telalîcuri 13 November 2006, 46 Comments

Nu, nu e un post de nişă pentru chirurgi, ginecologi sau oncologi.
E ceea ce se aude cînd vrei să spui Kiss TV, numele televiziunii-surori, nou lansate, a lui Kiss FM. Chiar pe frecvenţa Kiss FM-ului am auzit anunţul în care o antrenantă voce masculină pronunţa nefericita alăturare de cuvinte. Cu atît mai flagrant, cu cît postul TV, care se vrea tineresc, hedonist şi MTV-istic, se foloseşte de faima Cîrcotaşilor, duet de enterteineri cunoscut tocmai pentru exigenţa faţă de astfel de scăpări… ce-i drept, ale altora…

Scornelius 13 November 2006, 45 Comments

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3986

Încă din vara lui 2005, Vlad Nancă a găsit o modalitate de a înlocui, prin “muşamalizare”, Ţeapa lui Ghilduş: un mare con roşu, de tip jalon de circulaţie. Ironic pe termen scurt, la adresa Puterii girofarice de orice coloratură politică; dar şi pios-simbolic, pe termen lung, dincolo de conjuncturi şi cojuraţii: centrul Pieţei Revoluţiei e văzut ca epicentru al noii Românii, ca bornă originară, Kilometru Zero al unei noi istorii. O istorie a demnităţii, pe care o trăim cu întreruperi, cu sincope şi cu… sule în coastă, precum această bizară Ţeapă a lui Ghilduş, semn al unor vremuri bizare, cu ţepe de milioane (în toate sensurile) şi politicieni care îşi permit (încă) să sfideze cu aroganţă gustul public, opinia cetăţeanului, bunul simţ comun.

Poate că jalonul lui Vlad va înlocui într-o zi imunda Ţeapă. Bucureştiul nostru ar putea intra în rîndul oraşelor, din Europa şi din lume, ambientate de artişti precum Christo. Poate va fi altă operă, a altui artist. Importantă este dezbaterea, problematizarea, propunerea de alternative. E ceea ce încearcă Scornelius să facă, sub forma unui concurs cu premii. E importantă şi viziunea ta, cititorule. Poate nu te interesează premiul (care, mă rog, nu-i nici el de colo…); dar poate totuşi te interesează faţa şi sufletul capitalei tale.
arhivă 10 November 2006, 41 Comments

Morphine – Buena

Mark Sandman (Morphine), 1952 – 1999

Mark Sandman este un soi de John Lennon inversat. Amîndoi – nişte răstigniţi de microfon. Unul a murit pe scenă, în plin concert. Celălalt a murit în faţa casei, după ce lansase un album. Unul a murit de prea multă muzică. Celălalt – de prea multă faimă. Unul a murit de muncă în supradoză. Celălalt – de mîna unui fan supradozat cu mitul său copleşitor. Unul a cîntat despre moarte. Celălalt a exaltat viaţa. Unul a meditat despre cum putem învinge marea durere a vieţii. Celălalt a militat pentru pace şi non-violenţă. Unul a cîntat „Murder for the Money” şi a murit de atac de cord. Celălalt – cică „I Don’t Want to Be a Soldier, I Don’t Want to Die”… şi a murit de gloanţe. Unul a făcut poezie din muzică. Celălalt a făcut poezia să cînte. Ca un soi de complementaritate a sorţii, rockerul american a murit în turneu în Europa, iar părintele britanic al pop-rock-ului a murit în America, tărîmul libertăţii pe care a cîntat-o pindaric.

