Uncategorized 31 January 2007, No Comments

“Gheorghe Crăciun a pus punct”
Uncategorized 30 January 2007, No Comments

Pe pagina a 3 a celei mai noi Dileme Vechi, taman sub duelul pe care to-o-ot i-l refuză Andrei Pleşu lui Bucurenci pe tema “sus/jos comunismul”, ia uite ce zice Mircea Vasilescu despre Europa politică reală, concretă şi pernicios de propice întîlnirii extremelor:


(c) Playboy

“Am trăit s-o vedem şi pe-asta. Alessandra Mussolini [foto sus], nepoata Ducelui, este colegă de grup parlamentar european cu Daniela Buruiană şi cu ceilalţi peremişti „ai noştri“, descinşi de sub pulpana unui fost poet de curte al Marelui Conducător. Face parte şi asta, fie că ne place sau nu, din efectele „Europei Unite“. În anii ’80, cînd Corneliu Vadim Tudor se dezlănţuia împotriva „Europei Libere“ în paginile revistei Săptămîna şi îi dedica poeme femeii-savant Elena Ceauşescu, Alessandra Mussolini se bucura din plin de libertatea din Europa şi avea un alt concept despre feminitate, pozînd în ediţia italiană din august 1983 (apoi şi în cea germană, în noiembrie) a revistei Playboy şi emiţînd „cugetări“ precum aceasta: „Cînd eşti actriţă, lucrezi cu corpul. Fiecare actriţă face topless şi lucruri dint-astea; trebuie s-o faci“. În ciuda acestui „ideal al transparenţei“ şi a faptului că mai avea o rudă celebră, pe mătuşa Sophia Loren, juna Alessandra n-a făcut mare lucru ca actriţă. Aşa că s-a apucat de politică, înscriindu-se în Mişcarea Socială Italiană (MSI), un mic partid cu descendenţă declarat mussoliniană, care pe la începutul anilor ’90 încă îşi mai începea reuniunile cu salutul roman şi cu omagii aduse Ducelui, aşa cum, la noi, Corneliu Vadim Tudor şi ai săi îi aduceau omagii lui Ceauşescu.
[...]
De acord, „curentul“ reprezentat de acest grup e deocamdată marginal. Dar simpla lui prezenţă în Parlamentul European e obscenă. E ca şi cum Elena Ceauşescu ar fi pozat în Playboy.”

(Mircea Vasilescu, care a predat în anii ‘90 la Roma, este expert în probleme italiene.)

Related links: Zăvoranca în politică, pe urmele Cicciolinei

arhivă 30 January 2007, 1 Comment

la amabila solicitare a Elenei Vlădăreanu, care alături de Bogdan Iancu prezintă recenta campanie de imagine a Muzeului Ţăranului Român; şi încearcă tangenţial să răspundă la chestiunea “de ce au nevoie muzeele noastre de reclamă” în articolul “Ţăranul român prinde un aer cool”. Zic cei doi:

