Urîri de SărbătoriDecembrie 1989 – decembrie 2006

Cu vaca la oraş

Bukarestalgie, arhivă @ 21 December 2006

(c) Silviu Gheţie
Ne dă carne, lapte, brînză şi ciocolată mov. Celor mai eleganţi dintre noi le dă talpa de la pantofi. Celor mai gurmanzi le dă din cînd în cînd cîte o limbă (cu măsline), iar super-rafinaţilor le rezervă frageda pizdulice… În alte capitale, mai celebre decît a noastră, i se acordă prioritate absolută pe trotuar şi carosabil. În urbea numită după ciobanul Bucur, zeiţa Vacă lasă azi urme ceva mai discrete… Dar semnificative pentru cine ştie să adulmece…

Vaca din raft

Ani de zile ne-a privit de pe cutiile unui producător de lapte UHT. Cam pierdută în ceaţă şi cam tenebroasă. Verde, roşie sau albastră, în funcţie de procentele de grăsime. Pentru copii, acelasi producator propune varianta cu ciocolată, cu o vacuţă mai simpatică pe ambalaj şi un brand uşor diferit. Normal, nu? O vacă serioasă, credibilă, matură, pentru target-ul adult; şi o viţică şturlubatică, ronţăind ciocolată şi împroşcîndu-şi apoi target-ul infantil cu lăptic ciocolatiu din ugeru-i precoce, într-un spot animat gen Cow & Chicken. Marketing bazat, calculat, greu de înfruntat, nu?
… “Mu”. De la o vreme, pe acelaşi raft şi-a făcut loc viţeluşa cu voce de fetiţă care cu mîndrie se autodefineşte ditai vaca, dîndu-se în leagăn pîn-ajunge în pătuţ, unde îl parodiază pe lupul din Scufiţa Roşie. Şi noua vacuţă, al carei nume rimează cu “mulga”, e şi roşie, şi albastră, şi verde, şi de toate culorile cocktail-urilor de supt cu paiul la orice vîrstă.
E o lecţie pe care o poţi învăţa de la Milka, Skinny Cow sau La Vache qui rit. Dar e un adevăr pe care pur şi simplu îl poţi experimenta, departe de biroul cubizat, cu PC network şi aer condiţionat: în vecinătatea vacilor, indiferent de vîrsta biologică, devenim cu toţii mai mici. Mai simpli. Mai tîmpi. (A se citi mai fericiţi.)

… Mai primitivi?
E o vacă pe acoperişul oraşului. Le Bœuf sur le toît în varianta bucureştenească. La fel ca faimoasa locandă pariziană, actuala Lăptărie Enache, amplasată la etajul superior al Teatrului Naţional, poartă amprenta avangardei artistice de acum un veac. Figuri de corifei ai dadaismului şi semizei ai dandysmului te privesc din cadră, alături de vaca saşie din tablă polizată care ţine de emblemă a celui mai faimos club bucureştean de muzica live. Club mai putin fiţos decît omologul său francez, cu care împărtaşeşte memoria lui Tristan Tzara. Redeschiderea fostului cuib al avangardiştilor a avut loc la mijlocul anilor ’90, în plină epoca de revendicări orgolioase ale primatului românesc în materie de avangardă. Ca botez al scenei, Lăptăria a avut parte în 1996 de un adevarat spectacol dadaist restituit de Valery Oisteanu, alături de cel care şi-a mutat aici pianul – Johnny Răducanu, legendara verigă cu epoca lui Malagamba.
De atunci încoace – spiritul saşiu al vacii-balansoar (asemenarea cu căluţul de copii e încă o aluzie la Dada…) s-a infiltrat în atmosferă şi se simte la toate performance-urile, de la muzica medievală pînă la cea electronică: inovaţie prin primitivism.
Că apoi Boul de pe acoperiş a devenit un balet al lui Cocteau şi Milhaud, iar Lăptăria lui Enache – o “ciripitura” a lui Mircea Vintilă – ţine de parfumul local. Important e că, şi-ncolo şi-ncoace, acelaşi totem bovin ne veghează.

