arhivă 30 November 2006, 2 Comments

De ce îmi plac stencil-urile şi graffiti-urile de acum

Se întîmpla prin ’85. Eram în a douăşpea. Pereţii liceului erau pavoazaţi cu portrete votive ale Ceauşeştilor, cu icoana Conducătorului printre raze, spice şi laminoare. Într-o oră de practică, am comis un teribilism puştănesc, cu care aş fi putut să mă împăunez mai târziu ca mare gest de frondă anticomunistă… Trebuia să şterg praful de pe un astfel de panou hieratic, cu Ceauşescu zâmbitor printre lanuri aurii şi furnale argintii. Inscripţia de alături spunea: TOTUL PENTRU OM. Am trasat cu pixul o săgeată de la cuvântul OM până la poza lui Ceauşescu, o săgeată pe care am îngroşat-o apoi frumos, stilizat, ca fiind „chiar de-acolo”. Bieţii elevi care încropiseră acel iconostas propagandistic aglutinaseră, din neatenţie sau din naivitate, cele două mari retorici ale ceauşo-comunismului: pretinsul umanism şi făţişul cult al personalităţii. Cu mâzgăleala aia impertinentă, eu nu făceam altceva decât să strig adevărul despre hainele împăratului: totul era într-adevăr pentru OM în orânduirea noastră, dar pentru UN OM anume; pentru Dictator. Au trecut pe acolo directori, inspectori, poate chiar şi Ceauşescu însuşi. Nu ştiu să fi băgat cineva de seamă ditai săgetoiul ăla negru, într-atât desemna el evidenţa! Vreun prof cu simţul umorului o fi zâmbit la vederea lui; vreun elev mai isteţ o fi râs. Poate că toţi s-au prins şi s-au amuzat tacit. Cine ştie? Poate că, mai târziu, după ce eu aveam să fiu deja student, vreun satrap UTC-ist să se fi sesizat şi să fi făcut scandal. Nu ştiu nici acum dacă a fost un graffiti ostentativ sau o ironie fină. Aş fi vrut să împărtăşesc atunci gluma cu vreun coleg, dar m-am ferit: eram îndrăzneţ, dar nu inconştient! O spun acum, poate-o surîde vreun (n)ostalgic.


www.stencil.ro

În această “pungă de plastic” din B24-ul de azi, dincolo de amarcord-ul optzecist, încerc să dau un răspuns (poate cam psihologizant…) la o întrebare foarte actuală: ce i-a făcut pe unii cetăţeni de 30-40… de ani să se declare împotriva icoanelor din şcoli. Reformulez astfel chestiunea pusă de Ilie Catrinoiu, partizan al statu-quo-ului şi adversar declarat al măsurilor CNCD-iste, susceptibile de fandoseală euro-mimetică de circumstanţă.
Ca analiză finală, încerc un plus de concizie: mulţi dintre noi au rămas din vremea ceauşismului cu o anumită repulsie faţă de catapetesmele de tot felul amplasate în şcoli şi alte locuri publice. Şi cum ateismul de partid şi de stat a fost înlocuit, după ‘89, de o sufocantă habotnicie ortodoxă, tămîielnică şi ostentativă, de sens opus cultului ceauşist, dar egală ca intensitate… – e poate de înţeles reacţia iconoclastă. Îi înţeleg, nu mă grăbesc să îi aprob, încerc să particip şi eu cu modesta mea contribuţie, la definirea unei laicităţi europene tolerante şi democratice. (Amin.)

… din interbelic. O ştiu de cînd eram mic, de la mamaie-mea, Maria Dumitrescu (1908-1981), care nu mi-a spus ce era anume: cimilitură din folclorul bucureştean, scorneală de-a concurenţei sau dialog comic de la Tănase (da, mamaie-mea era fană Tănase). Ce-i drept, nici eu nu m-am gîndit s-o întreb…

- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Cum dai Ziua?
- 2 lei Ziua.
- 2 lei Ziua?!
- 2 lei Ziua.
- Bună ziua.
- Bună ziua.

