Scornelius 23 October 2006, No Comments

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3902

E deocamdată vorba doar de o demolare simbolică a penibilei Ţepuşe Ghilduşe. Dar care îi pregăteşte demolarea fizică, concretă şi ireversibilă, care sperăm că nu va întîrzia. Este răspunsul pe care l-au dat Dragoş Bucurenci, Cătălin Sturza şi colectivul Biroului de Arhipunctură, la apelul lui Scornelius de a găsi o idee de reutilizare a Ţepei din Piaţa Revoluţiei. Participările acestor tineri artişi şi intelectuali la competiţia scorneliană sînt hors concours şi au menirea să vă inspire şi pe voi ceilalţi să participaţi şi să cîştigaţi!

(c) BB:AA:UU

arhivă 20 October 2006, 2 Comments

nu depăşesc scandalul Legii Cultelor


(c) Eugen Erhan

În trena protestelor iscate de “legea anti-blasfemie”, redau aici articolul meu din iunie dedicat scandalului caricaturilor daneze, care între timp a fost “casat” din arhiva online a B-24-FUN-ului. Asta şi ca să nuanţez (deşi, vorba aceea, “nu avem timp de nuanţe”) traiectul opiniilor mele, deloc habotnice, însă polarizate după principiul respectării conştiinţei personale:
● anti-Evanghelişti (cu amendamentul că textul e excelent, dar montarea s-a făcut într-un context spaţio-temporal cel puţin delicat);
● pro-caricaturişti danezi;
● anti-Benedict XVI (în momentul în care papa încă nu îşi ceruse scuze credincioşilor islamici);
● pro-Oriana Fallaci (şi în consecinţă anti-toţi jihadiştii care îi ponegresc memoria);
● anti-Legea Cultelor, în varianta proiectului reacţionar şi ostil drepturilor omului dar şi, paradoxal, ostil chiar şi doctrinei creştine.

Aşadar, iată articolul de astă vară:

Caricatura cu cap vidia

Aiatolahii analizei versus Nastratinii sintezei

“Aşa un scandal planetar de la nişte prăpădite de caricaturi? De la nişte desenache de umplutură? De-alea de-ţi aranjezi paginaţia cu ele?… Să işte ditai conflictul Est-Vest?! Nuuu, cu siguranţă i-un pretext, ceva premeditat! un complot! o maşinaţie!” Acest comentariu aberant pe tema „caricaturilor daneze” poate fi auzit doar aici, la noi: o contribuţie românească la conspiraţionismul mondial, de luat în seamă mai ales că vine din partea ditai Analiştilor Neamului. Care apoi bravează: „am fi publicat şi noi aceste caricaturi, în numele libertăţii de expresie etc., dar n-o facem, pentru că, în definitiv, sunt nişte aiureli, nişte bagatele care nu valorează cât un editorial straşnic (de-al nostru)”… La răscrucea dintre Occidentul criticist şi dezvrăjit şi Orientul păstrător al tabuurilor, e no man’s land-ul ideologic. Din „cartoons controversy” nu se înţelege mare lucru în ţara lui Haplea. Faptul că vinieta de presă, nici pe departe o simplă dexteritate, e considerată gen major în gazetăria occidentală, comparabil cu editorialul scris (pe care de multe ori îl întrece în sinteză şi în persuasiune). Faptul că la 1789 caricaturile alegorice au ridicat mulţimi. Că Donald răţoiul animat i-a mobilizat pe yankei în World War 2. Că un „editorial cartoonist” e în Occident o vedetă mai mare (şi mai bine plătită) decît analistul de serviciu! Iar cînd, acum 3 ani, Terente de la Evenimentului Zilei, l-a reprezentat pe Isus răstignit într-un desen sarcastic (subtil religios în fond) despre vulgarizarea comercială a Paştelui, câţi farisei, ortodocşi de ocazie şi bisericoşi de ochii lumii, n-au protestat la redacţie, n-au ameninţat, n-au ars ziare pe rug…

