Uncategorized 14 March 2006, 4 Comments


(c) Eugen Erhan & Tudor Muscalu

Bucurie pentru fanii Fredo & Pidjin!
Cei mai celebri porumbei malefici sărbătoresc 1 an de Story Blog, prilej cu care au lansat o serie de wallpapere şi imprimeuri pentru fani.
Moda a fost lansată de curînd la RoBlog, unde Eugen Erhan, supremul desenator al stripului, a produs furori exhibîndu-şi pe hanorac “odioasele” progenituri înaripate.
… Şi gata Fredo-Fashion-ul!
Precedă-ţi contemporanii şi pune-ţi pe tricou sau pe desktop sperietoarea perfectă pentru virusul aviar!

Uncategorized 13 March 2006, No Comments

De acum nu îmi mai postez “pungile” pe blog…
Pentru că sînt disponibile pe noul sit 24FUN, inaugurat joi seara!!!
Săptămîna asta am un articol tare, în răspăr, pe tema caricaturilor daneze: “Caricatura cu cap vidia”. Cine sînt “Aiatolahii analizei” şi cine “Nastratinii sintezei”? Află de aici.

Uncategorized 10 March 2006, No Comments

După o zi veselă ca un parastas alături de cei dragi (vii şi morţi), mi-am amintit de Laura Stoica.
Am primit incredibila veste aseară, la petrecerea B-24-FUN, de la Kirk, care o aflase la puţin timp după accident. Era prea distrus să fie o farsă… Laura era cu un an mai mare ca el şi cu un an mai tînără ca mine.
Laura a fost o mare cîntăreaţă pe o scenă plină de actori grăbiţi.
Laura a fost o prietenă a Sarmalelor Reci, în ciuda ironiilor cu care “sleiţii” şi textierul lor au tachinat-o uneori cordial, fără a-i ascunde totuşi preţuirea. Duetele ei cu Zoli au rămas în amintirea fanilor. Iar cine a ascultat-o cîntînd Fever înţelege cît de mult am pierdut.
Frumoasă, firească şi subtilă, Laura a fost întotdeauna deasupra celor mai mulţi dintre noi, deşi nu o arăta. Acum, cînd este sus de tot, ne priveşte cu zîmbetul ei îngăduitor şi cald. Ştiu sigur. Prea a fost o zi senină azi.

Uncategorized 10 March 2006, No Comments

Din ciclul “Faruri, vitrine, fotografii”, astăzi…
medalia-revers: transferă prestigiu dinspre cel care o primeşte înspre cel care o dă.

Uncategorized 10 March 2006, 1 Comment



… netul ştie pe de rost…

Uncategorized 10 March 2006, No Comments



Apropo TV cu mandea!

Duminică 12 martie pe ProTV, la 13:15 şi în reluare seara la 0:30, vezi-mă cum comentez cîteva reclame, alături de Andi Moisescu şi 2 celebri maeştri ai şicanării.
Normal că eu ţin partea publicitarilor… cît este posibil, că, la un moment dat…

Dar mai bine uită-te şi vezi (port un polo-shirt nou, albastru).

Uncategorized 09 March 2006, No Comments


preluat de la criz

Propunerea mea de bule (mai puţin savuroase, recunosc):

- O rămîi! – C’eşti copil! – Muieţi-s posmagii?

Uncategorized 08 March 2006, 1 Comment

Cu plăcere m-am supus solicitării Adinei Diniţoiu de a participa la dezbaterea Observatorului Cultural - “Jurnalism cultural vs. critică literară” – declanşată de un recent articol al lui Dan C. Mihăilescu.
La chestionarul:


1. Care ar fi definitia jurnalismului cultural si cum se manifesta astazi, in presa romaneasca?
2. Credeti ca jurnalismul cultural si critica literara se afla intr-o relatie de complementaritate sau de excludere (sau de alta natura)?
3. Poate fi vorba de o modificare notabila a discursului critic in jurnalismul cultural?

am răspuns astfel în ultimul Observator Cultural (nr. 53/2 martie):

1. Ca rubricaţie jurnalistică, “cultura” este pusă la noi laolaltă cu “divertismentul”, cu “mondenul” sau, în cazuri mai onorante, cu “educaţia” şi “media”. La “cultură” sînt trimişi jurnaliştii ucenici, ca să-şi facă mîna. A fost şi cazul meu în ’87, cînd am fost trimis să tratez subiectul brigăzilor artistice studenţeşti (forme ale disidenţei, că tot veni vorba)…
Privită încă separat de restul fenomenelor sociale, cultura este tratată în presa românească fie ca loisir, fie ca obligaţie împilatoare (de cînd n-aţi mai fost la teatru?, subînţelegîndu-se “inculţilor”).
Sînt multe reviste culturale de la noi care fac eforturi în a re-propune cultura ca un fenomen integrat societăţii. Dar… opoziţia vine de multe ori “chiar din partea casei”, de la acei cărturari care ţin prea mult la rolul de luminători ai neamului şi pe care îi vexează posibila asociere, fie şi prin paginaţie, cu vreun artizan care sculptează mînăstiri din chibrituri (deşi poate acesta din urmă are un mesaj important de transmis)…
Ca jurnalist cultural, mă consider un produs al viziunii “integrate” asupra culturii. Direcţia, inaugurată în anii ’90, de deschidere către “polis” şi “civis” a unor intelectuali români importanţi, din universităţi, reviste şi alte instituţii, m-a format şi mi-a trasat cariera, chiar destinul. Am sărit dinspre Dilema şi Observator înspre Capital şi AdvertisingMaker cu perfecta conştiinţă că economia şi marketingul sînt forme ale culturii, la fel ca şi religia sau sportul! La Observator am ţinut cîţiva ani o rubrică numită “Cultură & consum”, cu o intenţie oarecum declarativă, chiar polemică, la adresa direcţiei bovarice, tîrziu-romantice, a “corifeilor” Culturii cu majusculă. Actualmente mă simt foarte provocat să-mi ţin rubrica periodică în B-24-FUN. Ştiu, e o “fiţuică de cîrciumă”, dar cultura se face (şi) în cîrciumă! (Honni soit…)