Iar cînd totemul se înmulţeste…
Devine cireadă. Cum e cea a vacilor din fibră de sticlă de la Cow Parade, devenite suporturi pentru picturi cu tematica europeană (şi în general cosmopolită) ale tinerilor artişti locali. Totem ce poate deveni tabu, în campania anti-vandalizare care, de voie-de nevoie, a însotit campania Vacilor:
“Ai peste 7 ani? Mai mult de 30 de kg? Eventual burtă? Ai mîzgălit, murdărit sau chiar escladat vreuna din văcuţele din Bucureşti? Atunci esti un BOU!”
Judecînd după tocirea picturii, se pare ca mulţi boi – cu aplecări de tauri de montă – au reacţionat în felul lor aparte la arta fără soclu de pe trotuarele Capitalei. E poate singurul prilej de a face rodeo cu un animal mai mult decît dresat.
După care, e de ajuns sa te sui în troleul din staţia de alaturi si cobori la celălalt capat, în vecinatatea unor întinderi verzi pe care nu rareori zareşti vaci în carne şi coarne pascînd, mugind şi mergind agale, aşa…

… ca într-un “Car cu boi” de Grigorescu:
Semn că avem şi noi tradiţie în arta cu tematică bovină. Iar cînd ne gîndim că un Bou de Grigorescu se vinde mai scump decît recent licitatele văcuţe, chiar că te-mpunge taurin un ditai orgoliul protocronist!

Un popor bovin
Azi, cînd e atît de trendy să discutăm despre brand-uri şi branding, să ne amintim că, la origine, brand semnifică nu altceva decît fierul roşu cu care văcarii işi însemnează viţeii, marcîndu-şi astfel proprietatea. De aici pînă la conceptul de marcă aureolată de valori – e un drum interesant de urmărit.
Mai interesant însă este să observăm că poporul cel mai dornic să se afişeze înţolit în brand-uri este poate cel bucureştean. Deducţia e simplă: bucureştenii sînt o cireadă consumistă. Prea se lasă de bunăvoie branduiţi. Stigmatizaţi de fierul înroşit care a înlocuit orizonturile roşii.

Oriunde ai fi dai de urma lor
A vacilor. Aici, în oraşul lui Bucur Ciobanul din legendă şi a lui Mircea Ciobanul din istorie. Oraşul unor celebre târguri şi locaşuri de sacrificiu dedicate vacii: Oborul, Vitanul, Abatorul – devenite toponime, merceonime şi adevărate sinonime ale bucureştenismului. Idem istorica Mînăstire Văcăreşti şi Zona Barbu Văcărescu, cea vînată azi de agenţii imobiliari.
Să dea bizar apelul la reîntoarcerea-n natură al organizatorilor Cow Parade-ului într-un oraş în care se mai simte încă damf de baligă bovină? Şocul vizual şi mentalitar al unei vacuţe pictate din Monte Carlo sau Barcelona să se simtă diminuat în Bucureşti? Să fie acesta perceput ca…

O formalitate a integrării…
… asemeni celeilalte, în sensul contrar al siluirii naturii de catre cultură, la care au fost constrînse vacile româneşti prin cercelarea standardizată cu placuţe galbene cu cod de bare?!
Ne-nvaţă Europa ce-s alea vaci? Ne dau birocraţii de Bruxelles revolvere să le “asomăm”? În timp ce artiştii lor faliţi ne instalează machete de vaci pe caldarîm, de parcă n-am şti ce-s alea…
Dar ce bine ne prinde-n grajd cîte-o olandeză de mare productivitate de la ajutoare…
Nu întîmplător…

Însăşi Europa e o vacă
Mai precis, o iubire a lui Zeus metamorfozat în taur alb – după cum ne-a lăsat în scris Exilatul de la Tomis. Europa, ca figură mitologică, e o fată călare pe taur. Şi, aşa cum Leda trece metonimic în lebăda jupiteriană care o fecundează, la fel prinţesa feniciană răpită de taurul Olimpului se preschimbă ea însăşi într-o ditai vaca!
Ţărmul pe care s-a produs silita acuplare nemuritor-muritoare i-a luat acesteia numele: Europa. Un continent. Mai nou, o instituţie. O mapă cu dosare. Un acquis.
Rămînînd o himeră care deopotrivă ne atrage şi ne înspăimintă. Şi, din cînd în cînd în istorie, ne mai şi regulează…

(articol apărut acu
m un an în Re:publik)

One Response to Cu vaca la oraş

  1. Anonymous Says:

    Splendid: info + stil!

Leave a Reply