arhivă 31 October 2006, No Comments

Articolul acesta, despre inventatorul celei mai cîntate mitraliere, mi-a intrat în Dilema de vineri şi continuă seria istoriilor despre oameni, invenţii şi brand-uri la interfaţa dintre consumerism şi cultură, în care i-am evocat deja pe Tex Avery, David McConnel (Avon) şi regretatul Iordan Chimet. Să sperăm că într-o bună zi, toate acesatea vor putea purta un titlu de rubrică. Acesta există, e propus şi e “foarte tare” (atît de tare, încît mă feresc să-l dau în vileag); dar… pînă cînd mi-l aprobă senatul Dilemei Vechi, ehei…, parcă văd că mai scriu cîteva articole la rubrica mea lunară de branding… lipsită de brand.



Poate prima oară de la război încoace, Mihail Kalaşnikov a simţit anul trecut ce înseamnă să dai lovitura. Cînd sigur nu se mai aştepta, părintele octogenar al armei automate omonime a cunoscut marea pricopseală, pe care brevetul de inventator sovietic nu i-l adusese la vremea lui. Cel care, prin creşterea producţiei de împuşcături pe cap de inamic, a contribuit în mod decisiv la soarta războiului – fusese după aceea blagoslovit cu avansări în grad, medalii şi decoraţii fel de fel; dar nu putuse pretinde bietul homo sovieticus mai mult decît cele 150.000 de ruble (un pic peste cinci mii de dolari) menite să-i recompenseze rafala de geniu. Bătrînul leningrădean ducea o viaţă modestă, cu pensie şi sporuri de veteran, într-un apartament de două camere; cînd iată că, la nici şaizeci de ani de la mitralierea ultimului SS-ist, nişte investitori germani îi propun afacerea vieţii sale: să îşi valorifice marca. Şi nu licenţa de reproducere a mitralierei Kalaşnikov îi interesa pe reprezentanţii capitalului; nu vreun secret tehnic al legendarei căţele ucigaşe AK-47; nimic concret, în definitiv, nu voiau să obţină foştii inamici de la bătrînul inginer militar. Ei voiau să-i cumpere numele! Mai precis, dreptul de folosinţă a numelui Kalaşnikov ca merceonim, ca etichetă comercială. Odată contractul semnat, „Kalaschnikow“ urma să devină marca unei game de produse elegante, etalînd de la ceasuri, umbrele şi brichete pînă la cosmetice bărbăteşti, care ar trebui toate să aibă în comun cu Kalaşnikov-arma anumite atribute, mai mult sau mai puţin cuantificabile, precum trăinicia, străşnicia şi o oarecare frusteţe macho; cum ar veni, caracterul fatal…
E lesne să-ţi dai seama de potenţialul comercial al unui atare brand. Căci da: Kalaşnikov era un brand – în sensul extins – înainte ca negustorii din Apus să îi destineze o carieră în lifestyle. Redutabila secerătoare foc-cu-foc fusese nemurită în pelicule Mosfilm şi pomenită în cîntece de alde Bregovici. Kalaşnikov era un simbol al gloriei sovietice, al amintirii războiului cald şi al ameninţării celui rece. Kalaşnikov era o marcă a invincibilităţii Imperiului Roşu despre care, în anii ’80, în plină invazie a Afganistanului, se spunea că, de cînd şi-a pornit expansiunea, nu a cedat nici o palmă de pămînt; dimpotrivă… Un brand al comunismului, asemeni celor listate nu de mult în revista de faţă. Sau, mai bine zis, una dintre efigiile comunismului, consacrate ca brand în era consumismului. Se întregeşte astfel o vitrină care îi mai etalează pe Gorbaciov, reificat sub formă de vodcă, tocmai el, prohibitorul vodcii în URSS; şi pe Guevara, acest papă-burgheji nemurit de solarizarea ironic comercială a lui Andy Warhol şi menit astfel să se-ntindă pe burţi îmburghezite, ca imprimeu de t-shirt yankeesc…
Ca şi în cestelalte cazuri de „branduri comuniste“, caracterul ideologic paradoxal şi promiscuu al brandului-efigie Kalaşnikov poate fi interpretat contradictoriu: fie ca victorie subversivă, dar de esenţă, a comunismului în epoca „materialismului deşănţat“; fie ca triumf atotcuprinzător al spiritului mercantil şi lenitiv al capitalismului, chiar şi asupra adversarilor săi. O privire mai înţeleaptă istoriceşte ar face însă cele două viziuni să conveargă într-una singură, împăciuitoare şi senină. Ideologiile sînt basme pentru copii mari. Chiar dacă oficial şi-a închinat invenţia victoriei comunismului ori, cine ştie, înfloririi mustăţilor tovarăşului Stalin, Kalaşnikov şi-a proiectat pistolul-mitralieră ca să-şi salveze camarazii asediaţi.
Alfred Nobel, inventatorul de acum un secol şi jumătate al ucigătoarei dinamite, şi-a pus averea în joc ca să instituie celebrul premiu destinat progresului şi păcii, făcînd din propriul nume o marcă a ştiinţei şi conştiinţei îmbrăţişate întru propăşirea umanităţii. Mihail Kalaşnikov, inventatorul păgubos al unei arme care i-a salvat in extremis conaţionalii, dar care a subjugat apoi jumătate din omenire, ar putea nădăjdui la o izbăvire ceva mai mare. Mai ales că providenţa e cea care i-a ales-o! Marea pricopseală a lui Kalaşnikov nu e mulţimea de bani care i-au venit la bătrîneţe, ci ocazia ca numele său să se transforme, dintr-un sinonim al morţii în tranşee, într-un label al vieţii în huzur.

