Uncategorized 06 April 2006, No Comments


(c) Silviu Gheţie

Cînd am zis în Cîntece şi descîntece că muzica “tămăduieşte şi dă viaţă vieţii iar”, I meant it. Tu care citeşti n-ai decît să zici blazat(ă) “mdah, texte”…
Dar dacă altcineva decît textierul este cel care mărturiseşte “cîntecul ăsta al Sarmalelor mi-a salvat viaţa”?

Este cazul lui Alex Mateescu aka Mielu, pe care un cîntec sarmalist l-a salvat, în decembrie 2001, de îngroparea sub avalanşă. Alpiniştii şi montaniarzii ştiu: ca să treci cu bine prin momentele de primejdie e bine să îţi cînţi (”să fredonezi”, cum spune Alex) un cîntec, o arie, o melodiuţă intimă şi totodată mobilizatoare. Alex a ales Şpriţ de vară, un cîntec despre viaţă şi moarte, care îţi insuflă o anumită pace sufletească, vecină deopotrivă cu îndrăzneala şi resemnarea…

[...]
fredonam o melodie nouă de la Sarmalele Reci: “Păi viaţa mea / i-un şpriţ de vară / pe timp de iarnă / fără sifon / Ce l-aş mai bea / ultima oară / înc-o seară / să nu mai mor”

urmează o nouă felie de zapadă, fac primii doi paşi şi mă afund, urmează al treilea, încep să mă ridic…
[...]

Poate mai în asentimentul tău, prietene(ă) din faţa desktop-ului, este experienţa de zilele acestea a lui Red, cel care, pentru a-şi combate spleen-ul vecin cu Angst-ul, îşi întocmeşte un straşnic playlist de opusuri sarmaliste, reţetă pe care ţi-o prescrie – şi eu pe lîngă el – şi ţie…
Şi aşa mi-am amintit de zilele în care compuneam Şpriţul. Era epoca de glorie a cîntecului “Of viaţa mea”. Îl cîntau toţi: şi Minune, şi Vijelie, şi Costi… Îl parodiau Divertis şi Cîrcotaşii. Şi eu de colo vin ca o floare cu “Păi viaţa mea…” N-a fost uşor să îi conving pe băieţi care, ca toţi muzicienii, sînt cîteodată prea sensibili la context. “Lăsaţi, măi, ăsta va fi the real thing”, le-am zis. E ce le-am zis cînd s-au scandalizat că vreau să le fac un text despre “mare şi soare”. Dar despre Trenul tău – poate altă dată…

Uncategorized 04 April 2006, 2 Comments



Am scris acest articol în septembrie 2003, pe vremea cînd mă iluzionam că printr-o abilă acţiune publicitar-culturală ar putea fi salvată din ruine şi redată circuitului turistic istorica berărie Gambrinus de pe Elisabeta colţ cu Brezoianu. Între timp am colecţionat motive din ce în ce mai tari pentru care să renunţ:

  • retragerea de pe piaţa românească a brand-ului Gambrinus din portofoliul Brau Union, posibil sponsor al acţiunii (se pare că, în perspectiva lui 2007, marca trebuia acceptată la nivel european, ceea ce pentru berarii din Griviţa ar fi fost… misiune imposibilă);
  • (mai tare:) litigiul de ani buni de zile asupra clădirii (corpului de clădiri);
  • (şi mai tare:) nici una dintre berăriile Gambrinus ale lui Caragiale nu se aflau pe amplasamentul respectiv, care aparţinea unui Gambrinus tîrziu, înfiinţat în 1941 (cf. A.I. Rozei).

Dincolo de iniţiativa falacioasă, trasată… la o bere, alături de amicul Iulian Fecioru (actualmente copywriter la Gavrilă), rămîne ideea în sine:

[...] Contează poate mai mult că noi, cei de azi, publicitari sau consumatori, edili sau cetăţeni, urmaşi ai lui Mitică prin naştere sau prin adopţie, nu ştim să preţuim (nici) această moştenire a celui care ne-a făcut caricatura pe generaţii întregi. Berăria Gambrinus, care ar putea deveni un sanctuar turistic-cultural, asemeni casei lui Kafka din Praga sau a casei Julietei din Verona, rămîne ca o plagă imundă în inima oraşului…
[...]

(tot articolul)

Uncategorized 03 April 2006, No Comments



Eu i-am răspuns…

… lui Liviu Şerbănescu, specialistul în muzică al Evenimentului, care mă aşază astfel într-un panteon al textierilor.
Cică “Sarmaua invizibilă”