arhivă 19 October 2006, 2 Comments


www.humanism.ro

Ce i-a făcut pe legiuitorii noştri să pună pe tăbliţă taman acum, în prag de euro-aderare, ditai interdicţia libertăţii de expresie, cum e Proiectul de Lege a cultelor? Ce or fi vizat? Orice, numai protejarea Bisericii nu. Dac-ar fi aplicată, Legea ar interzice Biblia însăşi! Cartea Cărţilor ar rezulta “o ofensă publică adusă mai multor simboluri religioase”, precum idolii, chipurile cioplite şi viţeii de aur! Scripturile ar trebui declarate ilegale şi slujbele interzise! Iisus însuşi ar rezulta un huligan care, când cu alungarea din templu, s-a făcut vinovat de “învrăjbire religioasă”. Papa Benedict, cu ale sale glose teologice, ar trebui declarat persona non grata
Anul trecut ne-am speriat, laolaltă cu lumea-ntreagă (dar mai puţin conştienţi decît ea), de scandalul caricaturilor daneze. A urmat, “mai aproape de cămaşa noastră”, scandalul Evangheliştilor, într-o perioadă şi-ntr-o zonă pline de tradiţii misterice precum Irodul şi Viflainul. Marketingul cultural inabil a făcut ca un text care 15 ani nu a stîrnit altceva decît laude să declanşeze, abia pus în scenă, protestul unor ieşeni papă-colivă. După care Codul lui Da Vinci n-a produs la noi mai multă vîlvă decît Stigmatele lui Bridget Fonda…
Anul ăsta, vestea viitoarei “legi anti-blasfemie” s-a suprapus cu comedia politicienilor pelerini la Sf. Paraschiva. Fervoarea religioasă de paradă, vecină cu filistinismul şi soră cu simonia a ţinut hangul, precum un novice fonfăit, reacţionarismului. Ce urmează acum? Protestul nostru, al celor care vrem să ascultăm neîngrădiţi Losing My Religion sau What If God Were One Of Us. Poate că El nu este unul dintre noi; dar este sigur de partea noastră, a celor pentru care credinţa nu suportă girofaruri şi dictate.


(c) REM

Am scris acest articol alaltăieri, pentru B-24-FUN. Urgenţa lui mă determină să îl postez acum, imediat după apariţia sa pe situl “celui mai tare ghid”; şi să îndemn pe cît mai mulţi dintre voi să îl preia. Voi reveni cu anumite comentarii şi adăugiri. Acum, vorba aceea, “nu avem timp de nuanţe”…

semnal 19 October 2006, 2 Comments


(c) Silviu Gheţie

S-a născut în sfîrşit pe un server din Oraşul Stalin şi va cuceri curînd spaţiul românofon. E ultimul Tiuk! (nr. 13, toamna 2006), dedicat cărţii-fenomen Născut în URSS a lui Vasile Ernu. Sumar dens, dens, dens… Autori mulţi, diverşi şi interesanţi… E de citit pentru tot restul toamnei.
Vă recomand deocamdată două texte pe care le ştiu bine (întrucît scrise de mine): Victorie: Ostap Bender a pătruns în România! (o recenzie personalistă a cărţii lui Ernu) şi Balustrada (o poezie în maniera “genului eretic”).
O să revin cu semnalul lui Mihail Vakulovski care trebuie să sosească în decursul zilei de azi (bănuiesc că Mihai trage acum un somn zdravăn după mai multe nopţi de tiukărit)…

semnal 18 October 2006, 4 Comments

Scrisoarea Mirunei Coca-Cozma (foto) către Gabriel Liiceanu e datată 28 august 2006. Şi e un răspuns public la scrisoarea deschisă a Humanitarului către Mona Muscă (aceea cu “nu avem timp de nuanţe”). Dacă sînt eu ultimul care află de ea, sorry. Dar dacă nu e aşa?
Miruna a refuzat să mai fie “fata lui tata” într-un TVR al dinastiilor şi al fiefurilor de influenţă, atunci cînd, în ‘99, a plecat în Elveţia. Acolo a studiat şi s-a realizat profesional, tot în domeniul audiovizualului.
Decizia Mirunei de a face tabula rasa şi a-şi lua soarta în mîini denotă o cutezanţă pe care – ea însăşi o spune – o tînără româncă şi-o dobîndeşte şi şi-o exersează cu greu. Empatia acestei tinere jurnaliste, care n-a prins vremea angajamentelor securiste, cu tînăra Mona Muscă din anii ‘70 este vibrantă şi credibilă. Solidaritatea de “mironosiţă”, de “Evă”, pe care Miruna i-o declară Monei în faţa asaltului falocratic al moraliştilor emoţionează şi convinge. Psihanaliza la care tînăra intelectuală îşi supune maestrul, ajuns la vîrsta andro-senectuţii, nu depăşeşte respectul şi preţuirea cuvenite unui Vate Patriæ.
Poziţia pe care o adoptă, tipică feminismului critic şi corectitudinii politice, îi va plictisi pe diverşi gică-contra de ambe sexe. Este dreptul lor. Aşa cum este dreptul nostru să fim plictisiţi de plictisul lor ostentativ şi previzibil. Mai ales că, spre deosebire de multe feministe de conjunctură, scoase pe acquis-uri şi directive, Miruna chiar e o adevărată. She really means it.