Cînd Mark Sandman, liderul trupei Morphine, a căzut pe spate după al doilea cîntec, spectatorii italieni au crezut că face un happening sau vreuna din acele glume tari în care se specializase. Numai ce se spusese o glumă în italiană şi anunţase că urmează “una canzone molto sexy”, că Sandman s-a prăbuşit pe scîndura scenei. Părea că vrea să ia o postură dramatică. De fapt, încremenise în postura definitivă, statuară, emblematică pentru o viaţă, greu separabilă de cariera muzicală, marcate şi una şi alta de frămîntări, căutări şi dramatism. Era în 1999. Mark Sandman nu împlinise 47 de ani. De cîţiva ani renunţase la droguri, pentru a se dedica muncii în exces.
Morphine, trupă înfiinţată de Sandman în 1990, este un exemplu tipic de “misiune imposibilă” în muzică. Din acelaşi ambient artistic cu mai comercialii Presidents of the USA, Morphine era un “power trio” format din tobe, saxofon bariton şi basul lui Sandman, cel care îşi acompania astfel vocea tenebroasă (amintind de Nick Cave şi uneori de Tom Waits). O combinaţie sfidînd normele de funcţionare ale jazz-ului şi rock-ului de manual: absenţa unui instrument armonic (chitară sau clapă), care să medieze între bas şi saxofon, determină pe de o parte o austeritate dark, seducătoare prin mister, a sound-ului (catalogat ca low rock sau punk-blues) şi, pe de altă parte, îi stimulează pe muzicieni să caute soluţii dintre cele mai creative. Ca un cui suplimentar în talpă, Sandman a optat pentru o chitară bas cu două corzi, aşa-zisul low guitar al rapsozilor country & western. Pe această bază orchestrală minimalistă, Sandman şi ai săi au făcut… biciul să pocnească! Virtuozul Dana Colley şi-a perfecţionat la saxofon un stil asemănător cu al lui Jimi Hendrix la chitară, optînd nu rareori pentru suflatul laolaltă în bariton şi tenor (în maniera lui Roland Kirk). La rudimentarul său instrument cu două corzi, Sandman adaugă uneori şi o a treia coardă de bas, ba chiar – la ocazii – trei corzi suplimentare de chitară, adoptînd acordaje diverse şi cîntînd cel mai frecvent într-un glissando de acorduri (cu bottleneck).
Acest proiect muzical, pe care Sandman îl numea la început, cu un oarecare scepticism, “a baritone experience”, l-a implicat pe acest perfecţionist al sunetului pînă la sacrificiul efectiv. Şi nu fără efect: Morphine a intrat în istorie ca una dintre cele mai inovative aventuri muzicale ale rock-ului modern, comparabilă poate doar cu Police sau Miles Davis (căruia Sandman i-a şi compus un requiem).
Cunoscuţi la noi mai mult de muzicieni şi de melomanii care pot trăi şi fără MTV-isme şi alte showbizlîcuri, Sandman & Co ne-au lăsat un mesaj dens, care se se lasă încă descifrat, cu de fiecare dată alte plăceri.
Drog recomandat pentru alinarea durerilor, morfina e destinată îndeobşte bolnavilor în stadiu terminal pentru care durerea devine insuportabilă. Ca drog muzical, Morphine este prizată de cei care caută – vorba titlului de album – Cure for the Pain. Un paradis artificial care pe Mark Sandman l-a ţinut în viaţă, motivîndu-i căutarea disperată şi îndrăzneaţă a unei cvadraturi a cercului în materie de muzică. Viaţa şi opera acestui Orfeu cu nume de Morfeu (Sandman, traductibil cu Moş Ene, e numele spiriduşului care ne adoarme presărînd nisip între gene) ilustrează muzical, poetic şi existenţial epoca post-hedonistă pe care o trăim. Patimile lui Sandman traduc artistic, în esenţă şi în figură analogică, tendinţa contemporaneităţii super-îmbuibate de a afla suprema plăcere, sinonimă fericirii, în contenirea chinului. Şi – orice rocker sau jazzman ne-o poate confirma – murind pe scenă, Sandman a murit fericit.


Articol publicat anul trecut în RE:PUBLIK.
După ce l-am scris, am primit încurajări să fac cronică muzicală (wăleou, maestreee)…

Uncategorized 09 November 2006, 42 Comments

Catherine Ringer (Les Rita Mitsouko) vs Gainsbourg

Catherine Ringer de la Rita Mitsouko a apărut în filme porno la juneţea ei, înainte să ajungă cîntăreaţă alternativă. Era specialistă în pipe (apropo, ştiţi care e sensul “tare” al tabloului lui Magritte, hein? – haideţi, surrealistologii, naumofilii - o ştiaţi pe asta?)… Gagica îşi asumă trecutul tumultuos cu demnitate şi conştiinţă profesională. O adevărată preoteasă a Isidei! Şi, în definitiv, era o manifestare artistică, necum prostituţie.
Sîntem în anii ‘80, Gainsbourg e un papă al chanson-ului problematic. Les Rita sînt nouvelle vague. În emisiunea asta cu divan şi polemici, ţarul Serghei o face putain şi salope pe biata fată care îşi ia porţia de pipe în direct, în public, în aplauzele platoului de broscari libidinoşi. Punct nevralgic al dezbaterilor despre libertinaj şi expresie artistică, această păţanie televizuală ar putea deschide calea unor discuţii sincere şi dezinhibate despre condiţia artistei (la feminin!), a femeii în showbiz.
Ia uite cine vorbeşte, i se putea replica lui Gainsbourg: că ce-o fi comis el, altceva decît pornoşaguri, pe cînd gîfîia cu nevastă-sa cum că “je vais et je viens entre tes reins”, pentru uzul onaniştilor fără frontiere… Şi acel “Sea Sex and Sun”, a cărui libidinoşenie e salvată in extremis de umor… Da, ştiu, a fost mare! Dar tocmai de aceea…
Parcă ponografia asumată e mai onorabilă…

