Lansat în weekend de către Vasile Ernu, Manifestul cărţii a adunat deja o mulţime de aderenţi online.
Această analiză + revendicare + instigare la acţiune + strategie pleacă de la criza cărţii şi atinge practic toate plăgile culturii şi ale societăţii noastre. De la salariile profesorilor pînă la teme aparent minore, precum (de pildă) criza textelor de cîntece, totul e nevralgic relaţionat cu lista de probleme generale expusă de Ernu. Întrebările, provocările, nodul problemelor şi ruta de căutare a soluţiilor sînt comune şi au sorginte etică şi vector militant. În acest context lărgit, termenul “carte” capătă sensul metonimic din proverbe. Manifestul cărţii e în egală măsură un manifest al dobîndirii “părţii”, al accesului la educaţie şi şanse egale în societate.
Cu toate că şi-a conceput Manifestul din punctul de vedere al editorilor sau librarilor, ex-URSS-istul pleacă de la premisa responsabilităţii sociale, ale cărei stîngism şi caracter angajat îi poate tulbura pe mulţi dintre intelectualii noştri de azi. Abilitatea lui Ernu e aceea de a reuşi să-i armeze pe “intelighenţii patriei” prin chiar resortul lor bovaric, ivoric şi nombrilist (ca să formulez pe măsură)…
E posibil civism fără burse, sinecuri ori barem aplauze? E posibilă o deşteptare a conştiinţei sociale la huzuritorii minţii?! În definitiv, aceasta e miza majoră, nedeclarată, a Manifestului. Pentru amatorii de metafore: dacă în ‘89 a explodat mămăliga, ne putem aştepta să explodeze vreodată şi profiterolul?!
Mulţi dintre noi, cînd au de studiat o carte serioasă, obişnuiesc să-i umple paginile de sublinieri, adnotări pe margine şi felurite alte însemne. Şi mai mulţi sînt aceia cărora, cînd citesc o carte de plăcere, le vine s-o mîzgălească din pix, cu arabescuri şi felurite înflorituri. Ei da, dar şi mai mulţi dintre noi am fost educaţi să respectăm Cartea Tipărită, să vedem în ea un obiect de cult şi, ca atare, să ne înfrînăm pe cît posibil pornirile de a jughini pagina de carte.
Ţin minte şi acum dojana pe care ne-a aplicat-o profesorul de română dintr-a cincea, atunci cînd ne-a prins în pauză că ne băteam cu manualele: voi ştiţi, copii, cîţi oameni au muncit ca să apară cartea aceasta? Şi i-a luat pe toţi la rînd: de la autori, redactori şi corectori, trecînd prin tăietorii de lemne şi prelucrătorii de celuloză, pînă la zeţarii şi legătorii din tipografii… Nu puţini dintre noi or fi primit această lecţie în şcoală sau familie; şi de atunci au rămas cu un respect adînc (în)tipărit pentru tot ce e Carte, Pagină, Literă…
eseuaş de la rubrica Advertising Guru, din Playboy-ul pe februarie (citiţi-l neapărat… nu doar pentru articole!)
S-a întîmplat pe cînd Guru era abia discipol; şi pe cînd Uniunea Europeană nu avea reglementările împilătoare de astăzi în domeniul publicităţii stradale.
Era primăvara lui 1996. Veneam cu bicicleta pe o străduţă lăturalnică din Padova. Eram după ore şi îmi lungeam înadins drumul dinspre facultate spre cămin. Acum, cînd rememorez, îmi dau seama de ce făceam tot acel ocol: din tot oraşul vechi, doar mergînd pe acolo puteam vedea, pe un zid din vremea Renaşterii, un panou publicitar uriaş cu o imensă femeie goală. Era o
În anii ‘80, cînd o dăduse în naţionalism şi protocronism, Ceauşescu a modificat numele unor oraşe, pe criterii istoric-recuperatorii. Cluj a devenit Cluj-Napoca; Turnu-Severin a fost renumit Drobeta Turnu-Severin; iar Murfatlar a redevenit Basarabi, denumire pe care orăşelul dobrogean o mai purtase cîţiva anicîteva decenii, între războaieînainte de venirea lui NC la putere.
În primele două cazuri, s-a recurs la toponimia antică, daco-romană. Clujul prea evoca un ipotetic ctitor alogen Kolozs, în denumirea maghiară (Kolozsvár = oraşul lui Claudiu) şi pesemne că îl rîcîia pe nervi pe domnitorul comunist. Cu Turnu-Severin
Ultimele impresii pe care ni le-a lăsat Ceauşescu sînt mai degrabă ale unui vorbitor prost, gîngav şi prolix. Şi mai ales lung la vorbă, plicticos, cam cum e Fidel Castro acum. Dar, asemeni lui Fidel, va fi fost cîndva şi “Ce” al nostru un orator capabil: eficient, cu priză la auditoriu, în stare să mişte masele cu discursul său? Consemnările istorice spun că în anii ‘30 – ‘40 da. Debutul junelui Ceauşescu în politică sînt legate de activitatea de orator-agitator infiltrat în rîndul greviştilor. În acele contexte militante, de revoltă proletară, stilul său discursiv butucănos, dintr-o bucată, dar consecvent şi ţintit, se pare că şi-a dovedit efectul. Ceauşescu a intrat repede pe listele agitatorilor periculoşi urmăriţi de poliţie şi vechea Siguranţă. El care ca proletar propriu-zis nu a excelat, la locul său de muncă (un atelier de cizmărie unde fusese angajat ca ucenic… şi de unde cam trăgea chiulul), a fost consfinţit de capii mişcării comuniste de atunci ca exponent retoric al proletariatului, ca purtător de cuvînt al nemulţumirilor şi neliniştilor sociale/populare ale vremii. Un fel de vedetă a revoltei, am putea spune cu termenii de azi. O dată cu primele arestări din ‘33-’34 i se decide soarta şi cariera de “lucrător al vorbelor”, de profesionist al propagandei orale. E, în matrice, genul activistului “tare-n clanţă” care va triumfa mai tîrziu, în era “comunismului biruitor”. Ca speaker, tînărul Ceauşescu s-a dovedit pesemne mai apt decît alţii şi în calitatea sa de
În 2009 McDonald’s a închis afacerea din Islanda, piaţă de 300.000 de locuitori grav lovită de criză. În ţara gheizerelor, multinaţionala a deschis primul restaurant în 1993. În România, McDonald’s s-a lansat relativ în aceeaşi perioadă, în 1995 (la parter la Unirea, ţineţi minte coada de la lansare?), a practicat în decursul anilor ‘90 o politică de preţuri scăzute, specială pentru pieţele emergente (că să nu zic sărace), care a dat roade pe termen lung; pentru ca actualmente să deţină 50 de restaurante. (În Islanda avea trei.) În 2009, în plină criză, lanţul arcadelor aurii a investit în RO un milion de euro. Decît!