semnal 18 October 2006, 2 Comments

Sarmalele Reci au confirmat participarea la marele Concert în Apărarea Libertăţii de Expresie, din 28 octombrie 2006, din Piaţa Constituţiei, organizat de mai multe organizaţii civice ca protest public împotriva împilătorului proiect al Legii Cultelor. Mai multe trupe şi artişti de rock/folk, care îşi văd astfel ameninţată libertatea de creaţie şi de exprimare, vor protesta prin cîntec. Fanii sînt aşteptaţi să îşi strige, la rîndul lor, dreptul de a-şi asculta muzica preferată.
Redau apelul principalului organizator, Asociaţia „Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă”:

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ SUNT AMENINŢATE DE UN AMENDAMENT LA PROIECTUL DE LEGE PRIVIND REGIMUL CULTELOR.
NUMEROASE CĂRŢI, FILME, LUCRĂRI PLASTICE, PIESE DE TEATRU, TRUPE ŞI CONCERTE ROCK AR PUTEA FI CENZURATE SAU INTERZISE ÎN ROMÂNIA PE MOTIV CĂ AR OFENSA PUBLIC SIMBOLURI RELIGIOASE.
PUTEM OPRI ACEST ABUZ NUMAI PRINTR-O PRESIUNE CIVICĂ DE AMPLOARE.

SEMNAŢI SCRISOAREA DESCHISĂ CĂTRE AUTORITĂŢI!
PENTRU ORGANIZAREA CONCERTULUI AVEM NEVOIE DE CÂT MAI MULŢI VOLUNTARI. DACĂ VEŢI DORI SĂ NE SPRIJINIŢI, VĂ RUGĂM SĂ NE CONTACTAŢI LA

libertatea_de_constiinta@yahoo.com
www.humanism.ro

Uncategorized 17 October 2006, No Comments

Într-un grupaj tematic dedicat de noua Dilemă Veche “comunismului & consumismu-lui” (interesantă aliteraţie… purtătoare a unor sensuri la care merită să medităm…), ideile de-a gata, previzibilitatea şi (nu în ultimul rînd) plicticoşenia sînt contrabalansate de articolul lui Vasile Ernu (foto), cel care nu pierde nici această ocazie să le strige intelectualilor români deşteptarea!
Un bravo şi lui Marius Chivu, responsabilul de număr care, pe lîngă hipnotic reiterata contemplare a reclamei la batonul cu cremă de rom şi a castraveciorilor din Goodbye Lenin (adevărată madlenă a ostalgicilor), a avut curajul să găzduiască şi manifestul ad hoc al lui Ernu, care dă contur şi greutate ultimei culegeri paleo-dilematice. Mai ales după schimbul polemic pe care Marius l-a avut că Vasile URSS-istul, episod care altor intelectuali de dincoace de Prut le-ar fi declanşat o ranchiună mare cît Siberia…

Că veni vorba. Anul trecut, cînd am fost invitat de AdPlayers să comentez campania Rom Tricolor, îi aduceam, pe lîngă laude, un reproş legat de o anumită bruscheţe care distonează cu delicateţea gustului suav-amărui al produsului (amar spre Amarcord, aş zice)… După ce în anii ‘90 nostalgia comunistă a fost un tabu pentru advertiserii români încă timizi în faţa publicului, primii paşi sînt făcuţi, dar cu inevitabilul pretext al anticomunismului…
(Sorry, no diacritics:)

