Uncategorized 27 April 2006, No Comments


Într-un peisaj teatral plin de piese româneşti cu nume anglicizate, am optat pentru o comedie italienească cu supratitrare în română.
Diseară la Bulandra, sala Izvor, doamna mea şi cu mine vedem Arlecchino slugă la doi stăpîni (Arlecchino servo di due padroni) de Carlo Goldoni cu trupa de la Piccolo Teatro, în regia regretatului Strehler.
Pentru cine nu ştie, Goldoni a fost un veneţian din sec. XVIII (ca Vivaldi şi Casanova), epoca perucilor pudrate, a libertinismului decadent şi a carnavalurilor interminabile. De fapt, de aici şi-a mîncat Goldoni pîinea: majoritatea comediilor sale au fost comandate cu ocazia carnavalurilor. Românii îl ştiu mai ales pentru Bădăranii (I rusteghi), ecranizată în anii ‘50 cu Birlic, Giugaru şi tînăra speranţă Carmen Stănescu. Alte succese româneşti au fost Gîlcevile din Chioggia (Le baruffe chiozzotte) şi Cafeneaua (La bottega del caffe’). Arlecchino… a fost şi ea un hit ani de zile la Nottara, cu Mălăele şi Teodosiu.
Dar capodopera absolută a Veneţianului este Hangiţa (La locandiera), piesă de un psihologism complex, care face definitiv trecerea de la caracterele moliereşti (în fond, rafinamente clasiciste ale măştilor Commediei dell’Arte) la realismul secolului următor, mai pe gustul nostru (vezi alde Cehov sau Caragiale…). Grosso modo şi în linii foarte mari (că tot nu mă citesc foştii profi de la Limbi Străine), dacă Beaumarchais a pregătit Revoluţia, Goldoni a pregătit Reforma.
După care lăsăm Bucureştiul pentru o săptămînă la munte (pauză de blog, la revedere pe 5 mai).
Pînă atunci, cui îi e dor de mine poate să îmi audă versurile pe excelenta muzică pentru care au fost scrise. Aşadar…

Sarmalele Reci live:

- 28 apr. în Preoteasa!
- 4 mai în Expirat!

“Preoteasa ghiftuită după Paşti”
vineri 28 apr. 22:00
Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Student Club (parter)
Plevnei 61, Tel: 0040 21 3149166; 3152542
www.ccs.ro/program.shtml
De două ori pe an (primavara şi toamna) Sarmalele Reci concertează în celebrul stabiliment al studenţimii bucureştene, nemurit într-unul dintre primele cîntece sarmaleşti, licenţiosul “La Preoteasa”. Intrare la preţuri studenteşti (vezi link).


“Sarmalele Reci – aliment expirat”
joi 4 mai 22:00
Club Expirat, Brezoianu 4
http://www.expirat.org/
Sarmalele Reci se întorc pe scena cu coloane din Dealul Spirii, în cel mai decadent club bucureştean. Alimentaţie grea, “expirată” pentru un public mereu proaspăt şi dezinhibat!

Uncategorized 21 April 2006, No Comments



Dubla urare cu miel şi purcel are avantajul că poate fi trimisă de ambele mari sărbători din an. Başca nici nu-l ofensează pe destinatar, cum din păcate era cazul originalului, cu mielul spurcat la botic. Că, de fapt, nu ştii cui i se adresează mielul: celui de lîngă el sau celui din faţă… Mulţumiri, Barosane!
Ocazia Paştelui nu e tocmai momentul prielnic să reflectăm asupra înrudirii profunde, ascunse, dintre urătură şi înjurătură… Dar tot îmi scapă una inofensivă: înjurătura aia cu trimisul la matrice, la genitrice – este, la originea ei vaginală, tot un îndemn la renaştere: du-te-n p… , ca să renaşti, ca să te reînfiinţezi, ca să te (vorba reclamei) reinventezi.