2. Cartea nu mai e un obiect sacru. Literatura nu mai e o religie. Critica literara nu mai e o teologie. Critica literară dispune în schimb de o sumedenie de instrumente performante de analiză care fac din ea o disciplină de elită, inspiratoare şi normatoare pentru celelalte genuri de critică (şi de discurs metacultural) – mai impresioniste, mai vagi, mai “aeriene”. Nu o dată disciplinele literare au fecundat cu succes alte domenii de studiu cultural.

3. Venind dinspre publicitate, îmi place asemuiesc în glumă criticul cu un copywriter: în definitiv, amîndoi au o marfă de lăudat! Iar cum cartea e tratată tot mai mult ca un produs comercial, autorii ca vedete, editurile ca brand-uri – nici nu e o glumă prea deplasată! Provocarea actuală a criticului este să “vîndă” cărţi, pledînd totodată pentru literatură în sine, în faţa unui public care nu (prea) mai citeşte, nu (prea) mai gîndeşte, nu (prea) mai trăieşte plenar. Marile virtuţi ale criticului de azi sînt deschiderea faţă de cititorii latenţi şi un anumit entuziasm de tip iluminist.
Spus sub formă de “nutopie” SF, criticii (literaţii în general) sînt depozitarii unor taine vitale pe care omenirea e pe cale să le piardă, printr-o fatală inconştienţă. Şi atunci rolul lor este să îi reiniţieze pe pămînteni, printr-o muncă dificilă, plină de neajunsuri, dar şi de mari satisfacţii.
Dan C. Mihăilescu însuşi este o figură emblematică pentru acest nou destin al criticii. Apariţia sa la televizor, vorbind despre lucruri aparent firoscoase, într-un format mai degrabă arid – se dovedeşte mai caldă, mai umană, mai încărcată de simpatie şi de emoţie decît în cazul “frumuşeilor” de tip Andreea şi Mircea, cei angajaţi cu mare tam-tam să îi consoleze, să îi împace şi să îi reunească pe oameni. Succesul lui Dan C. Mihăilescu la categorii diverse de telespectatori este o dovadă a faptului că direcţia aceasta, a criticii tip Reader’s Digest, este una posibilă. Mai mult chiar: este o comandă socială!

Uncategorized 08 March 2006, No Comments

Articolul “Un erou american – Teo Peter”, apărut în România Liberă din 15 februarie, a fost urmat de o serie de ecouri care mi-au determinat această “modalizare”, găzduită după încă o săptămînă de cel mai tare ghid bucureştean. Eventualii americanofobi de circumstanţă vor avea un miez tare de înghiţit…
Articolul iniţial a fost preluat de diverse bloguri, situri şi portaluri (după ce – culmea ironiei – fusese respins de importante publicaţii româneşti pe motiv de suprapunere cu o fandosită sărbătoare importată din SUA)…


Anexă la un articol respins de trei ziare fiindcă nu cadra cu Valentine’s Day

Teo Peter este campionul tragic al unei generaţii de artişti care, în plină eră comunistă, nu doar au propagat muzica americană, modul de viaţă american şi libertatea de aici consecventă, dar au şi crezut cu toată fiinţa în idealurile Americii. „Agenturili” occidentale de care se temea Ceauşescu nu veneau desantate din B52-uri, ci apăreau spontan în licee şi case de cultură: erau grupurile de rock, de jazz sau de folk care îi angrenau pe tineri într-un mod viu şi direct, pe care Daciada şi Cântarea României nu l-au egalat niciodată. „Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare” – spuneam în România Liberă de miercurea trecută. „Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.”
Nimeni nu i-a angajat pe Teo & Co, decât propria conştiinţă. Nimeni nu le-a dat simbrie. Nimeni nu i-a răsplătit decît publicul.
Răsplata a venit însă din lagărul advers, nevăzut. Din partea unui inamic insidios, greu detectabil. Cine dă vina pe americani – uită de indiferenţa românilor, de la martori până la oficiali. Cine strigă azi lozinci anti-americane pe Batiştei ar fi primit poate o replică plină de spirit din partea celui care a iubit America cu toate cele 4 strune ale chitării bas, cu toate sutele de cîntece ale sale. Nu America l-a omorât pe Teo. America l-a ţinut în viaţă. Moartea i-a venit – se pare – de la acea formă de terorism al sorţii pe care unii dintre noi o numesc Diavol.

(Acum şi la pungă de plastic, B-24-FUN, 2 martie 2006)
Uncategorized 01 March 2006, No Comments

Cel mai nou manifest al grupului de artişti plastici Titirezias este de azi disponibil pe LiterNet.
Posterul online este însoţit de articolul meu “Un erou american: Teo Peter”, apărut prima dată în România Liberă din 15 februarie şi preluat apoi de Hotnews.
Triplul cuvînt-înainte este semnat de Andrei Oişteanu, Filip Stoler şi Harry Tavitian, cărora le îndrept mulţumirile mele, alături de recunoştinţa faţă de Răzvan Penescu, web-maestrul LiterNet-ului.