Scornelius 30 October 2006, 4 Comments


(c) bb:aa:uu

… pe LiterNet în cadrul (sau mai bine zis în afara) competiţiei lui Scornelius:

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3932

Alex. Leo Şerban propune să înfigem în Ţeapa lui Ghilduş un mare mititel, 100% autentic, din carne de mici originală, urmînd reţeta ca la carte etc. Eu de colo plusez (de dragul controversei): de ce nu un morman de cărnuri, din care să-şi taie tot bucureşteanul cîte o şaorma? Cum ar veni un chebab gigantic! A ieşit un schimb de e-mailuri polemic, numai bun de publicat pe LiterNet, pentru fanii lui Scornelius… şi nu numai.
Aşadar “Mic versus şaorma”.
Cine învinge? Evident, cultura ;) ))
Un ultim addendum care nu mi-a mai încăput în prefaţă: sîrbii, bulgarii şi pesemne şi alte neamuri de la sud numesc mititelul – kebabcik (cum ar veni, un chebab mai mic); ceea ce demonstrează înrudirea dintre cele două feluri cărnoase, în definitiv ambele variaţiuni ale frigăruii, cum spunea Radu Anton Roman (pomenit şi el pe parcursul e-pistolarului).

telalîcuri 27 October 2006, 1 Comment

Kafka nu “e uîn fuotbalistdt cehhh”?

sarmalisme 27 October 2006, No Comments

Sarma-recital în Lăptărie, 22:00 +
http://www.b24fun.ro/?c=51&clb=452

telalîcuri 26 October 2006, 1 Comment

Boierii minţi-… -tului


(c) George Onofrei

Azi pe la 10 a.m. tocmai treceam pe la poalele Dealului Mitropoliei (întorceam la Unirii, ca s-o iau pe Splai) şi deja era plin de lume pînă jos, spre Horoscop. Pelerini, poliţişti, maşini parcate pînă pe banda a doua (mda, cu avaria pusă)… Compostela, frate! Mă, rog, în stilul lui Mitică…
Senzaţionalul instantaneu al lui George ON/OFF Ray e luat de Sf. Paraschiva, în Iaşi (Chiriţoaia style, musiu). O propun pe Sfînta Paraschiva ca patroană a fotografilor (nu neapărat moldoveni). Asta dacă e adevărat că Sfînta a fost orbită, cînd cu martiriul etc. Care eşti mai tare pe hagiologii să-mi spui?
… Apropo, aşa (Hagiologii) am denumit o serie de articole dedicate reclamelor cu Hagi din Observatorul Cultural, de acum cîţiva ani. Hm, ce-ar fi să le pescuiesc pentru blog?…
La mulţi ani Miticilor cu orice nume şi miticei noastre urbe! Bucurie tuturor!

Uncategorized 25 October 2006, 3 Comments

… Eu cui i-o dau mai departe?

