Cântecul „Mai bine viu decît mort” (albumul Vaca, A&A, 2003) este una dintre ultimele compoziții ale lui Iordache pentru Sarmalele Reci (eu sper să fie și altele pe viitor, de aceea nu am zis ultima-ultima).

Este un „punkuleț” melodic, căruia Zoltán și Emil i-au făcut o orchestrație mai complexă, ceea ce îl apropie de un fusion mai pop-rock-așa… Important este că Zoltán a avut ocazia să-și pună în valoare vocea „frumoasă”, dar și să „muște” vehement pe alocuri. Intrat pe mîna maestrului Victor Panfilov, cîntecul a primit o

Uncategorized 23 January 2020, 126 Comments

Hei-hei-hei (titlu oficial: Drumul) este un cântec al Sfincșilor pe care-l auzeam des în anii 1979-80 pe Programul 3 al Radiodifuziunii (singurul post în FM de atunci, destinat tineretului). I-am ținut minte refrenul, care mi s-a părut unul dintre cele mai catchy texte din zona de hedonism și umanism:

Hei-hei-hei, prieteni ai mei,
să cântăm, să dansăm cu toții-ntr-o seară!
Hei-hei-hei, bărbați și femei,
să petrecem ca și cum ar fi ultima oară!

Nu mai știu strofele, îmi amintesc doar un distih care mă distra f. mult atunci:

Și dacă-ți iese-n cale vreodată un marțian
și te întreabă despre omenire…

Urma ceva de genul: spune-i (marțianului) că noi suntem o specie care iubește viața, trăiește pentru a iubi… tot ceva pe „carpe diem”, așa…

Când am compus textul la Șpriț de vară pentru Sarmalele Reci, am avut ca inspirație două repere: Le Dernier repas al lui Brel și Hei-hei-hei-ul lui Aldea.

Zilele astea, la moartea lui Dan Andrei Aldea, mi-am amintit de refrenul acesta care ne îndemna să trăim intens ca pentru „ultima oară”. M-am gândit să-l petrecem pe marele muzician cu versurile hedonice, de parastas dionisiac, pe care el însuși le-a cântat (poate chiar le-a și compus).

Am căutat pe Youtube și am găsit cântecul: îi zice Drumul și are niște versuri complet conformiste, pe linia trasată de PCR pentru „muzica tânără”. E același Hei-hei-hei ca pe Radio 3, dar… are alte lyrics-uri, lipsite parcă de aderență cu spiritul vital al melodiei. M-am uitat pe legendă și am văzut că Drumul a apărut pe un LP colectiv, Formații Rock – vol. IV din 1980, împărțit de Sfinx cu Semnal M, Roșu și Negru, Cristal și… pardon… Savoy; și că muzica lui DAA a avut-o ca textieră pe Cristiana M. Ioan (activă la începutul anilor ”80).

De ce această diferență dintre versiunea „liberă” de la radio și cea prelucrată cenzorial de pe disc? De ce la radio puteam să ne distrăm împreună și pe disc trebuia să ascultăm povețe moraliste despre „drumul drept în viață”? Răspunsul e perfect sintetizat de Ilie Stepan (Pro Musica) în interviul acordat lui Nelu Stratone pentru recenta sa carte Rock sub seceră și ciocan:

Cenzura era de trei tipuri: de spectacol, de radio-TV și cenzura Electrecord (casa de discuri – n. F.D.). Cea de spectacol era cea mai ușoară. Cel mult trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. (…) A doua fază era în cazul înregistrărilor de la radio și TV. Dacă i se părea ceva suspect cuiva, dădea un telefon și de a doua zi piesa nu mai apărea. Se ștergea banda audio sau video. Cea mai năprasnică era cenzura de la Electrecord. Dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, și se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau. Nu mai puteau fi recuperate. Era un pericol major. Acolo era cenzura era cea mai severă (STRATONE: 39).