Uncategorized 19 April 2006, No Comments


(c) Silviu Gheţie

După ce au umplut de sînge problematica blogurilor, fetele de la Cotidianul lovesc din nou. De data asta victimă le e breasla textierilor.
Toate prejudecăţile sînt acolo: ce inteligenţi sînt Paraziţii, ce… viceversa sînt ASIAticele, ce păcat că lumea ascultă muzică uşoară în loc de Lied-uri şi alte opusuri cu librete intelectualiste!…
Diferenţa faţă de obişnuitele articole haioase din EvZ şi Libertatea, cu liste de perle textiereşti care ajung de obicei în repertoriul viral, este pretenţia de expertiză, tonul superior şi uşurinţa cu care se dau verdicte şi se pun stigmate.
Au fost contactaţi (pe cît se pare, telefonic…) ca să-şi dea cu părerea:
- un compozitor/producător (Adrian Ordean),
- un cîntăreţ (Adrian Pleşca “Artanu”) şi…
- un cantautor/lider de trupă (Dan Teodorescu, autor al unor superbe texte, dar pe propria muzică, pe care şi-o fasonează după propria metrică variabilă).
Textierii propriu-zişi n-au drept la cuvînt în ziarul din care chipurile “înţelegi mai mult”.
Înţelegi mai mult… poate despre cum este să fii ucenică ziaristă într-un mediu de oldboy-ji care dau tare boxele la cîntecele pline de p… şi f…, scrutîndu-te libidinoşi: inteligent, nu? ghă-hă… ghă-hă…
Personal, găsesc mai multă feminitate, inteligenţă emoţională şi spirit subtil intuitiv, – în tipologia curtezanei care face naveta amoroasă între America şi Asia…
Articolul este ilustrat cu fotografia O-zonaticilor, cunoscuţi pentru gafele cu Picasso, teiul şi beep-ul, uitîndu-se că, pentru fraţii noştri dulşi-grăitori, românofonia este – totuşi! – o asumare hotărîtoare şi eroică… Inabilităţile le sînt răscumpărate pe deplin de textul la “De ce plîng chitarele”, ale cărui subtile personificări, asindetonuri şi aliteraţii ar trebui să pună la respect pe orice condeier român, mai ales dintre cei care “înţeleg mai mult”.
Evit tentaţia de a fi maliţios pe marginea titlului “Oligofrenele muzicii mioritice”… şi îmi declar toată simpatia pentru graţioasele victime de gen feminin ale falocraticei şi cazonei prese româneşti.
Redau fragmente din comentariul meu:

Articolul de faţă se înscrie în seria “hai să facem mişto (…) de textele de muzică uşoară” iniţiată şi continuată de colegii de la Ringier. De pildă, ASIAticelor le negaţi dreptul de a cultiva stilul “bagaboantă” (te aştept la semafor, dragoste fără pastile etc.), în timp ce Paraziţii, recunoscuţi pentru machism şi misoginism, sînt mingîiaţi pe creştet… dar pt. o parodie în afara chestiunii (acea înţepatură destinată comunităţii hip-hop de la noi, excesiv de mimetică). Sînt sigur că în curînd veţi pregăti un adevarat dosar “Texte”, mai consistent şi mai bine documentat, în care textieri de talia lui Olaraşu să nu fie puşi la zid a priori (…) “Moşule, ce tînăr eşti” este un simpatic oximoron care face plăcere multor colegi de ai voştri de redacţie aflaţi la (a doua) vîrstă a întrebărilor… Problema în textele pop-rock nu este simplitate vs. savantlîc. Artanu nu v-a povestit de cîntecul Timpurilor Noi din anii ‘80, în care pur şi simplu era înşirată lista de boli din prospectul unui medicament? Primul cuvînt era “sexinapetenţă” (apropo de “moşule”)… Idealul despre lyrics este cel exprimat de Police: “De-do-do-do, de-da-da-da / They’re meaningless and all that’s true”.