Asta ar pute fi o mică prefaţă la articolul pe care l-am publicat în B24FUN săptămîna trecută, în continuarea eseuaşului despre fast-food de la sfîrşitul anului trecut. (La mulţi ani tuturor care dau pe aici!)
Taxa fast-food: un proiect indigest
Sunt ştabii noştri naivi şi manipulabili? Se încred ei în toate etichetele şi miturile vehiculate de media? Sau ni le servesc mai departe nouă, în mod conştient şi controlat, în tentativa de a ne manipula mai dihai?
Când a proiectat legea taxării fast-food, a avut oare ministrul Sănătăţii proprietatea termenilor? Ori s-a lăsat păcălit de folclorul online
sarmalele reci- la preoteasa Asculta mai multe audio Muzica
Marţi 22 Decembrie, ora 20:00, Sarmalele Reci ne cheamă să sărbătorim împreună “explozia mămăligii” de acum douăzeci de ani, într-o cîntare pe care Zoltan o defineşte “concertul culminant al anului 2009 “, la Casa de Cultură a Studenţilor din Calea Plevnei 61.
Despre cum au nemurit Sarmalele şi textierul lor Casa Studenţilor – fostă Grigore Preoteasa – în poate primul cîntec rock licenţios explicit de după… dobîndirea libertăţii – aici.
Cu un răspuns simplu, ca să evit efectul de observator. Orice discurs despre discursul propagandistic e pasibil să devină la rîndu-i tot discurs propagandistic, mai ales într-o campanie lesne inflamabilă cum e cea în derulare. Un factor favorizant al manipulării analizei e contextul. Uneori analiza îmi e solicitată sub formă de răspunsuri la întrebările unor gazetari, care folosesc apoi cum vor contentul produs de mine, în cadrul unor articole ample, nu lipsite de părtinire. Alteori sînt invitat într-un studio de radio sau tv şi sînt nevoit să interacţionez cu moderatorii şi eventualii invitaţi, care – se ştie – merg pe şinele lor jurnalistice, urmărind şocul şi controversa. Îmi rămîne în aparenţă refugiul în online, care însă se transformă tot mai mult un cîmp de luptă al talibanilor de ambe părţi. Un astfel de exemplu e opinia, cu intenţii de nepărtinire, a lui Dragoş Stanca despre spoof-ul electoral Unirea, copleşit de reacţii furioase. A se citi comment-ul 26 care e al meu şi se vrea, de asemenea, obiectiv:
Din 2000 încoace, la fiecare campanie electorală, sună telefonul. Sînt ei, prietenii jurnaliştii care mă invită să “analizez mesaje”. Acum nouă ani, m-am simţit măgulit şi am acceptat. Am răspuns corect teoretic, dar… am greşit pronosticul.
Atunci am înţeles că, în solicitarea ziarelor şi televiziunilor către experţii în comunicare, interesează nu atît decriptarea mesajelor, cît prognoza rezultatelor. După ce termină de analizat pînă la puricare sondajele
Din lipsă de spaţiu, în cea mai nouă Dilemă Veche (despre “Valorile românilor”, coord. Marius Chivu) nu mi-a încăput tot articolul despre Biserică şi Şcoală în publicitatea românească. Redau aici textul întreg al eseuaşului, cu promisiunea să îi adaug ASAP, exclusiv pentru cititorii blogului (mulţumesc, sînteţi fantastici!) o analiză despre Militărie în advertising. Pînă atunci, enjoy:
Majusculele din publicitatea Neamului
Biserica şi Şcoala: se scriu cu literă mare, atunci cînd apar în topul încrederii românilor în instituţii… dar şi în editorialele care le deplîng soarta.
Înainte de a vedea cum sînt exploatate aceste Valori ale Naţiei de către publicitate, în chip de pîrghii argumentative sau de simple pretexte ilustrativ-narative, ar trebui spus că însemnătatea lor majoră face din ele mari prilejuitoare – chiar generatoare – de marketing. Căci tot cu B mare se scrie Biserică atunci cînd ni se relatează înfloritorul negoţ cu icoane şi mătănii, care acompaniază marile procesiuni. Şi tot cu Ş mare se scrie Şcoală, atunci cînd sînt denunţate chioşcurile de junk-food din curţile şcolilor (cu ş mic) sau malversaţiunile în comanditarea manualelor. Religia şi educaţia, întrupate în Biserică şi Şcoală, tabuizate în Calendar Bisericesc şi Programă Şcolară, dau ritm şi sezonalitate marilor mişcări de