Așadar, ceea ce se difuza pe un post de radio în unde ultrascurte (receptat de numai câteva mii de aparate) trecea de o vamă cenzorială mai îngăduitoare, dar ceea ce se grava pe disc trebuia să primească aprobări beton! Și să nu uităm că lui DAA tocmai îi fusese interzis discul cu Aricii cu un an în urmă (vezi postarea precedentă).

Ne rămâne să-l petrecem pe DAA „ca pentru ultima oară” ascultând cântecul ca atare și înlocuind în minte refrenul cu cel original. Ah, ba nu! Ne mai rămâne ceva: să îi rugăm pe arhivarii și fonotecarii SRR-ului să găsească versiunea de radio a acestui frumos cântec.

Uncategorized 22 January 2020, 27 Comments

Ce nu am apucat să discutăm cu Dan Andrei Aldea.

DAA a suferit în 1979 interzicerea discului „Zece arici înamorați” (din cauza scherzo-ului de față B, „Noi nu ne temem”, al cărui umor „șopârlistic” prefigura optzecismul) și, drept consecință, retragerea întregului tiraj de pe piață la câteva zile de la lansare. În primă instanță, cântecul trece de vigilența comisiei, care se obișnuise să verifice mai cu seamă textul. Versurile îi aparțineau lui Marin Sorescu, poet „safe”, intrat în manuale. Or subversiunea se găsea mai ales în partea de muzică și anume în parodiile la stilul odelor patriotice, al baladelor etno-folk de tip Tudor Gheorghe și al folclorului oficial.

(O altă chestiune nediscutată, pe care DAA ne-o lasă să ne frământe în lumea de dincoace, este relația sa complicată cu folclorul și „moda” prelucrărilor ethno-rock, pline de „ciobănei și mielușei”, după cum spunea el însuși cu ironie, făcând mai ales aluzie la Phoenix.)

Bașca nici versurile nu sunt tocmai inocente: pare o fabulă „cu cheie”, care se pretează la descifrări multiple și fanteziste. Cine sunt omizile? Cum adică nu se tem? Cum adică refuză „doctoria”?

Postez varianta lyrics-video (impropriu numită karaoke), ca să puteți savura pe deplin textul:

(LE) Descopăr un link pe pagina de Discogs, cu explicația lyricsurilor: „… povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta.” Această opțiune textuală face din DAA un precursor al ironiei optzeciste care maimuțărea discursul dominant de tip Scânteia („Ferit de intemperii, grâul de toamnă…”, „Drumul spre lumină trece prin uzină” – Timpuri Noi, „Fabrici și uzine” – Al. Andrieș, „De la Salva la Vișeu, târnăcopul cade greu” – Cargo etc.). ((Btw, tânărul Andrieș lucrează coperta, pe care și apare creditat.))

sarmalisme 11 July 2019, 104 Comments

muzica: Emil Viciu

text: Florin Dumitrescu


Nimeni, nimica, nicicînd, niciodată,
nu crede să poată,
nu poate să creadă
că viața lui Cristi a fost salvată
de catre MTV…

Nimeni, nimic, niciodată, niciunde,
nu spune că poate,
nu poate răspunde
dac-a fost sau dacă nu o minune
ca la MTV…