Blogariu a făcut un an (mulţi înainte!). Blogul, nu omul. Acesta din urmă, numitul Lucian Boariu, e un pic mai în vîrstă, dar apucăturile i-au rămas de copil. Cică să ne taguim unul pe altul. Adică un fel de leapşa între bloggeri. Tema e (wow…) branding-ul personal. Om de radio, călit în talkshow-uri şi programe cu ascultători în direct, Marele Boa are tone of voice (a făcut şi epigoni care îi imită intonaţia la microfon), are brand personality şi are slogan, pe care-l repetă la radio destul cît să-i nimereşti frecvenţa şi cu ochii-nchişi:


Boariu. Zis şi Cusurgiu


Cică să fac şi eu acuma, pentru mine însumi.
Luciene, eu n-am vechimea ta, Textier e un brand tînăr şi crud. Aşa că-ţi răspund cu mai multe variante, dintre care îi invit pe oricine să aleagă. Admit şi răspunsuri de “nici o variantă corectă”, ca la examenul de şoferi. Aşadar:


1) Textier. Un tzotzo gogo
2) Textier. Prelucrez textili
3) Textier, pozi mîini
4) Textier ca textier, da’ Boariu-i un boier.

Dacă îmi mai vine vreuna, o adaug. Altminteri eu, ca sloganist, sînt precum croitorul dezbrăcat.
Dar nu asta e important! Important e să dau mai departe leapşa tag-ului. Ei bine, i-o predau lui Dragoş Rouă, ex-deltaic de-al lui Boariu şi amator de jocuri inter-bloguri.
Ţine-o, Dragoşe! E rîndul tău!


Ce ne treb’e nouă:
un slogan la Rouă!

arhivă 25 October 2006, No Comments

Postez un articol publicat în B-24-FUN acum o lună şi linkuit ca atare la vremea lui. Dar cum nu poţi conta pe arhiva altora, m-am trezit că nu reuşesc să îi trimit pe cititori către el… Aşa că… dedicînd o specială fanilor lui Cristinel din Viaţa Studenţească a anilor ‘80…

nu-i scrumbie ca batogu’ / nici arhivă ca weblogu’

Apropo: poa’ să-mi spună careva cine se ascundea sub pseudonimul Cristinel? (Apel cvadragenarilor.)
Iar acum, înapoi la gravităţi:

Ce veţi face următorii cinci ani?

Despre auto-lustru: dincolo de lustruială, primenirea

De curînd am scris cum am cunoscut-o pe Mona Muscă, cînd încă nu intrase-n politică; şi încă nu domina topul simpatiei naţionale. Pe atunci Mona Muscă încă stătea la coadă. Se petrecea în ’92, la o coadă de câteva ore pentru vize, la un consulat. Atunci, acolo, Mona Muscă a intrat în topul simpatiei mele. Acele ore penibile de aşteptare mi-au devenit luminoase, datorită acestei doamne debordând de căldură umană, cu care am făcut haz de necaz (şi care după aceea avea să mă şi ajute mult mai concret). “Nota mea informativă” se încheia cu recomandarea, pe care i-o transmiteam public celei mai iubite profe de română, de a părăsi politica. În fond, păcatul de a fi colaborat acum 20 de ani cu Securitatea se poate cumpăni cu păcatul de a fi colaborat cu actualul sistem politic. Reiau ideea acum, recomandându-i Monei Muscă auto-lustrul. Lustraţia pe care dumneaei a promovat-o legislativ are la origini anticul lustru roman, un sacrificiu ritual care reconsfinţea, o dată la cinci ani, legătura dintre guvernanţi şi popor. O retragere de 5 ani a Monei Muscă din parlament ar echivala cu un sacrificiu; dar şi cu o respingere a celei mai detestate instituţii din partea celei mai populare românce; ar aduce ispăşirea pe care moraliştii i-o pretind; dar pe care şi noi, cei mulţi şi iertători, i-am aprecia-o. Nu îi sugerez să se aşeze la cozi cu căpşunarii. Dar revenirea la militantismul apolitic a acestei foste membre a Alianţei Civice i-ar garanta, peste 5 ani, o revenire triumfală în politică. Câtă forţă i-ar recăpăta gesturile, cuvintele, ideile. Tot aşa: cum ar fi ca Sorin Antohi să se angajeze, pentru 5 ani, prof simplu la un liceu din Moldova? Ce lecţie de nobleţe ne-ar preda prin acest gest. (De părintele Marchiş nu mă îndoiesc că va alege călugăria.)

sarmalisme 25 October 2006, 1 Comment

Redau ca atare mesajul lui Zoltan Andras, liderul Sarmalelor Reci, despre concertul de vineri din Lăptărie.