Uncategorized 18 April 2006, 2 Comments

http://www.eugen.ro/blog/?p=153


Cu privirea-n pămînt şi mîna dreaptă la inimă recunosc: Adi Mironescu are supremaţia culesului de trandafiri publicitari de la Moldova. (Dacă tot îi are zilnic sub nas… )
Lui Adi îi datorez suculentul exemplu de faţă. Straşnicul slogan “păli-v-ar foamea” al bestialei pizzerii ieşene pare să devanseze pălitura firmei buzoiene de catering. După ce m-am dezmeticit din euforia, vecină cu sindromul Stendhal, provocată de vederea atîtor perle comunicaţionale la un loc (”mopseria”, strigături carnavaleşti tip “arde-frige”, grafică şi poze stridente, pizza cu mînuţe şi ochişori, arcada în “M” ca la McDonald’s etc.), îmi trag sufletul şi încerc o teoretizare.
Pălitura ieşeană pare să-mi dea binişor îndărăt ceasul întîietăţii în materie de slogane la optativ. Acuma. Optativul este un mod verbal folosit în româna colocvială în urări sau înjurături, aprecieri sau afurisenii (pupa-ţi-aş, bătu-te-ar, vedea-te-aş, mînca-te-ar, lua-mi-ai… etc.). Utilizarea lui în publicitate e o îndrăzneală creativă, o breşă în manierismul consumist al textelor aseptice, (ca şi) traduse din engleză, tipice aşa-zisei limbi de plastic. Şi cu atît mai mult, folosirea acestui mod verbal în slogan – gen al brevilocvenţei rezervat predilect definiţiilor cu fason nobiliar, tocmai datorită logicii corporatiste (de inspiraţie heraldică) în care funcţionează.
Româneşte pentru români, aşadar. Folcloric şi tîrgoveţesc pentru piaţa românească, pentru publicul ieşean încă nealienat, trăind, respirînd şi consumînd în plină tradiţie a iarmaroacelor.
Bănuiesc în spate un investitor italian…

arhivă 17 April 2006, 1 Comment

La un an de la publicarea în B-24-FUN a acestei pungi dedicate Bicentenarului Andersen, o reiau aici, ca să-l serbăm încă o dată pe povestitorul cu numerologie bizară (11+1 lebede, 5+1 sirene), care se bucură probabil acolo sus, de acest 200+1 venit din Dacia (ţară omonimă cu Danemarca lui pentru mulţi cărturari din Evul Mediu şi Renaştere).


Andersen decolorat

… sau, pentru noi, lebedele: www.hca2005.dk

Ceva Andersen? – De colorat, de decupat, de lipit abţibilduri? Avem Sirenuţa… – Nu, nu Sirenuţa, că moare la sfârşit… – Nu mai moare, doamnă, se poate?! Acum rămîne cu prinţul… Happy end, doamnă: să nu se indispună copiii… Şi ia uitaţi ce sutien decent are, din cochilii, ca să
evităm nuditatea… – Ce drăguţ… – Dar poate doriţi Soldăţelul de plumb… – Care, ăla şchiop? Cu balerina lui ticăită? – Se poate, doamnă!? Ia uitaţi ce Soldăţel valid avem aici: e biped! e declarat apt de toate comisiile! e avansat plutonier! Iar Balerina acum dansează latino… – Hm, eu ştiu?… Cam deprimantă totuşi povestea: prea mor amândoi… şi n-aş vrea să-l stresez pe-ăla micu’… – Dar vă rog, doamnă… Nu sunteţi dumneavoastră la curent: în noile ediţii trăiesc amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi… – Nu zău! – Desigur, doamnă, acum tot Andersenul e nonviolent, optimist şi politiceşte corect… –Fetiţa cu chibrituri? – Merge cu bunica-n Antalia! – Împăratul cel gol? – I-au pus chiloţei Botezatu…
ORI poate vreţi, dragă doamnă, un Andersen tradus şi neadaptat: de citit, de visat, de fermecat copilăria de toate vârstele. Acum, că-n Valahia e vremea socului şi în lumea largă e Bicentenarul Andersen, să le citim copiilor, nepoţeilor şi finuţilor acele poveşti triste, (dar) pline de umor, cu sfîrşituri nu tocmai happy, care întredeschid însă poarta spre o fericire mai autentică.

Duminică de aprilie la Mogoşoaia…
Acest băieţel cu jet sănătos e fi-miu (5 ani şi 10 luni), căruia i-a venit pipi chiar acolo, lîngă giganţii de bronz ai comunismului.
Cine vrea semnificaţii, conotaţii şi alte literaturicale pe marginea acestei întîmplări simple, are tata: Pipi scurt în Rotondă, poezie recentă de a mea publicată în cel mai recent nr. Tiuk!
Din întîmplare (sau din contră) este vorba tot de un pipi la statuile unor corifei, dar ai literaturii…


(c) Silviu Gheţie

… am dat de o interesantă dezbatere în Ziua.