“[...] este pentru prima data cand MTR isi face publicitate altfel decat prin mijloacele clasice, cu circuit restrans, adresate mai degraba unui public elitist, la care se adauga aerul “cool” pe care il degaja printurile din mijloacele de transport in comun. Un amanunt interesant este acela ca membrii echipei de creatie au folosit pentru scrierea textelor caracterele jucat-naive pe care le utiliza in anii ‘90 directorul muzeului din acea perioada, regretatul Horia Bernea.”
Nu-i rău, adaug eu acum, era nevoie de un plus de branding, în condiţiile în care spotul TV, filmat în aer liber, aminteşte mai degrabă de… dar să nu anticipăm. Să vedem deocamdată ce zice Vintilă Mihăilescu, directorul muzeului, comentînd reacţiile publicului:
“[...] multi «seniori» (atat dintre prietenii asezati ai muzeului, cat si dintre admiratorii anonimi sau chiar dintre persoanele care de-abia acum afla despre MTR) [au fost] incantati de ideea campaniei, dupa cum altii, mult mai tineri, au fost literalmente revoltati ca de o profanare. Problema nu este deci legata de varsta, cat mai degraba de maturitate culturala…”
Dar de ce are nevoie de publicitate ATL unul dintre cele mai moderne muzee din ţară, un muzeu conceptual, un spaţiu estetic şi marcat simbologic în maniera Bernea? Păi poate tocmai pentru că excesul de codificare cvasi-manieristă care a marcat reînfiinţarea în anii ‘90 şi evoluţia ulterioară ale acestui muzeu a făcut din respectiva instituţie muzeală un obiect artistic în sine, o (capod)operă berneană supra-încărcată de semnificaţii metafizice şi metaetnologice, marcată inevitabil de acel neo-semănătorism sublim ortodoxist, prizat de intelectualii din generaţia mea şi mai vîrstnici, dar cam impermeabil pentru cei mai tineri. O adevărată hibă de poziţionare: un muzeu etnologic în hainele unui muzeu de artă (cu o singură colecţie permanentă)… Interesant pentru acelaşi şi acelaşi public (care prizează culturalîcuri), dar opac pentru cei care la muzeu trebuie să meargă ca să-nveţe.
Dar asta n-am îndrăznit să zic în articol; pentru că ţin la MŢR, pentru că l-am văzut crescîndu-i colecţia şi transformîndu-se în timp… şi, mai ales, pentru că am cel puţin un prieten la agenţia care a lucrat (pro bono!) campania!
Uite ce zic eu în ziar despre campania în cauză (inclusiv răspunsul la enigma de mai sus):
Dacă e vizat tineretul urban dependent de internet, e ceea ce trebuie: umor prin anacronism; bunăvoinţă ironică faţă de “alteritatea exotică” (tip Shukar, Borat, rastamanul de la ciocolăţica Smart etc.), precum şi inevitabilul hohot de rîs final care face ecou reclamelor la bere. Marea virtute etică a campaniei este conştientizarea faptului că ţăranul român a “băgat forum, chat” şi alte “trendlîcuri” dintotdeauna. Marea tristeţe vine din faptul că publicul-ţintă rezonează (încă!) la argumente de tip “nou, modern, ultimul răcnet, acum şi la pungă de plastic!”, ceea ce constrînge “produsele” de patrimoniu să se propună ca “forever young”, vezi actuala campanie pentru Sibiu Capitală Culturală etc. Asta e: publicul român nu e educat să valorifice tradiţia, cultura ancestrală etc. (dimpotrivă, a fost învăţat să le dispreţuiască). MŢR are parte de o reclamă bună, în măsura în care aceasta reuşeşte să îi descîlcească pe “ai noştri juni” din confuzie. În plus, e aici o nuanţă de deschidere către lumea tinerilor pe care o merita acest muzeu, în fond foarte modern şi prietenos. Ironie: filmările în aer liber ale spotului par să fie făcute la Muzeul Satului, care e astfel – mai mult decît evocat – reprezentat în clar! Dacă nu privim relaţia dintre cele două muzee ca antagonică, concurenţială, e OK: e un cadou frumos făcut etno-muzeografiei româneşti, culturii tradiţionale în general.
arhivă, telalîcuri 30 January 2007, No Comments

(c) Silviu Gheţie
Sub acest titlu, săptămîna trecută, pe Media lui Comanescu, m-am învrednicit să postez o reacţie la un articol din Evenimentul respectivei Zile despre – uaaahhh… – branding de ţară (da, ştiu, pe mulţi îi apucă deja somnul numai la citirea acestei sintagme, dar de data asta nu e cazul, promit). De acea dată nu am rezistat tentaţiei de a interveni, prea se-ngroşase nodul gordian (poate nu l-oi fi tăiat eu de tot, dar zic că am înlăturat o bună parte din încîlceală)! Dîueci:

