Overheard în birourile de termopan şi ebonităAm comentat campania MŢR în România Liberă…

Brand-ul de ţară – "o prostie"? Dar dacă e invenţie românească?

arhivă, telalîcuri @ 30 January 2007

(c) Silviu Gheţie
Sub acest titlu, săptămîna trecută, pe Media lui Comanescu, m-am învrednicit să postez o reacţie la un articol din Evenimentul respectivei Zile despre – uaaahhh… – branding de ţară (da, ştiu, pe mulţi îi apucă deja somnul numai la citirea acestei sintagme, dar de data asta nu e cazul, promit). De acea dată nu am rezistat tentaţiei de a interveni, prea se-ngroşase nodul gordian (poate nu l-oi fi tăiat eu de tot, dar zic că am înlăturat o bună parte din încîlceală)! Dîueci:

“Ne putem lipsi de banalitati pompoase si inutile, platite din greu de la buget, gen brandul de tara”.
Cam reacţionară pare, măcar la prima vedere, poziţia lui Sorin Ioniţă din “senatorialul” d-sale de azi, Prostia cu brandul de ţară; sau cel puţin descurajantă faţă de tentativele de branding pentru România, aflate deocamdată în stadiu de discuţii mai mult sau mai puţin berăreşti. Societarul academic atenţionează cu două exemple de eşec în materie: un oraş american care, în urma intervenţiilor de branding/PR, şi-a atras, culmea!, dispreţul; şi ditai Marea Britanie al cărei program de împrospătare a imaginii “Cool Britannia” ar fi adus găuri negre la buget… Autorul e prea sceptic ca să pomenească despre cazurile de succes: Spania, Irlanda, Grecia (al cărei program de face-lift, culminînd cu ultima Olimpiadă, a avut certe rezultate propăşitoare) etc.
În schimb, Sorin Ioniţă dă contraexemplul unei ţări care a ştiut să profite cu supleţe de faima aparent negativă:
“Uneori vizibilitatea iti vine de unde te astepti mai putin. Dupa ce si-a tot plantat pe CNN reclame pe care nu le baga in seama nimeni, Kazahstanul s-a pomenit asaltat de ziaristi straini si turisti in urma succesului filmului Borat, care de fapt sterge pe jos cu imaginea tarii. Asa ca, dupa o matura chibzuinta, guvernul nu i-a mai dat pe producatori in judecata, cum a vrut la inceput intr-o criza de furie, ci a decis sa lase lucrurile in voia lor.”
Hopa, dar nu este chiar cazul mitului modern al lui Dracula? Nu cumva s-a întîmplat aşa şi la noi? Nu am abandonat şi noi indignarea şi dăscăleala ranchiunoasă despre voievodul Vlad cel “drept şi iubitor de ţară” pînă la (hm…) intransigenţă? Nu ne-am pliat noi cu atîta abnegaţie pe trend, încît am introdus noul chip al lui Ţepeş în manuale, pentru uzul unor copii care habar n-au cine-s Stoker şi Coppola!? Astăzi, cînd castelului Bran i se acceptă valoarea de 60 de milioane EUR – putem aprecia capacitatea de branding a legendei…
Dezbaterile pletorice şi nu rareori aberante despre brandingul de ţară, de cîţiva ani încoace, pot atrage neîncrederea românilor, fie ei mai simpli sau mai… academici. Sorin Ioniţă are dreptate să se îndoiască de justa cheltuire a resurselor bugetare în atari manevre delicate şi inevitabil lipsite de transparenţă. Şi merită să acordăm credit unui “civic” care poate că a avut ocazia în timp să măsoare eficienţa feluritelor campanii civice cu finanţare de la buget şi care demască faptul că “subventiile implicite si explicite sunt, de fapt, miza in acest joc”.
În contraponderea acestui val de difidenţă, s-ar cuveni spus că România este o pionieră a PR-ului de naţiune. La începutul secolului trecut, un guvern luminat şi o monarhie cu multiple relaţii internaţionale au decis acest pas revoluţionar: prima campanie de PR în favoarea unei ţări a fost întreprinsă de România lui Carol I pentru cîştigarea simpatiei opiniei publice occidentale, cu precădere a celei americane. Soarta bună a României se datorează într-o măsură şi acestei întreprinderi reuşite.
Aşadar, departe de a fi maimuţăreli a ceea ce se face pe aiurea, tehnicile de comunicare persuasivă constituie un domeniu în care românii au fost inovatori, pe vremea cînd făceau avangardă şi-n aviaţie, şi-n artă.
Un pic de scepticism poate constitui o pază bună în faţa unor eventuale greşeli. Dar prea mult defetism nu ne scapă de brand-ul, deja asumat, al Mioriţei (apropo: la origini, în engleză, brand e semnul aplicat prin înfierare viţeilor şi mieilor).
Mai concret despre Proiectul Branding Romania:

Petre Barbu, Brandul România, o iluzie comică, HotNews-biz apud Capital.
Despre capacitatea de branding a castelului Bran: Aneta Bogdan pe AdPlayers reluată pe scurt sub numele Castelul Brand – aici.
Despre campania de PR naţional-statal a regatului României:
Edward Barnays, Cristalizarea opiniei publice, Comunicare.ro, 2003.

Addendum: La sugestia unui comentator (ce-i drept cam neatent cu textul, dar noi în publicitate sîntem învăţaţi să luăm auditoriul neglijent drept etalon), înlătur încă o dată ambiguitatea din titlu. Campania de “PR de naţiune” a României antebelice (pomenită cu date şi fapte de Bernays, tăticul PR-ului) nu a constituit branding în sensul actual al cuvîntului, ci creare de “blazon” (termen folosit în semiotică pt. a defini imaginea sintetică a unei ţări/popor/naţiune în ochii celorlalţi), ceea ce poate constitui o etapă pt. efortul actual.
În fond poziţia mea este una pragmatică, pozitivă (nu neapărat optimistă): decît să ne afundăm în defetism contemplînd un drob de sare (posibil brand şi acesta, nu?), mai bine am încerca să ne inspirăm din acţiunile şi din spiritul înaintaşilor noştri, care aveau răspunsuri mai “nemţeşti” (apropo de blazoane…) la întrebarea “cum funcţionează ţara asta?”.

Leave a Reply