Idee:
Ultima perioada a marcat si la noi un interes pentru expresii artistice de tip Ostalgie (lista lui Popistasu, cartea “celor 4” de la Polirom etc.)… Faptul ca publicitatea romaneasca tine pasul cu acest tip de reflectie etica e o dovada de adecvare la “comanda sociala”.
Relevanta:
OK pentru un produs cu traditie din vremea aceea. Poate nu tocmai pentru acest legendar baton. E aici o nuanta de bere, chiar de bautura spirtoasa… Pentru ciocolatica ROM mi-ar fi placut ceva mai duios, mai dulce-amar (ca si gustul ei evocator). Despre vodca Saniuta se spunea ca, dupa ce o bei, ti se face frica (si chiar asa si era, nu stiu ce puneau inauntru, poate voiau sa ne controleze prin vodca)… Devin subiectiv, tocmai pentru ca e o reclama vie, provocatoare, plina de forta de sugestie.


Related link: http://blog.hotnews.ro/va-reveni-draga-olteanu-pe-eticheta-de-vin.html

Foto (c) Şerban Mestecănaru

Uncategorized 16 October 2006, No Comments

Personal, nu consider copierea de idei delictul maxim în publicitate.
E ceva regretabil, dar… mult mai de neiertat e pentru mine reciclarea ideilor. Cu alte cuvinte: propui un concept creativ unui client; acesta îl refuză şi alege altceva. Tu rămîi cu o idee necumpărată. Ce faci cu ea? În mod normal, o arunci la coş, pentru că, conform principiilor de bază ale marketingului (poziţionare, targetare, brand personality, tone of voice etc.), nu vei mai întîlni altădată vreun context de comunicare identic, care să îţi permită să reiei/refoloseşti ce ai propus iniţial.
Dar deh! Se mai întîmplă, în ţara România, ca ceea ce n-a mers la un suc să se refolosească la un salam; ca ideea refuzată de un publisher să i-o vinzi unui producător de televizoare (şi să te mai şi lauzi cu asta în public, la ditai festivalul de creaţie)…
Dar copierea?
Dacă aceasta e controlată? Programată? Comandată? Dacă un advertiser din România îşi doreşte un spot asemănător (sau chiar identic) cu al unuia din altă emisferă, fără şanse de reprezentare la noi (deci cu care nu împarte aceeaşi piaţă/poziţionare şi de la care poate să se inspire în materie de comunicare, fie ea strategică sau tactică?). Mai vorbim atunci de “furăciune” (cum se spune în jargonul meseriei)?
O dezbatere despre spotul Zapp cu funcţionarii dansatori, iscată de o postare pe HotNews, m-a pus pe gînduri în acest sens.
Iulian Comanescu, analist media (exclusiv advertising, că nu e Călinescu, să se priceapă la de toate…) primeşte vestea despre spotul copiat al Zappului de la un VIP din publicitate + linkul de pe YouTube cu spotul original (pentru Nextel). După ce postează spotul Nextelului (originalul) pe HotNews, mă întreabă pe mine dacă nu ştiu vreun link spre spotul Zappului (copia). La care eu (care ştiam informaţia de cîteva zile, dar n-am considerat-o importantă, din pricinile expuse mai sus) îi trimit link-ul cu spotul copiat – culmea! – tot de pe YouTube. Comanescu postează adăugirea ca update al ştirii.
Ce urmează?! Comment-uri mai mult sau mai puţin furioase care îi reproşau tocmai lui Iulian lipsa de originalitate, întrucît ştirea apăruse deja pe blogul lui Manafu şi pe un forum de specialitate…
Drept pentru care am venit cu următorul comment în care semnalez un ditai paradoxul: conform unei anumite logici, se pare devenită curentă în comunitatea de advertising, Zapp poate fi considerat originalul şi Nextel copia. Presimt că se vor contura în minţile multora dintre voi etichete precum “relativism”, “postmodernism”, “realitate iluzorie”, “falimentul criteriului originalităţii”, “jos copyright-ul” etc. Vă las vouă aceste concluzii globalizante; eu doar vă expun micul meu raţionament:


