Asemănări sînt destule:
amîndouă sex-symbol;
amîndouă intrate în politică în culmea gloriei;
amîndouă optînd pentru partide alternative, conduse de un lider carismatic…
Diferenţe?
Una e unguroaică, alta e româncă mare.
Una propovăduieşte iubirea (sub TOATE formele…) între oameni; una e pentru amorul latino şi se declară contra secuilor.
Numai una dintre ele e siliconată.
Numai una se dezbracă integral în public.
Numai una ni se arată complet goală… pe dinăuntru.
Găsiţi mai multe diferenţe – aici.

(Aştept noi entry-uri pe ambele liste.)

Uncategorized 22 November 2006, No Comments

“PNL a intrat în infern la Casa Dante.”
Adrian Ursu, Căpuşarea PNL, Gîndul

arhivă 22 November 2006, No Comments

Pe blogul lui Cătălin Teniţă, unul dintre susţinătorii iconoclastei revendicări a profesorului Moise, am participat la o discuţie pe seama păţaniei.
Redau fragmente din comentariile mele, cu menţiunea că merită citit tot contextul:


(c) Voicu Bojan

Mă bag şi eu, nu neapărat ca să ţin partea cuiva. (Eu unul ţin cu sincretismul, sînt de părere că ochiul lui Allah funcţionează şi ca ochi al lui Iehova, întrucît ambii sînt Unul & Acelaşi; idem, crucea egipteană poate funcţiona ca însemn creştin etc.). În noile/viitoarele legiferări din domeniul “Şcoala vs Biserică” ar fi bine să se ţină seama de istorie, specific naţional, cultură/tradiţie.
În România primele şcoli au fost făcute de popi; chiar aşa li se spune (încă) profilor = dascăli!
(Apropo: ce face d-l prof. Moise de fiecare dată cînd este numit dascăl? Ameninţă cu tribunalul?! Şi de fiecare dată cînd îşi spune numele în faţa unui musulman sau budist, ce face? Îşi cere iertare pentru aşa un nume conotat iudeo-creştineşte?)
Fără popi care să predea, fără şcoli ca aceea în care a învăţat Creangă (la dascălul Vasile al Ilioaiei), noi românii am fi azi o cultură şi mai mică, şi mai provincială, decît sîntem; şi mai mimetică, şi mai lipsită de personalitate, şi mai ahtiată să preia pe negîndite mode şi vînticele de aiurea…
Poate că nu icoana cu Ştefan cel Mare ar merita pusă în clase, ci poza (icon-ul…) lui Antim Ivireanul (mitropolit, sanctificat mai de mult), căruia îi datorăm prima carte în limba română.
OK, avem învăţămînt secularizat, mergem pe teoria evoluţionistă şi toate cele. Dar o formă de respect, de pioşenie laică, de închinare neîncarcată ritualic, dar nici complet iconoclastă, se poate admite, oare? Că vorba aceea: e păcat de Dumnezeu…

La obiecţia dihotomiei Ştiinţă – Religie:
Ştiinţa şi religia au fost în aceeaşi desagă de la început. Modernitatea le-a separat, şi nu sînt eu în măsură să judec dacă a fost bine sau rău că s-a întîmplat aşa. Creştinismul nu e o religie 100% iraţională, cu un caracter numinos atît de pronunţat cum sînt de pildă panteismele sau animismele. Altminteri ar trebui declaraţi eretici alde Toma de Aquino sau William Ockham. Pe de cealaltă parte, mai bine de 80% din scrierile lui Newton au avut caracter teologic/spiritual: un adevărat corp nevăzut al aisbergului. Ultimul trend în studii newtoniene e să cercetezi cum legile mecanicii au fost determinate/prilejuite/ de rugăciune, asceză, frămîntări religioase etc. Tare, huh?

Apropo de Statul laic (secular) etc. încerc să fac un rezumat/o schemă, scuze pentru cei care se vor simţi … dăscăliţi (apropo de soarta cuvîntului “dascăl”): o dată ce România a admis valori ca democraţia & drepturile omului, a admis dreptul cetăţenilor la practicarea indiferent cărei confesiuni, inclusiv satanism, druidism, voodoo etc. În acest moment, indiferent de alte considerente, cum ar fi tradiţia BOR de cooperare tacită cu Statul etc., este garantat dreptul de a te închina cui vrei tu etc.
Acuma: dacă statul îl prinde pe satanist că face sacrificii umane, se cheamă că dreptul lui la practică religioasă a încălcat dreptul la viaţă al sacrificatului şi, în consecinţă, e vîrît la zdup. Idem dacă vin Mulder & Scully şi demonstrează că practicantul de voodoo produce îmbolnăviri la distanţă prin înţeparea de păpuşele etc. După acest principiu, al lui ‘live & let live’, rămîne să se stabilească dacă, cum şi în ce măsură etalarea în şcoli de obiecte ale unui anumit cult ultragiază alte culte. Simplu, nu?