“Ne putem lipsi de banalitati pompoase si inutile, platite din greu de la buget, gen brandul de tara”.
Cam reacţionară pare, măcar la prima vedere, poziţia lui Sorin Ioniţă din “senatorialul” d-sale de azi, Prostia cu brandul de ţară; sau cel puţin descurajantă faţă de tentativele de branding pentru România, aflate deocamdată în stadiu de discuţii mai mult sau mai puţin berăreşti. Societarul academic atenţionează cu două exemple de eşec în materie: un oraş american care, în urma intervenţiilor de branding/PR, şi-a atras, culmea!, dispreţul; şi ditai Marea Britanie al cărei program de împrospătare a imaginii “Cool Britannia” ar fi adus găuri negre la buget… Autorul e prea sceptic ca să pomenească despre cazurile de succes: Spania, Irlanda, Grecia (al cărei program de face-lift, culminînd cu ultima Olimpiadă, a avut certe rezultate propăşitoare) etc.
În schimb, Sorin Ioniţă dă contraexemplul unei ţări care a ştiut să profite cu supleţe de faima aparent negativă:
“Uneori vizibilitatea iti vine de unde te astepti mai putin. Dupa ce si-a tot plantat pe CNN reclame pe care nu le baga in seama nimeni, Kazahstanul s-a pomenit asaltat de ziaristi straini si turisti in urma succesului filmului Borat, care de fapt sterge pe jos cu imaginea tarii. Asa ca, dupa o matura chibzuinta, guvernul nu i-a mai dat pe producatori in judecata, cum a vrut la inceput intr-o criza de furie, ci a decis sa lase lucrurile in voia lor.”
Hopa, dar nu este chiar cazul mitului modern al lui Dracula? Nu cumva s-a întîmplat aşa şi la noi? Nu am abandonat şi noi indignarea şi dăscăleala ranchiunoasă despre voievodul Vlad cel “drept şi iubitor de ţară” pînă la (hm…) intransigenţă? Nu ne-am pliat noi cu atîta abnegaţie pe trend, încît am introdus noul chip al lui Ţepeş în manuale, pentru uzul unor copii care habar n-au cine-s Stoker şi Coppola!? Astăzi, cînd castelului Bran i se acceptă valoarea de 60 de milioane EUR – putem aprecia capacitatea de branding a legendei…
Dezbaterile pletorice şi nu rareori aberante despre brandingul de ţară, de cîţiva ani încoace, pot atrage neîncrederea românilor, fie ei mai simpli sau mai… academici. Sorin Ioniţă are dreptate să se îndoiască de justa cheltuire a resurselor bugetare în atari manevre delicate şi inevitabil lipsite de transparenţă. Şi merită să acordăm credit unui “civic” care poate că a avut ocazia în timp să măsoare eficienţa feluritelor campanii civice cu finanţare de la buget şi care demască faptul că “subventiile implicite si explicite sunt, de fapt, miza in acest joc”.
În contraponderea acestui val de difidenţă, s-ar cuveni spus că România este o pionieră a PR-ului de naţiune. La începutul secolului trecut, un guvern luminat şi o monarhie cu multiple relaţii internaţionale au decis acest pas revoluţionar: prima campanie de PR în favoarea unei ţări a fost întreprinsă de România lui Carol I pentru cîştigarea simpatiei opiniei publice occidentale, cu precădere a celei americane. Soarta bună a României se datorează într-o măsură şi acestei întreprinderi reuşite.
Aşadar, departe de a fi maimuţăreli a ceea ce se face pe aiurea, tehnicile de comunicare persuasivă constituie un domeniu în care românii au fost inovatori, pe vremea cînd făceau avangardă şi-n aviaţie, şi-n artă.
Un pic de scepticism poate constitui o pază bună în faţa unor eventuale greşeli. Dar prea mult defetism nu ne scapă de brand-ul, deja asumat, al Mioriţei (apropo: la origini, în engleză, brand e semnul aplicat prin înfierare viţeilor şi mieilor).
Mai concret despre Proiectul Branding Romania:

Petre Barbu, Brandul România, o iluzie comică, HotNews-biz apud Capital.
Despre capacitatea de branding a castelului Bran: Aneta Bogdan pe AdPlayers reluată pe scurt sub numele Castelul Brand – aici.
Despre campania de PR naţional-statal a regatului României:
Edward Barnays, Cristalizarea opiniei publice, Comunicare.ro, 2003.