Uncategorized 29 November 2006, 1 Comment

… de la o insideriţă

“De ce, la fiecare discuţie de business între femei pe care le leagă doar o relaţie de business, conversaţia se transformă, încet-încet, într-o chicoteală crescândă şi într-o imensă confesiune nocturnă, pajamas-party-style?”
Scrintin

Uncategorized 28 November 2006, 1 Comment

Pentru prima oara in istoria omenirii, acelasi cetatean a fost in direct, in acelasi timp, pe doua posturi tv. E vorba despre Dan Bittman, care, pe TVR 1 evolua ca prezentator la „Danutz SRL“, iar pe Antena 1 se manifesta, impreuna cu toti colegii lui de la Holograf, ca invitat al Mihaelei Radulescu, la „Duminica in familie“. [...] Tot noi, romanii, am facut-o si p-asta pentru prima oara, fiindca numai la noi se poate pune eticheta „Direct“ pe o emisiune inregistrata, cum banuiesc ca era, in cazul de fata, „Danutz SRL“. Aaa, pardon, nu asta am vrut sa spun, reformulez: Tot noi, romanii, am facut-o si p-asta pentru prima oara, fiindca numai noi am fost capabili sa-l clonam pe Dan Bittman.
Simona Tache, Duminica în familia clonelor lui Dănutz, Cotidianul

arhivă 27 November 2006, 3 Comments


Reagan tînăr, între două western-uri, mai fuma şi cîte un testimonial la “iarba dracului”.
Poate că, dacă ar fi ştiut că va muri sclerotic…

O dată cu schimbările din 2007, în publicitatea de la noi se va încheia o epocă. Vor dispărea definitiv reclamele pentru ţigări. Cel puţin sub formele cunoscute de noi din ’89 încoace. E capătul unui parcurs lung, cale de multe ţigări fumate de români, în care presiunea economică a tutungiilor naţionali – şi mai cu seamă a celor multinaţionali – s-a încontrat cu opreliştile venite prin acquis-uri, directive şi normative dinspre Apus; acolo de unde protecţia consumatorului joacă skendenberg cu publicitatea comercială clasică.

“Do You Believe in Magic?”
De la reclamele cu pachetul de Kent care ne introducea în lumea de vis a vacanţelor tropicale, care sponsorizau la începutul anilor ’90 serialul Dallas, s-a trecut la varianta „coregrafică” în care pachetul era înlocuit cu un fel de card lunguieţ inscripţionat Kent, un fel de şperaclu fermecat (vorba cîntecului din fundal, Do You Believe in Magic?) care transporta fete şi băieţi, din rumoarea citadină, în locul cu palmieri în care să-şi definitiveze bronzul (şi să-şi fumeze kentanele, nepoluaţi de smog)… Chipurile nu Kentul ca ţigaretă îi teleporta pe zîmbitorii de serviciu în ţările calde, ci Kentul ca idee, ca fason, ca prinţip… Din cîte se pare, restricţia se aplicase „acolo, la ei”; iar noi resimţeam cele din urmă vălurele ale repercusiunii: era vremea primelor procese atentate producătorilor de năravuri, a primelor căinţe venite din partea insider-ilor cu conştiinţa neafumată.
O lovitură mortală (la propriu!), în tabăra concurentă – a fost îmbolnăvirea de cancer pulmonar a cowboy-ului fumător de Marlboro. De atunci încolo, gata cu flăcăruia-n amurg, răsfrîntă pe obrazul celui mai fermecător macho, gata cu licărirea jarului incandescent în timpul primului fum tihnit, de după trecerea canionului, închiderea ţarcului şi strînsul lasso-ului. De atunci încolo aceste ritualuri aveau să fie îndeplinite de cowboy-ul colectiv, fără faţă, fără foc, fără ţigară, ci doar cu silueta ecvestră profilată-n peisaj. Cu timpul, peisajul va exclude complet om şi cal, ca un fel de sublimare voită, plănuită strategic, a mesajului; centrat chipurile pe frumuseţea irespirabilă a ţinutului Marlboro, care ne spunea astfel welcome, înainte de a-şi lua goodbye de la noi peste încă o vreme.