(c) Mihai Grecea

Iata unde am ajuns!
La o postare pe topicul “preluari abuzive” in creatia publicitara, se discuta “preluarea abuziva (?)” a stirii. Adica: Iulian e incriminat ca n-a verificat pe toate blogurile, forumurile si commenturile, inainte sa semnaleze ceea ce trece in mod normal drept delict de copiere – si anume cui? – Unor cititori care nu sint toti din comunitatea de marketing/publ., deci nu toti bransati la manafu, forum iqads etc.
In schimb, agentia si advertiserul care s-au adapat copios dintr-o IDEE a altcuiva sint trecuti cu vederea, poate chiar absolviti…
Asadar STIREA BATE IDEEA. E bine de stiut…
Si poate ca asa e normal! Poate ca astfel de preluari sint controlate, chiar planificate strategic (culmea stilului follower in marketing/comunicare); si atunci nici n-ar mai trebui sa ne miram atit.
Asa ca: bai Iuliene, nu ti-e rusine?! Cum de n-ai citit forumul iqads de acum o luna si ceva?!
Acum. Putem banui ca sursa stirii e chiar in ograda advertiser-ului/agentiei/casei de productie etc. (o tipica scurgere de informatii). Si atunci, se cuvine sa ii citam chiar pe ei (realizatorii campaniei) ca generatori de stire originala.
Iar cum, in sistemul ACESTA de valori, “stirea bate ideea” (v. mai sus), Zappul trece drept original si spotul Nextelului drept copie (ca facind parte dintr-o STIRE neoriginala, chiar banuita de copiere)!
Isn’t it crazy?!

Uncategorized 13 October 2006, No Comments

OpenAd e concursul pentru campanii necontractate din trena festivalului de publicitate de la Portoroz.
Favoritele mele la categoria print sînt:

- o reclamă la supă instant pentru lucrători la birou (Polonia, Marele Premiu);

- un afiş de campanie anti-corupţie (Ucraina, nominalizare).
(Cu mulţumiri lui Mihai Grecea.)

Uncategorized 13 October 2006, No Comments

… dar pe care nu-l regret – este cel pe care l-am publicat, tot cam acum un an, tot în B24, în continuarea pungii cu biciclişti.
Ce? Am sărit calul?


(c) Vătavu

S-a putut cu bicicletele? Să se dea liber şi căruţelor!

Cine se-mpotriveşte să fie sancţionat cu o tură de caleaşcă prin Praga!

Sunt triste, sunt inhibante, sunt anti-umane satele din lungul şoselelor. Nu au un centru, nu au o piaţă publică, nu au un focar civic: au doar o axă. Localnicii trăiesc (dar de multe ori mor – şi încă violent) din interacţiunea cu şoseaua (în consecinţă cu exteriorul), din vânzoleala valorilor şi vâjâiala iluziilor.
Bucureştiul e un sat mai şi din punctul ăsta de vedere. Două artere vecine şi paralele îi dau axa de desfăşurare: Magistrala şi Calea Victoriei. Ce se-ntâmplă se-ntâmplă de-a lungul lor. Orice exces le barează şi le face să explodeze. Revoluţiile, golaniadele, marşurile organizate şi manifestaţiile spontane le blochează, blocând tot oraşul, aşa cum o ploaie mai lungă inundă canalele. Pentru forumuri şi adunări libere Ceauşescu şi urmaşii lui ne-au destinat ţarcuri şi silozuri. Exprimarea libertăţii cetăţeneşti n-a fost prevăzută de urbanişti şi sistematizatori.
Interzicerea vremelnică bicicletelor în oraş a fost din partea edililor, mai mult decât o un exemplu de măturare a problemei sub preş, un simptom de sechelă totalitară. A fost o victorie a iniţiativelor unor tineri independenţi de ONG-uri şi partide, dar dependenţi de pedalatul în libertate, cu creierul oxigenat şi mintea limpede. Următoarea frontieră este mai greu de trecut, dar este o probă a deschiderii noastre mentale: eliberarea căruţelor. Mulţi dintre noi vor avea de clacsonat împotrivă, mai mulţi chiar decât în cazul bicicletelor. E nevoie de un efort pentru a înţelege că adevăratul inamic al automobilistului bucureştean nu e nici calul, nici căruţaşul. Ci vizitiii unei hardughii mai mari, care merge-n derivă…