Addendum: La sugestia unui comentator (ce-i drept cam neatent cu textul, dar noi în publicitate sîntem învăţaţi să luăm auditoriul neglijent drept etalon), înlătur încă o dată ambiguitatea din titlu. Campania de “PR de naţiune” a României antebelice (pomenită cu date şi fapte de Bernays, tăticul PR-ului) nu a constituit branding în sensul actual al cuvîntului, ci creare de “blazon” (termen folosit în semiotică pt. a defini imaginea sintetică a unei ţări/popor/naţiune în ochii celorlalţi), ceea ce poate constitui o etapă pt. efortul actual.
În fond poziţia mea este una pragmatică, pozitivă (nu neapărat optimistă): decît să ne afundăm în defetism contemplînd un drob de sare (posibil brand şi acesta, nu?), mai bine am încerca să ne inspirăm din acţiunile şi din spiritul înaintaşilor noştri, care aveau răspunsuri mai “nemţeşti” (apropo de blazoane…) la întrebarea “cum funcţionează ţara asta?”.
Uncategorized 29 January 2007, No Comments

“Tocmai am fost sunata de o doamna. Mi-a povestit de o revista. Mi-a spus ca se distribuie gratuit si ajunge la “persoanele din cladirile inalte de otel si sticla, deci la multinationale”. Metafora nu moare!”
Lost & Found Desk

parenting, semnal 29 January 2007, 2 Comments


Gabriel Spahiu
foto: Cosmin Bumbuţ

Linkuiesc şi eu, via HotNews, filmul lui Radu Jude care a cîştigat Sundance-ul 2007 la scurtmetraje – Lampa cu căciulă, pe scenariul lui Florin Lăzărescu; cu un Gabi Spahiu în rolul principal, bun de-ţi vine să-l iei la tine acasă! Dar şi puştiul (Marian Bratu) e adorabil.
Am văzut Lampa… acum cîteva zile, cînd era găzduită de LiterNet. Un film pe cît de realist, pe atît de duios, făcut – din cît se pare – cu gîndul mai mult la publicul românesc decît la juriile internaţionale, ceea ce e reconfortant, într-o eră în care regizorii noştri buni simt ispita de a băga “mizericale româneşti” mai degrabă ca să rupă inima străinătăţii…
După ce am fost emoţionat de această poveste cu un tată şi un copil într-o Românie lumpenă… ţac:
- sîmbătă noaptea văd pe Cultural un documentar despre Zavattini, părinte al neorealismului, legendar scenarist al lui De Sica, la unele filme precum Hoţii de biciclete şi Ciociara (ca să le pomenesc numai pe cele care adaugă temei sociale relaţia filial-parentală): omul era o flacără vie în materie de angajare civice; în România ar fi fost taxat drept deviaţionist de stînga (şi ar fi incomodat în orice regim)…
- şi aseară revăd finalul de la Billy Elliot. Fi-miu (de vîrsta Piciului lui Chaplin, că tot veni vorba…) tocmai ieşea de la băiţă. Era vremea să-i spun povestea de culcare. Îi zic:
- Mai stai două minute, Pavel, să vezi cum devine băiatul ăsta mare dansator. El şi cu tăticul lui trăiesc într-un orăşel sărac din Anglia; şi nu se cu ajung banii, dar fiindcă el e foarte talentat la balet, uite, e admis la o vestită şcoală de balerini. Stai să vezi cum ajunge el solist la Opera din Londra. Vezi, Lebădoiul ăsta din Lacul lebedelor este el cînd s-a făcut mare…
(Zilele astea tocmai am ratat Lacul… la Opera din Bucureşti, care vînduse de mult toate biletele. Anul trecut l-am dus pe fi-miu la Spărgător şi… e cazul să trecem la nivelul superior.)
Ăsta mic a rămas încremenit în faţa ecranului! M-a obligat să stau la tot genericul, după care abia l-am oprit din ţopăit! Trebuie să-i iau DVD-ul, dar poate peste cîţiva ani: filmul musteşte de “fuck you”, “bloody bastard” etc.
Mai tîrziu, după ce l-am culcat, ghici ce se dădea integral pe Mezzo? Hai, dintr-o singură încercare: – Lacul lebedelor…

semnal 29 January 2007, No Comments

De obicei eram mai prompt cu semnalul revistei electronice TIUK!
Azi am amînat să anunţ proaspătul nr. 14, pentru că pur şi simplu m-am luat cu cititul revistei şi am uitat de mine. Pe bune, nu e vrăjeală de publicitar (cînd e vorba de Tiuk! redevin poet şi uneori critic muzical).
Numărul de iarnă e “k vara”, dar e dens, fără sifon: cu stuf, fîn şi multe pagini excelente.