Cît pe ce să-și taie venele,

articol publicat în IQads, 14 ianuarie 2015
În publicitatea românească, Mihai Eminescu este unul dintre cei mai prezenți autori: fie prin citate, fie prin parodii, fie prin evocări ale figurii poetice. Ca toate valorile patrimoniului național, Eminescu are putere de influență și înrâurire asupra conștiințelor. Ce să mai! Chiar și atunci când e pastișat, ironizat, ridiculizat etc., Eminescu vinde.
Însă Eminescu este mai special printre giganții culturii. Pe Einstein nimeni nu se sfiește să-l caricaturizeze în reclame, cu părul său vâlvoi și ochii larg deschiși a inspirație; la fel, pe Newton, în momentul în care-i pică măru-n creștet sau pe Leonardo pensulând la Gioconda etc. Cu Eminescu treaba stă mai complicat: el este figura sacrosanctă a culturii românești, totemizat și tabuizat în peste un secol de propagandă națională. Publicitatea, aflată la mijloc între cultura populară (din care se inspiră cu larghețe) și cultura oficială (pe care o respectă cu prudență), s-a văzut nevoită să oscileze, în cazul lui Eminescu, între cele două perspective, de multe ori contradictorii.
În anii ‘90 și primii ani ai noului mileniu, au predominat citatele, de cele mai multe ori parodice, din opera poetică a lui Eminescu, și anume versurile cele mai cunoscute, intrate în folclor:
„Toate-s noi şi NEI sînt toate”

Un prieten foarte ocupat și cam uituc mi-a luat un interviu pentru o publicație sau un site, nu mi-a fost clar… I-am răspuns încă de astă vară, dar el a uitat să-l publice. Atunci îl pun la mine pe blog, că tot m-am străduit să scriu chestii deștepte. E cu Centenar, sarmale, religiozitate populară… deci e de sezon.

(Nu-i dau numele prietenului, doar îi urez să își rezolve importantele probleme în curs.)

Așadar:

- Acum doar câțiva ani trăiam într-o lume în care vorbea cineva și toți ceilalți ascultau. Acum vorbim toți și pare că nu mai ascultă nimeni. Ce e mass media în ziua de azi?

FD: Cu toată multitudinea de canale și suporturi, există anumite fluxuri comercial-mediatice dominante, care tind să ne livreze un mesaj uniform și să ne inducă teme și opinii controlate în mod hegemonic. Mulți dintre marii trendsetteri, dacă nu sunt pundiți pe față, acționează ca niște postaci ai marilor interese globale. Încerc să nu cad în conspiraționism. Doar îi îndemn pe media-cetățeni la atenție și circumspecție. Chiar și marile teme vectoriale, cum au fost la noi în anii ”90 „anticomunismul”, „schimbarea mentalităților” sau cum e azi „anticorupția”, se cer permanent chestionate. Altminteri devin niște lozinci calpe, niște

Uncategorized 15 January 2014, 131 Comments

De 15 ianuarie anul ăsta, am vrut să scriu despre ceea ce mi s-a părut știrea eminesciană cea mai relevantă din anul care tocmai s-a încheiat: descoperirea din ziarul Ring că Eminescu ar fi avut o valiză Louis Vuitton! Carevasăzică iată trendsetterul, iată luxosul, iată-l pe mondenul Eminescu, – a fost opinia predominantă. Mă limitez să repet ce am glosat în acele zile: mi-ar fi plăcut ca brandul Vuitton să se recomande ca alegerea comercială a marelui Eminescu; nu ca – dimpotrivă – figura culturală nr. 1 a României să primească legitimitate de la un brand de galanterie.

De ce? Ce spune asta despre noi? Ne putem gîndi împreună…

Uncategorized 10 December 2013, 76 Comments

Dintre cîntecele laice de Crăciun în limba română, preferatul meu este Milioane (Iarna) al Nicolei (muzica de Mihai Alexandru, versuri???… probabil de Nicola și Mihai în tandem). Ca text, îmi place sentimentul de mozaic festiv și de uimire copilărească pe care îl transmite. Deși e difuzat des în această perioadă a anului, își păstrează mereu prospețimea.

Am ascultat-o pe Nicola live la o petrecere privată, cam la un metru de mine și am simțit plăcerea ei nedisimulată de a cînta „Milioane”, fie și pentru a milioana oară… E un spectacol. E cîntecul care pare să îl aducă pe Moș Crăciun.

Apoi mă distrează cîntecul în care Bănică Jr. & The Fifties cântă Moș-Moș… Moș-Moș… Mă bușește rîsul de fiecare dată și îmi vine și mie să-i îngîn.