Alerta ! Concert cu inghesuiala!

Atentie! Am aflat ca vineri 27 octombrie h 22:00 la Laptaria lu’ Enache din Bucuresti
lumea vrea sa inghesuie Sarmalele Reci!
Veniti sa ne ajutati!

Zolistul

Uncategorized 24 October 2006, 21 Comments


(c) Silviu Gheţie

Se înregistrează încă un fenomen dintre cele care nu ne prea onorează ca naţie:
Se descoperă despre X că a colaborat cu Securitatea. Şi atunci – zdrang! i se dau în vileag toate hibele: incompetenţa profesională, impostura cu care şi-a atribuit titlurile, şi-a clădit cariera, s-a cocoţat în ierarhii. Cît timp nu s-a ştiut că e “pătat”, a fost considerat impecabil şi ca profesionist; ba chiar i se aduceau elogii! Acum, nu e de ajuns că-l desfiinţează CNSAS-ul pe plan etic, i se mai strigă deşertăciunea şi pe plan deontologic. Regele e gol! – strigă acum în cor toate instanţele, făcîndu-şi una alteia curaj.
Da, am fost laşi noi, ăştia micii, care am ascultat fără crîcnire placa ălora mai mari…
Dar cum să nu-ţi îndrepţi privirea mînioasă şi suspicioasă către toţi cei care i-au cocoloşit în toţi aceşti ani, i-au glorificat şi ni i-au băgat pe gît, în dispreţul criteriilor valorice şi în dauna celor deopotrivă oneşti şi calificaţi profesional!
“Ah, Johnny Răducanu, ce geniu al pianului…” – spuneau toţi cu ochii peste cap. (Noi, “puţoii”, ne dădeam coate la fiecare gherlă pe care “maistrul” o escamota cu scălîmbăieli.) Acum, după criticul de jazz Peter Banyai, care îl denunţă ca urmăritor al său şi ca pianist cel puţin discutabil; încep să se audă şi timide glasuri de muzicieni care spun: Johnny pierde ritmul; ca acompaniator la pian te derutează şi îţi face varză solourile etc.
În august, am citit trufaşa postfaţă a lui Sorin Antohi la Născut în URSS: m-a indignat atitudinea talibanică, emfatică şi dispreţuitoare în raport cu tinerii (n)ostalgicii din noile democraţii. El, chipurile, cot la cot cu istoricii nemţi şi americani, avea căderea să-i studieze ca pe insecte, să-i disece şi chiar să le facă muncă de lămurire. Un mentor cu încruntări de tartor al junimii estice! În septembrie, citesc cutremurat confesiunea lui Antohi despre cum a fost racolat din liceu de către securişti. Bum: din paradis direct în infern! De la trufia cărturărească la auto-umilirea cea mai înjositoare – aşa, doar dînd pagina! Cum să nu te înduioşeze păţania adolescentului Sorin, care a cutezat să scoată o revistuţă-n liceu? Şi cum să nu te revolte acţiunea securiştilor hărţuitori de copii? Dar, pe de altă parte, cum să nu te nedumerească atitudinea intransigentă a unuia, păţit ca el, în raport cu “eretici” doctrinari ca alde Ernu? Cînd am ales ca, în apărarea cărţii lui Vasile Ernu, să mă situez polemic faţă de Antohi, am făcut-o cu o strîngere de inimă. Omul era căzut, vulnerabil şi încă îşi lingea rănile. Apoi, la cîteva zile după apariţia recenziei, aflu că Antohi îşi măsluise doctoratul! Între timp, publicasem, în finalul unei apologii a Monei Muscă, un apel către Sorin Mărturisitorul să ducă pînă la capăt căinţa şi să se angajeze ca simplu prof la un liceu din Moldova. Nu ştiam pe atunci de cacealmaua lui doctorală. Azi, cînd ştiu, cu atît mi se pare că i-am dat un sfat bun. Antohi se poate reabilita numai de unul singur, luînd-o cu smerenie de la capăt. Dintr-un liceu ca acela în care, acum treizeci de ani, a fost siluit, vampirizat, contaminat. Atunci istoricul chiar ar face istorie.