textier.ro

(c) Silviu Gheţie

Se înregistrează încă un fenomen dintre cele care nu ne prea onorează ca naţie:
Se descoperă despre X că a colaborat cu Securitatea. Şi atunci – zdrang! i se dau în vileag toate hibele: incompetenţa profesională, impostura cu care şi-a atribuit titlurile, şi-a clădit cariera, s-a cocoţat în ierarhii. Cît timp nu s-a ştiut că e “pătat”, a fost considerat impecabil şi ca profesionist; ba chiar i se aduceau elogii! Acum, nu e de ajuns că-l desfiinţează CNSAS-ul pe plan etic, i se mai strigă deşertăciunea şi pe plan deontologic. Regele e gol! – strigă acum în cor toate instanţele, făcîndu-şi una alteia curaj.
Da, am fost laşi noi, ăştia micii, care am ascultat fără crîcnire placa ălora mai mari…
Dar cum să nu-ţi îndrepţi privirea mînioasă şi suspicioasă către toţi cei care i-au cocoloşit în toţi aceşti ani, i-au glorificat şi ni i-au băgat pe gît, în dispreţul criteriilor valorice şi în dauna celor deopotrivă oneşti şi calificaţi profesional!
“Ah, Johnny Răducanu, ce geniu al pianului…” – spuneau toţi cu ochii peste cap. (Noi, “puţoii”, ne dădeam coate la fiecare gherlă pe care “maistrul” o escamota cu scălîmbăieli.) Acum, după criticul de jazz Peter Banyai, care îl denunţă ca urmăritor al său şi ca pianist cel puţin discutabil; încep să se audă şi timide glasuri de muzicieni care spun: Johnny pierde ritmul; ca acompaniator la pian te derutează şi îţi face varză solourile etc.
În august, am citit trufaşa postfaţă a lui Sorin Antohi la Născut în URSS: m-a indignat atitudinea talibanică, emfatică şi dispreţuitoare în raport cu tinerii (n)ostalgicii din noile democraţii. El, chipurile, cot la cot cu istoricii nemţi şi americani, avea căderea să-i studieze ca pe insecte, să-i disece şi chiar să le facă muncă de lămurire. Un mentor cu încruntări de tartor al junimii estice! În septembrie, citesc cutremurat confesiunea lui Antohi despre cum a fost racolat din liceu de către securişti. Bum: din paradis direct în infern! De la trufia cărturărească la auto-umilirea cea mai înjositoare – aşa, doar dînd pagina! Cum să nu te înduioşeze păţania adolescentului Sorin, care a cutezat să scoată o revistuţă-n liceu? Şi cum să nu te revolte acţiunea securiştilor hărţuitori de copii? Dar, pe de altă parte, cum să nu te nedumerească atitudinea intransigentă a unuia, păţit ca el, în raport cu “eretici” doctrinari ca alde Ernu? Cînd am ales ca, în apărarea cărţii lui Vasile Ernu, să mă situez polemic faţă de Antohi, am făcut-o cu o strîngere de inimă. Omul era căzut, vulnerabil şi încă îşi lingea rănile. Apoi, la cîteva zile după apariţia recenziei, aflu că Antohi îşi măsluise doctoratul! Între timp, publicasem, în finalul unei apologii a Monei Muscă, un apel către Sorin Mărturisitorul să ducă pînă la capăt căinţa şi să se angajeze ca simplu prof la un liceu din Moldova. Nu ştiam pe atunci de cacealmaua lui doctorală. Azi, cînd ştiu, cu atît mi se pare că i-am dat un sfat bun. Antohi se poate reabilita numai de unul singur, luînd-o cu smerenie de la capăt. Dintr-un liceu ca acela în care, acum treizeci de ani, a fost siluit, vampirizat, contaminat. Atunci istoricul chiar ar face istorie.