Eu unul nu dau verdicte. Eu, dacă sînt chitit pe ceva, este să atenţionez pericolul de a prelua şi de data aceasta pe nemestecate legi gata făcute în cadrul UE, din conformism, din lene a gîndirii, din slugărnicie etc.; şi de a evita în acest fel o discuţie serioasă, o cîntarire a prourilor şi contrelor, mai ales într-un domeniu în care specificul românesc e delicat şi problematic.

arhivă 22 November 2006, 1 Comment
Arhiva atacurilor româno- şi bulgarofobe din The Sun, cf. www.comanescu.ro
Several negative stories related to Romania and Bulgaria in ‘The Sun’ newspaper, since the beginning of the month (EN):
01 November: Warning over migrant crooks – ‘The Sun’ claims to have a secret Cabinet report that states: ‘Romanian gangs commit 80 to 85 per cent of all cashpoint crime in Britain’
02 November: Mafias ganging up on us in the UK – ‘The Sun’ has saved a prostitute from an organized crime network’s hands
07 November: We must stop EU crime wave – readers comment the November 1st story
16 November: Ex-maid brands Naomi a racist – Gaby Gibson, Naomi Campbell’s maid, accuses the supermodel of hitting her and calling her dumb and pathetic
16 November: Migrants’ AIDS epidemic threat – the story that provoked the Romanian tabloid’s reaction
Şi acum… bwa-ha-ha-ha… replica WDB, în cheie parodică:

via Eugen apud Chestii/Cioace/Şuşanele, care plusează:
“Minibannerul exagerează exagerările promovate de The Sun. Fontul şi culoarea benzii roşii sînt inspirate din imaginea tabloidului britanic.” (Radu Ceucă)

În anii ‘90 scriam texte pentru Sarmale în aceeaşi manieră, cu aceeaşi intenţie artistică. Era vremea emigraţiei ilegale. Încet-încet, Sarmalele au scos din repertoriu ska-ua Invadatorii (”degeaba nemţii dublează paza frontierelor/ degeaba unii visează la vremea lagărelor/ şi în zadar vienezii îşi păzesc lebedele/ degeaba şi suedezii îşi închid nevestele…” etc.), precum şi bossanova Omul fără nume (”e a cincea zi de coadă / te ştiu toţi din ambasadă / ca pe cîinele din colţ de stradă…” etc., etc.). Cică acum frontierele sînt libere şi cîntecele de bejenie au căzut în desuetudine. Wrong, baby! O să le zic să le repete pentru următorul concert…
arhivă 21 November 2006, No Comments

O campanie de ninsoare salubrizantă susţinută de conştiinţa fiecăruia

Moment de juisare în publicitatea de la noi, prin ’98: spotul Love Plus. Tataie o îmbie pe mamaie la o partidă de sex în lift! Era primul spot românesc la prezervative care ignora ameninţările şi trata plăcerea pură; şi, mai ales, primul spot în care etalarea finală (packshot-ul) prezenta ambalajul rupt, aruncat, uitat. Necum degradare, în cazul zgârciului-în-plic, era o cădere la datorie!
La vreun an, se lansa Bergenbier-ul la cutie. Hop şi spotul cu muncitorii care trag o miuţă pe Quinet cu-o cutie goală de bere: la final nou lansatul can era tablă amorfă…
Deşeurile din reclame nu aduc ultragiu mărcilor: mare parte din reclama cotidiană se face realmente cu deşeuri. Hârtii de-mpachetat zburătăcind pe trotuare; stanioluri agonizând prin rigole şi ganguri; pahare branduite înfipte-n ramuri; spaţii multicolore invadând spaţiul verde – sunt în Bucureşti tot atâtea forme de publicitate. Una făcută de consumatorii înşişi (başca plătitori): o dată verificat, produsul e exhibat, prin bălţata sa coajă consumeristă. Punga de chipsuri de pe trotuar e un testimonial; butelca de plastic de pe carosabil – o recomandare; staniolul din grilaj – un îndemn. Bucureşteanul este un artist al branduirii detritice; merchandiser gestual; consumator compulsiv şi aruncător impulsiv… De fapt, e un nesimţit. (Se exclude, evident, cine se simte.)
Sunt numărate zilele mesh-urilor abuzive de pe clădiri. Obiceiul publicităţii prin aruncare se dezinstalează însă mai greu. O dată încheiat războiul cu primăria şi firmele de media, noul front e igienizarea lui Mitică. Dar cum să-i dai lecţii miticului demitizator? Să-i spui de pildă că, aruncând ţiplă pe jos şi făcând în consecinţă publicitate involuntară, devine o unealtă a marketingului de larg consum…


(c) Ciprian Furtună

Acest articol a apărut în decembrie trecut în B-24, într-o perioadă de ger sec, fără zăpadă, de unde sugestia din titlu. Era perioada campaniei Salvaţi zidurile, care pe Zoltan Andras l-a entuziasmat, dar care pe mine m-a iritat. Mi se părea un caz de entimemă, de argumentaţie falacioasă, chiar impietantă, să spui că eroii decembrişti nu s-au jertfit pentru ca noi să punem mesh-uri publicitare pe ziduri. Mi se părea ca şi cum, la absurd, ai mustra un copil cu argumentul că Iisus nu s-a jertfit pentru ca el să verse ceai pe faţa de masă. Totul grefat pe o ditai confuzia între planul etic şi cel estetic. În plus, ca insider, ştiam că mesh-urile aveau să fie – dacă nu interzise – oricum mult mai strict reglementate. Tetelu, Bucurenci & Co aveau dreptate, dar împingeau într-o uşă deja deschisă… Acum, peste un an, totul mi se pare o haioşenie. Mai ales că buticul lui Tetelu şi-a cenzurat într-un mod destul de graţios numele. A fost în fond un prilej de a-i evoca pe decembrişti într-un mod incitant, viu, cu un pretext polemic menit să ne pună pe gînduri.