Scornelius, semnal 29 January 2007, 1 Comment

(c) S.A. Matei

În ultima Dilematecă (număr emi-versar), Marius Chivu face un interesant şi necesar grupaj al stării Bardului Naţiunii în contextul socio-cultu-literar al ultimilor ani. Încheierea îi este acordată lui – tadam! – Scornelius de pe LiterNet, în capitolul de două pagini (text + foto), intitulat Eminescu (TM).
Că Eminescu are potenţial de brand, că renumele Poetului poate avea (şi chiar are) virtuţi merceologice – rezultă din colajul sui generis obţinut din chemarea lui Scornelius, reacţia aulic-dispreţuitoare a d-lui ministru Iorgulescu (stimulat de discuţie să ne spună cum ar face d-sa “branding de ţară”…) şi cele mai savuroase răspunsuri ale concurenţilor. Nu lipseşte Cardul Împărat şi Proletar al lui S.A. Matei, prezent astfel pe un tărîm care conciliază poziţiile “boiereşti” ale Dilemei cu cele ale anti-elitarzilor (sau, cu termenii maestrului Mihăeş, pe “boieri” cu “oieri”).
Pentru întărirea argumentării, nu lipseşte macheta cu “Nea Emy pe bemvan”, din campania pentru Bani Rapizi.

În încheiere, e de datoria mea să dau o necesară erată:

  • Prima ediţie a concursului scornelian s-a numit “Pune-l pe Eminescu la produs”, nu “scoate-l…” – nuanţă care poate schimba fatalmente sensul unei manifestări culturale decente şi bine intenţionate.
  • Parfumul Venere & Madonă nu era propunerea lui Lucian Boariu, cel care a fost premiat pentru “ciorăpeii nepereche”.
Uncategorized 26 January 2007, 3 Comments

[...] scandaluri legate de Eurovision. Piesa “Lalala” a trupei “Blablabla” e papapa din concurs ca urmare a acuzaţiilor de hahaha.
Comanescu

arhivă 25 January 2007, 2 Comments

(versiune integrală a articolului publicat azi în B-24-FUN)


