se mira ca ceilalti ii claxoneaza nervosi si nu inteleg de ce nu poti sa mergi in zig zag pe toate benzile cind ai intrat pe rosu intr-o intersectie. Pentru astia nu mai e nici o speranta, si le doresc sa nu-si recupereze permisele de conducere niciodata.
The Jubjub Bird