telalîcuri 20 November 2006, 1 Comment

Ghici cine mi-a trimis-o?
telalîcuri 20 November 2006, No Comments

… care cere “300 de Fox”?
- Pentru că n-a mîncat destul Sssalam sssăsssesssc…

Uncategorized 16 November 2006, 8 Comments

arhivă 15 November 2006, 1 Comment

Nu a pretins diplomă de revoluţionar. E un statut pe care i l-a dat publicul.

Mihai Iordache e unul dintre acei rari artişti care creează la fel de intens precât trăiesc. Acest saxofonist dăruit şi-a înfrânt boala cronică de plămâni cu ajutorul instrumentului pe care, iniţial, doctorii i l-au contraindicat. În 38 de ani trăiţi la maximum, Mihai Iordache pare a fi (ră)suflat – dimpotrivă – cu două perechi de plămâni!
Debutează în ’86 alături de Harry Tavitian, într-un spectacol subversiv inspirat de versurile lui Mircea Dinescu – pe atunci interzis. Revoluţia din ’89 îl găseşte în faţa Interului, unde salvează răniţi ducându-i în spinare la Colţea.
În anii ’90 artistul-cetăţean din el ţâşneste impetuos! Înfiinţează Sarmalele Reci (pentru care compune hiturile cele mai răzvrătite), colaborează cu Timpuri Noi şi Ada Milea. Din 2000 încoace, între turnee internaţionale cu Kumm, Mihai se dedică în sfârşit jazzului, muzica sa de suflet… şi de suflu. Colaborează cu artişti novatori precum Vlaicu Golcea, Tom Smith şi Eugene Chadbourne. Perpetuând epoca militantismului “cu libret”, jazzul lui Iordache concentrează spiritul neliniştit al unui artist (continuu) revoluţionar.
Stenic şi proaspăt, al doilea album al lui Iordache – Dissipatin’ – e un natural fruct al colaborării unor muzicieni români ai noului val, azi pe cale să se impună. O atitudine nouă, de prietenie muzicală, uneşte artişti care iubesc jazzul într-atât, încât să-l vrea mereu în viaţă.
Din titlul Dissipatin’ cunoscătorii vor prinde subtila referinţă la Moanin’ – legendar album al jazzului modern. Omagiul cu sens uşor polemic spune mult despre stilul (deci omul) Iordache: cel care se risipeşte, se imprăştie, (ni) se dăruieşte.

Acest articol cu pronunţat caracter biografic a apărut în B24 anul trecut, la puţin timp după lansarea albumului Dissipatin’. Cam în aceeaşi perioadă publicam şi următoarea cronichetă, mai apropiată de critica muzicală pură, în Together, revista de lifestyle editată de Svetlana Cârstean (sorry, no hyphenation):

Dissipatin’ – al doilea album al lui Iordache – este un rotund si natural fruct al colaborarii dintre artistii noului val al jazzului romanesc. O subtila simetrie stilistica opune complementar rigoarea lui Cristi Soleanu rebeliunii lui Mihai Iordache la saxofoane; si seninatatea lui Sorin Romanescu, dezlantuirii lui Eugen Nutescu la chitari – intr-un aranjament in care se simte mana contrabasistului Vlaicu Golcea. Vadim Tichisan, cel mai bun baterist de pe ambele maluri ale Prutului, a imprimat ritmul; Raul Kusak – coloratura armonica de Moog si Hammond; iar Marta Hristea – inspirate partituri vocale.
Dissipatin’ e dedicat tuturor, chiar si celor carora nu le place jazzul. Dar mai ales celor care il iubesc intr-atit, incit sa-l vrea viu si plin de vigoare.
sarmalisme, semnal 14 November 2006, No Comments

… se numeşte (quiz cu 3 variante, ca la examenul de “sală”):

1) Şpriţurile calde;
2) Gulaşul românesc;
3) Jazzappella.

Bine, hai să vă dau un indiciu: e vorba de un grup vocal în manieră a cappella (gen Neri per Caso, Flying Pickets sau Rockapella).
Bine, fie, încă un pont! Posterul designat de Leti Moldovan:

(La întrebarea “cine a dat sloganul” mă supăr dacă nu ghiciţi).
PR-iştii, HR-iştii şi BTL-iştii s-au prins: sînt vizate evenimentele speciale, petrecerile corporatiste etc.
Interesaţii de cîntări de Crăciun (Jazzappella şi/sau Sarmalele Reci) să îndrăznească la zoltanandras@dnt.ro