Uncategorized 09 November 2006, 37 Comments

Rita Mitsouko – Marcia Baila

Sugestie pentru un party optzecist. Acest cîntec care scoală şi morţii este – poate tocmai de aceea – despre moarte. O elegie. O jelanie. Un cenotaf pentru Marcia Moreto, dansatoarea argentiniană (celebră la ea acasă) cu care rita-miţuceii au colaborat la Paris, la spectacolele lor de debut. Evident, dacă scrii pentru muzica uşoară românească un vers precum “C’est la mort qui t’a assassinée”, zic şmecherii prin ziare că eşti analfabet, ilogic, stupid…
Clipul? Foarte frenchy, într-adevăr. Şi foarte coregrafic, ţinînd seama de subiect, voyons… Nu e – se pare – doar un anume regizor sau un anume scenograf care bagă de-astea, e o întreagă şcoală franţuzească (eu unul îl bănuiesc pe Séguéla ca chef-d’école) şi care şi-a prelungit tentaculele pînă şi-n publicitatea românească, în anumite spoturi la Dialog (’98… ‘99…) făcute la Saatchi pe vremea lui Olivier Grateau… cu tineri la mare… o mare din valuri de carton, evident, cu o filmare de studio foarte ostentativ marcată… palmieri de carton… de-astea…
Rita Mitsouko în România? Ar umple o Lăptărie? Sau poate un Prometheus cu palmieri de carton? Aide-mémoire, messieurs-dames: mîine seară, chez Prométhée, y a Les Choux Farcis Froids!

Uncategorized 08 November 2006, 13 Comments


(c) Vidu

M-a taguit Mişa Vakulovski, care şi el şi-a luat-o de la Luciat, care şi ea… Fiecare trebuie să pomenim 5 cărţi pe care le-am lua cu noi pe o insulă pustie, în caz de exil subit. Şi să ne argumentăm alegerea.
Cărţile trebuie să fie de hîrtie, că altfel aş opta pentru ultimele 5 tiuk!uri. Dar aşa…
Ah! Şi încă o constrîngere: Luciat şi-a rezervat pentru ea Biblia, Quijotele, Republica şi fluviul lui Proust.
Noroc că mi-au rămas destule:

1) Ca să mă consolez cu starea de izolat/insulat, l-aş lua pe Robinson, de fapt pe Vineri, căci prefer varianta lui Tournier;

2) Ca să mă cufund în lectură pînă uit de mine complet (şi ca să-mi ţină şi de Scripturi), aş căra şi o Comedie a lui Dante bine garnisită cu interpretări şi comentarii;

3) Metamorfozele lui Ovidiu, ca să m-ajute să îmi populez insula cu nimfe, lari şi alţi prieteni imaginari;

4) Pentru la culcare, Basmele lui Andersen: sublimarea duioasă a suferinţelor Lebădoiului danez, singuratic printre semeni, m-ar putea conforta în pustietate;

5) Ceva de rîs, dar de rîs din ăla straşnic, urieşesc, că tot nu m-aude nimeni să spună “ia uite-l şi pe tîmpitu-ăsta, cum rîde de unul singur”: integrala Rabelais (5 cărţi, la rîndul lor, într-una), cu traducerea-n franceză modernă pe contrapagină şi garnisită cu note şi comentarii (şi eventual şi studiul lui Bahtin în addendum, dacă există aşa o ediţie… pentru uriaşi).

Au suivant! Se pregătesc să răspundă, dacă binevoiesc:

Carmen ‘let me see…’ http://www.justfingerprints.blogspot.com/

Scrintin http://scrintin.wordpress.com/

Cătălin Teniţă http://www.catastif.com/

sarmalisme 08 November 2006, 32 Comments

Vineri 10 noiembrie, 21:00, Sarmalele Reci în Prometheus, Piaţa Naţiunii 3-5 (lîngă Radio Guerrilla).
Sleiţii revin după juma’ de an în clubul însetaţilor de cultură, de data asta cu un sarma-recital 100% electric. Destul de distins ca să îţi inviţi şeful (sau viitoarea soacră), dar destul de informal ca să te simţi în largul tău.
Intrare liberă dar… atenţie: se rezervă loc dinainte, la 3366638 şi 3366678.

Sîmbătă 11 noiembrie, 21:00, un come-back ceva mai din scurt: Sarmalele Reci în Utopia, Calea Victoriei 16 – 18, pasajul Macca – Vilacrosse (0744 323 712).
Zoltan & Co cîntă pentru a doua oară în recent deschisul club, după epocalul concert din august, la care au fost prezenţi şi cîţiva prieteni bloggeri. Specificul “metalifer” al localului s-a potrivit dorinţei Sarmalelor de a o da mai dur. Folclorul fanilor a fost de neoprit: Sleiţii au fost numiţi “cea mai manelistă trupă de punk-rock”, precum şi “cea mai punkistă trupă de manele”! Toate categorisirile, etichetările şi catalogările s-au contopit într-un extaziant Şpriţ de vară, varianta maraton. Fusion, frate!

arhivă 07 November 2006, 529 Comments

Ştiţi concertele-salată, gratis pentru spectatori dar cu playback-uri bine plătite, ale unor Cream, Blondy şi A.S.I.A.?