Nu e ușor s-o arzi laic și urban de Crăciun într-o cultură a colindelor. Aceiași oameni care fac mișto de Hrușcă se cutremură de revoltă mistică dacă îndrăznești să parodiezi un singur vers despre Viflaim. Ca textier mi-am pus deseori problemele acestea diafane. Urbanul mic-mediu-mare tînjește după muzică zurgălăită cu un minim fior sacru acolo („să simți spiritul Crăciunului”…), dar nu e ușor să nimerești dozajul.

Cîntecele – ca și filmele sau alte producții – dedicate Crăciunului, cu atît mai mult dacă se păstrează în zona laică, urbană, așa-zicînd „modernă”, au marea sarcină de a le vorbi oamenilor într-un repertoriu simplu, minor, contingent, despre miracolul care se strecoară în viața cotidiană; de a descoperi acel

Un nou trend pe facebook: Cheloo a devenit nefrecventabil după declarațiile de la X Factor, considerate homofobe (în realitate suficient de ambigue ca să treacă juridic de orice posibilă acuzație; e posibil chiar ca rapperul și concurentul gay să fi băut împreună o berică post festum, cu sentimentul datoriei împlinite față de cerințele show-ului).

Nu discut privirea directă asupra chestiunii: hate speech pe post major, generalist, la oră de vîrf.

Vreau să discut turnura culturală pe care a luat-o cazul. Mulți facebookeri au început să scormonească prin versurile Paraziților după exemple de discriminare all-kind: de gen, de orientare sexuală, de etnie (personal, mă abțin să zic „rasă” în cazul verișorilor indoeuropeni cu mai mult pigment în ei). Unii dintre acești friends, care aveau citatul gata pregătit (semn că prizaseră la greu opusurile Paraziților), acum se rușinează, se căiesc public și se întreabă: cum de ne-au plăcut atîția ani aceste lyricsuri discriminatoare?

Răspunsul, care nu există ca atare, e adînc înfipt în mai vechea contradicție a misoginismului din cultura hip-hop (părerea mea e că, la misoginismul neaoș, rapperii noștri adaugă un suprastrat de import, sesizabil mai ales în videoclipuri). Teoretic, o dată ce ai consimțit (și ți s-a părut cool) să strigi „Jos Cenzura!”, fii consecvent măcar teoretic și admite diferența dintre conținutul unor cîntece și o declarație extramuzicală.

Voi, ăștia, iuți la verdicte, ziceți ce e de făcut: punem la index lyricsurile segregaționiste? Punem și alte buline pe discuri, în afară de Parental Advisory? (Da, știu: care discuri?!…)

sarmalisme 21 September 2013, 13 Comments
Pentru Roșia Montană
s-a dat șpagă barosană!
(Poţi să faci orice)
Să cazi de prost sau s-ajungi mare şmecher…
(Poţi să faci orice)
să intri-n joc sau să fii papagal…
(Poţi să faci orice)
Poţi să te culci dacă vrei pe-o ureche…
(Poţi să faci orice)
Poţi să accepţi totul e în za…
Dar dacă nu vrem
naşpa de sistem,
să-l incendiem!
Toată lumea-n stradă!
Haideţi la grămadă!
Azi o să se vadă:
Pentru Roșia Montană
s-a dat șpagă barosană!

Pentru Roșia Montană

s-a dat șpagă barosană!

(Poţi să faci orice)
Să cazi de prost sau s-ajungi mare şmecher
(Poţi să faci orice)
să intri-n joc sau să fii papagal
(Poţi să faci orice)
Poţi să te culci dacă vrei pe-o ureche
(Poţi să faci orice)
Poţi să accepţi totul e în za…
Dar dacă nu vrem
naşpa de sistem,
să-l incendiem!

Toată lumea-n stradă!
Haideţi la grămadă!
Azi o să se vadă:

Pentru Roșia Montană

s-a dat șpagă barosană!