(c) Silvia Mihai

Era în mai 1990. Mergeam în Piaţa Universităţii cu gaşca, fete şi băieţi. Purtam insignă cu coroana regală, deşi nu eram monarhist, şi badge de GOLAN, pe care mi-l puneam doar cînd urcam de la metrou. Eram la vîrsta convingerilor straşnice, care comută iute-n pulsiune vitală, în dorinţă de afirmare sau voinţă de putere, pentru a se contopi toate în libido. Pe atunci nu erau discoteci ţepene, nici cluburi bengoase. Nu aveam MNAC, nici Green, nici Cărtureşti. Cea mai trendy fază era Golaniada. Cel mai hot spot era Piaţa. Piaţă în toate sensurile! Acolo veneau precupeţii cu trufandale, pesemne în drum spre Amzei, unde nu mai ajungeau. Primele roşii din acel an de acolo le-am cumpărat.
Nimeni nu mai învăţa, deşi se apropia sesiunea. Simţeam că avem alte lecţii de primit: despre participare, despre solidaritate, despre responsabilitate civică. Şi-am învăţat în zilele acelea – şi pentru generaţiile dinainte, private de aşa ocazii, şi pentru cei de după noi, născuţi direct blazaţi. Dacă ei sînt azi mai înţelepţi şi “nu se bagă, că n-are rost”, e pentru că ne-am băgat noi, fraierii de idealişti, şi ne-am frînt gîtul. Dar, Doamne, ştiu că am trăit!
Una dintre lecţii am primit-o cînd cu discursul din Balcon al unui fost deţinut politic, un om pe care îl preţuiam şi aveam să-l preţuiesc şi după aceea, în ciuda celor întîmplate. Despre acest domn carismatic, cu voce profundă, se spunea că fusese legionar; amănunt biografic care le dădea fiori unora dintre noi, purtători de ii, chimire şi cruci mari la piept (şi nu, nu erau hippioţi; dimpotrivă, aş zice)… În acea zi, dintr-un exces de trăire ori poate printr-o regresie gardistă, resimţită în faţa miilor de oameni adunaţi la poalele Balconului, pînă hăt la Inter, iar dincolo pînă-n Rondul din intersecţie; venerabilul ne-a pus să-ngenunchem şi să spunem “tatăl nostru”.
Eu, care abia picasem, aveam întîlnire cu o amică şi mă interesa mai mult să o interceptez prin mulţime, decît să mă conformez acestui ritualul colectiv ad hoc. Într-o secundă m-am trezit singurul rămas în picioare, zgîindu-mă după “fata mea”, în timp ce toată Piaţa, inclusiv ea, îngenunchease şi striga – răcnea de-a dreptul, preluînd tonul stentorului din Balcon – rugăciunea aceea, care de obicei se murmură evlavios: “tatăl nostru… carele eşti în ceruri”…
Mergeam des la biserică pe atunci, posteam şi mă-mpărtăşeam. Niciodată pînă atunci nu auzisem o rugăciune clamată cu acel fel de resentiment, de obidă, care o apropia mai degrabă de blestem. Niciodată nu avusesem, în arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, neavenit pe care-l trăiam atunci acolo, în Piaţă.
Stăteam singurul în picioare, singurul tăcut, înconjurat de mogîldeţe umane, printre urlete care păreau să iasă din străfunduri. Pămîntul parcă tremura uşor… Cuprindeam toată Piaţa, dar nu o puteam localiza pe fată. Mă simţeam stingher, nelalocul meu, zgîindu-mă peste pădurea de ciuperci umane. Unde erau oamenii aceia zîmbitori de pîn-atunci de lîngă mine – afabili şi uşor cocheţi; mondeni, ba şi un pic zeflemisitori, aşa cum sînt bucureştenii, chiar şi atunci cînd protestează!? Ce deochi i-o fi încovrigat pe toţi cu bărbia-n piept, ce hipnoză îi făcea să hăhăiască acele cuvinte pioase cu atîta fanatism?! Mă simţeam printre extratereştri. Sau nu cumva alien-ul eram eu?
Între două versete am strigat-o pe fată, şovăielnic. Mi-am dat seama că le perturbez transa; aşa că nu m-am împotrivit deloc, atunci cînd o mînă energică m-a tras de cracul pantalonului, să şed. Un plus de încrîncenare în vocea balconardului, un accent aproape ameninţător, pe versetul cu “dă-ne-o nouă astăzi”, m-a făcut să mă simt vizat. Aşa cum mă iţeam ca un popîndău printre muşuroaie, vigilentul Caton gardist mă ochise sigur. Ruşinat că întinez cu şusta mea trăirea mistică a atîtor oameni şi mai ales sensibilitatea acelui erou tragic al istoriei, eram gata să mă conformez şi să fac genuflexiunea care m-ar fi readus “în rîndul lumii”. Dădeam să mă aplec atunci, pe “iertarea greşiţilor noştri”, cînd, deodată, m-am răzgîndit. Mi-am zis: mai bine să pîndesc cînd se ridică toţi în picioare, aşa poate-o zăresc mai bine.
Şi mi-am mai zis în gînd ceva – atunci, acolo.

Ceva ce am repetat apoi în textele cîntecelor sarmaleşti, de la Ţara te vrea prost la Ilici Ilici über alles

Post scriptum. Peste o săptămînă-două aveau să vină minerii. Aceleaşi voci aveau să răcnească, din alte piepturi, alte strigăte de luptă. Sau – oare – aceleaşi?