Cum ar fi un concert care i-ar aduna pe adevăraţii Cream, Blondie şi Asia?
Ultimii, e drept, au cântat în România prin ’90. E vorba de Asia formată din 2 ex-Yes, un ex-Roxy Music plus Carl Palmer, cel care s-a-ntors la Sala Palatului astă-iarnă. Ordean şi Ionescu, muzicienii-manageri ai fetelor cu nume de continent (scris însă ca acronim), or fi mers la ambele concerte cu bilet ale bateristului de la Asia, Atomic Rooster şi EL&P. Cu siguranţă, ambii păpuşari de vedete îndrăgesc Asia originală. Să fie oare un un gest de reverenţă acela de a le boteza pe cele 4 fete cu codiţe-n sus cu numele unor veterani ai rockului? Sau doar haz de necaz? “Dacă tot facem un girls band de strânsură, măcar să ne distrăm ca rockerii…” Între timp, A.S.I.A. din România a adunat fani pe ambele maluri ale Atlanticului (nu degeaba textierul Olaraşu rima Asia cu America). Căci aşa comerciale şi standardizate, “asiaticele” par privighetori faţă de…
Cream: 3 dansatoare dintre care una pare a cânta (sau o cântăreaţă care dansează între două dansatoare tăcute). Dar Cream este (şi) celebra trupă din anii ’60 a lui Eric Clapton! Când Călinescu le-a invitat pe “cremoase” la un playback TV, trupa live a lui Ochescu le-a tras cortina cu un “Sunshine Of Your Love” pentru zâmbetul melomanilor… sau de ruşinea lui Clapton & Co?
Blondy: duet tematic chemat să playbackuiască pe motiv că “ar placea bărbaţilor”. Dar Blondie este primul grup al lui Deborah Harry: blondă, frumoasă şi cântareaţă veritabilă, trecând de-a lungul deceniilor de la punk-rock la jazz. Inimitabilă în “The Tide Is High”. Un cântec despre vară, mare şi iubire. Unul adevărat.


(c) Silviu Gheţie

Această pungă de plastic a apărut într-un B24 din vara anului trecut, cînd grupusculele feminine de dance aveau o activitate sufocantă.
Între timp, m-am gîndit şi la un joc al me-too-brand-urilor din domeniu: să născocim nume de trupuliţe după nume de trupe celebre, pe cît posibil de rock clasic. Cea mai tare mi s-a părut ideea unui duo sau trio numit Zyzy Top (musai să aibă 2 de ygrec), numit aşa pentru că fetele vor purta în partea de sus cîte un top sclipicios. Iar Zyzy Topless va fi o idee de afaceri: topul de pe zîzyci va cădea pe mulţi-mulţi bani pentru o exclusivitate într-o publicaţie glossy pentru bărbaţi etc.

sarmalisme 06 November 2006, 16 Comments

Fragmentul de sarma-recital, filmat de un binevoitor de dincolo de ochiul de ciclop, conţine două cîntece diferite ca registru, ambele de pe albumul din 2001: Maniac şi Trenul tău. Sunetul e OK, deşi Zoltan s-a dumirit greu că microfonul de voce e unidirecţional (fără îndoială, un mixaj ulterior a dres diferenţa de nivel: radio internaţional, musiu)…

telalîcuri 06 November 2006, 45 Comments

Cele două spoturi la Mulino Bianco sînt din 1994: important pentru cine le apreciază postproducţia extraordinară, chiar şi pentru zilele noastre. Regizorul e indian. Cine are Italia-n cap (aşa, ca mine) va recunoaşte locuri speciale din Veneţia, respectiv Florenţa. Grîul e verde şi năpădit de maci în Florenţa şi e copt auriu în Veneţia, ceea ce îi face pe pictorii peisagişti s-o dea ca Van Gogh (rafinament, frate)…
Sensurile evocate sînt cvasi-infinite, pentru că tematica (reîntoarcerea la natură, nostalgia, edenul etc.) e puternică şi multi-cuprinzătoare.
Tema invaziei vegetaţiei în oraş tot de acolo derivă, în fond. Sacagiii de la Dorna au început să se apropie de căldura şi emoţia campaniei Mulino Bianco, abia cînd au renunţat la abordarea acvatică, “lacustră”, antipatică mai ales pe timp de iarnă (brrr…), şi au năpădit (şi ei!) spaţiul citadin cu iarbă şi flori.

Fette Biscottate – Mulino Bianco