Surogate simbolice ale ţigării
Dar seducătorii de la colţ de drum, cu ţigareta-n colţ de buză, precum motociclistul Lucky Strike, care le topea pe şoferiţe la benzinărie (oops! şi PSI-ul ce zicea?); sau french lover-ul de prin tereasele pariziene, care le momea cu gauloise frumuseţile galice, blonde şi brune „la pachet”!? Unde s-au dus, unde-au apus? Pesemne în hăul iscat de principiul conform căruia se interzice reprezentarea produselor vicioase (pe bază de alcool sau tutun) ca aducătoare de avantaje sexuale. Gata şi cu liotele de prieteni de ambe sexe, în permanentă vilegiatură, dîndu-se cu yahtul ori jucîndu-se cu focul de tabără, îmbrăţişîndu-se, hîrjonindu-se, stricîndu-şi poznaş frezele, trăgîndu-se unii pe alţii de bretele, boţindu-şi unii altora pălăriile, toţi însă la fel de fericiţi, cum numai în reclamele la feluritele ţigări pot fi? Dintr-un prim suflu şi-au pierdut ţigările; în mîinile lor au apărut eşarfe şi fulare în culori heraldice de brand, căni de tablă, sticle de şampanie, hărţi rutiere, parîme, năvoduri şi tot felul de alte surogaturi simbolice ale ţigării. Dintr-un al doilea, au părăsit ecranele şi s-au refugiat în presă, panouri şi afişe de butic, unde-au primit banda, lată cît a zecea parte, cu atenţionarea legală anti-fumat. Ultimii părtaşi ai ultimei ţigări, într-un refugiu de autobuz stingher, au putut fi văzuţi pe tv la Marcă înregistrată şi pe ecran mare la Devoratorii lui Boursicault. Erau suporterii unor echipe adversare care-şi doreau răul unul altuia într-o campanie anti-fumat: cică ţigara s-o împarţi cu duşmanul…
Încet-încet, marile centrale ale tabacului, lideri ai alocării de reclame pe toate suporturile, inovatori în materie de producţie publicitară, cu panourile lor cinetice şi coperţile lor holografice, cu maxi-turneele lor estivale şi mega-raliurile lor exotice; aceşti adevăraţi acari ai trendurilor şi dictatori ai fumurilor mondene – s-au resemnat mai nou să ne tenteze cu ţigări gratuite oferite de blondine abia depăşind pragul majoratului.

Articol care mi-a intrat în Dilema de săptămîna asta, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu, cunoscut fumător de pipă.

Uncategorized 27 November 2006, 2 Comments

“[...] CNCD si-a depasit competentele definind implicit laicitatea intr-un mod radical, care nu a fost supus, ca in Franta, dezbaterii publice. Profitind de pasivitatea societatii, CNCD a introdus ilicit intr-o recomandare publica o definitie conflictuala a laicitatii, una care are, asa dupa cum se vede deja, toate sansele sa provoace confruntari puternice, [...] plasind laicitatea in relatie antagonica cu religiosul.”
Horaţiu Pepine, Împotriva radicalismului antireligios, Cotidianul

Uncategorized 27 November 2006, No Comments
Uncategorized 27 November 2006, 2 Comments

Ei da: şi Sting e lăutar… dar în sensul iniţial, de interpret la lăută. Ceea ce n-ar fi mare noutate, dacă n-ar fi vorba de cîntece elisabetane, de pe la 1600, pe care Sting le cîntă vocal, acompaniîndu-se de lăută, alături de un tătic al acestui instrument, Edin Karamazov.

În emisiunea asta de pe NBC (hei, TVR-ule, ia uite aici atitudine de show cultural!), moderatoarea prezintă albumul – Songs from the Labyrinth (fanii barocului, mai ales adepţii lui Hocke, au de ce să jubileze…), precum şi pe compozitorul bijuteriilor muzicale (John Dowland) reconstituite de Sting pe acest disc.

Uncategorized 24 November 2006, No Comments

“În Cameră [...] deputaţii şi-au înecat amarul războiului liberal în bere – votând ştergerea datoriilor micilor producători de bere, la iniţiativa dlui Mocanu (PD), a cărui soţie conduce o asemenea firmă ameţită de datorii în Roşiorii de Vede. Roşiorii din PD nu se mai tem că-i Vede Cel de Sus cum profită de atari discriminări la plata datoriilor şi taxelor.”
Tia Şerbănescu, Înlocuitori, Curentul

Uncategorized 23 November 2006, 2 Comments

“Inca ma mai gandesc de ce astfel de lucruri care in alte tari distrug educatia, viata si tineretile copiilor – sunt atat de deschise in Amsterdam si tineretul de acolo pare sa fie ok.”
Vivi, Tara lalelelor, sexului sau a ierbii