Pasionata apărare a piesei în numele libertăţii la expresie, făcută de Iulia Popovici, critic de teatru (şi preţioasă prietenă a Sarmalelor Reci), primeşte replica lui Dan Dungaciu, profesor de sociologia religiilor, care acuză piesa de incorectitudine politică!
De remarcat că articolul meu Iaşii în iarmaroc, scris la cîteva luni după scandalul din decembrie, împacă ambele poziţii, desfiinţînd o prejudecată pe care ambii specialişti (în teatru, respectiv în religie) o întreţin în numele unui antagonism de circumstanţă: independenţa teatrului faţă de religie.
Ciudat este că ambele titluri frizează acelaşi adevăr tăinuit, trecut sub tăcere, ca să nu zic cenzurat: “Cînd preoţii vorbesc despre teatru” titrează Iulia Popovici, vrînd să marcheze o presupusă incompatibilitate; “Sărbătorile ‘laice’ de Crăciun” – ripostează sociologul Dan Dungaciu, evocînd inadecvarea social-culturală a montării în perioada Sărbătorilor.
Dar… preoţii sînt (totuşi) cei care au inventat teatrul! (Iar confraţii Iuliei Popovici, dacă nu cumva chiar ea însăşi, obişnuiesc să ne îndemne apologetic să mergem la teatru ca la o instituţie sacerdotală, în care se îndeplineşte un ritual purificator…)
Pe versantul opus al baricadei, Dan Dungaciu face aluzie la “celelalte” sărbători nataliţii, cele “normale”, religioase, care – aminteşte textierul – au şi astăzi o puternică componentă misterică, ritualico-dramatică (mai ales în fieful regional precilect al Irodului şi al Viflaimului – subliniază articolul meu).
“Misteriu” este poate termenul care defineşte cel mai bine tulpina comună a manifestărilor contemporane deopotrivă teatrale şi religioase (creştine). Misteriul, înrudit etimologic cu mistica şi misterul duhovnicesc (taina, în terminologie ortodoxă) stă la originea manifestărilor teatrale moderne, străbătută încă şi de ecouri din epoca impersonării catartice a tragediei antice…

Uncategorized 12 April 2006, 2 Comments


Sînt ultimul răcnet în materie de gadget-uri de ştabi.
Ideal pentru alde Gigi Becali: cu această sculă,

  • îţi poţi ţine numărul rugăciunilor în timp ce…
  • schimbi canalul…
  • şi te mai şi relaxează (odată cu seria de tatăl nostru spusă în gînd), mai ales cînd zappezi pe televiziunile duşmanilor…
  • şi, nu în ultimul rînd, te face să arăţi smerit chiar şi atunci cînd te umfli-n pene, patriarhal chiar şi atunci cînd te răţoieşti şi oricum foarte barosan (cool pentru mase)…
  • mai ales cînd eşti tu cel care apare pe ecran, caz în care telecomanda-rozariu este un subtil indiciu care să le reamintească telespectatorilor să mai schimbe canalul…

http://www.plusminus.ru/remote.html

Uncategorized 12 April 2006, 4 Comments


… este al unei firme de catering din Buzău

Recunoaşte, cititorule de oriunde, că fiţoşii din Bucale n-ar fi avut aşa tupeu…
A nu se uita, totuşi: o îndrăzneaţă tentativă din ‘96-’97 (ehei…) de folosire a optativului augural a venit din partea unuia dintre producătorii de croissante care îşi făceau atunci reclamă crîncenă pe TV: “Ce ţi-aş face de te-aş prinde…”
… Dar nu era propriu-zis un slogan, ci o vorbă memorabilă, care ne atrăgea inevitabil expresivul dar inexprimatul răspuns (la optativ colocvial) “Mînca-ţi-aş!”…
(Aşadar tot pe food…)
Din păcate, a urmat un deceniu de constipare în domeniu, pentru ca astăzi să putem în sfîrşit primi în plin stomac urarea cateringarilor din urbea covrigilor pe sîrmă.
De remarcat la realizarea publicitarilor buzoieni: subtila preluare a simbolului stomato-gastro-enterologic al cercurilor în gura rezervorului dezbuşonat. Subtilă opţiunea pentru dacie, vehicul fomistic prin excelenţă.

Sărut mîna (pentru masă) lui Scrintin